Thursday, April 7, 2011 8:30:35 PM
(Literatura între libertatea de creaţie şi dreptul la viaţă privată)
În fond, tema şi conceptele nu sunt noi, sub diferite forme au fost prezente dintotdeauna în relaţia emitent-receptor din câmpul literaturii. De câţiva ani au prins ceva mai multă viaţă, odată cu din ce în ce mai lesnicioasa şi mai vizibila comunicare de masă şi tendinţa violentă a mass-media de a acapara teritorii care aparţin creaţiei artistice. Mă refer aici la aria publicităţii directe sau indirecte, la divertismentul facil, inclusiv emisiunile (şi chiar canalele tv) de tip „reality show” regizat, care uzează şi abuzează de mijloacele cinemaului, la tabloidele pline de informaţie redundantă, minoră prezentată drept explozivă şi uitată după o zi, la moda talk-show-urilor care sunt tot mai puţin ceea ce ar presupune termenul: spectacol al cuvintelor (tocmai spectacolul lipseşte cel mai adesea, iar cuvintele aparţin unei redundanţe ce creează dependenţă prin mimarea profunzimii). Nu am cum să trec cu vederea contribuţia consistentă a mişcării - să-i zicem aşa… - literaturii chick lit, apendice subcultural al political correctness, în cazul în care convenim că respectiva atitudine are în spatele ei o anumită cultură specifică, lucru ce ar rămâne de definit. Se poate afirma, fără teama erorii, că aparţine de cultura pop, pentru că exclude reflexivitatea critică, se cantonează în zona satisfacerii unor nevoi induse prin practica spectacularizării, domină şi trece în surdină creativitatea naturală a omului obişnuit. Acest gen de literatură, care se adresează femeilor moderne din foarte diverse categorii - In the Classroom or In the Bedroom, cum şi-au titrat culegerea de eseuri Suzanne Ferriss & Mallory Young [1] - şi este, pe deasupra, scrisă chiar de femei, derivată (sau decăzută, spun rău-voitorii…) din aşa-numita „post-feminist fiction” [2] şi impusă odată cu Bridget Jones’s Diary (Helen Fielding) şi Sex and the city (Candace Bushnell) (1996), exclude exigenţele estetice sau morale şi conduce uneori la polemici cu privire la subiectele abordate, sursele de inspiraţie şi mai puţin la valoarea artistică. Personajul este femeie, urbană, activă, trentenară şi, uneori, mamă celibatară. S-au găsit şi precursoarele, „mothers of chick lit” în distinsele autoare Jane Austen, Edith Wharton, surorile Brontë şi Frances Burney.
Departe de a cădea pradă vreunei tentaţii misogine, observ că, de cele mai multe ori, proza de gen, cu precădere autoficţiune (ca să folosesc termenul inventat în 1977 de Serge Dubrovsky = „scénarisation romanesque de sa propre vie”), se situează de partea opusă a unei culturi înalte, a reflexivităţii şi nuanţelor, a dezbaterii raţionale şi erudite, cantonează în acelaşi registru redus de probleme intime cvasi-identice, facil psihologizate (trăiască Sigmund Freud şi…urmaşele sale!), schemele după care se construiesc personajele par că se împrumută de la una la alta. Se poate risca folosirea termenului „canon”, de vreme ce deja cantitatea de opere a cerut intervenţii din genul antologiilor de texte analitice ale fenomenului. Totuşi, o madame Bovary pare imposibilă într-un text din această categorie. Ca să nu mai vorbim de Anna Karenina! Mai mult, aş zice: dacă, de exemplu, ratarea finalului la Pavilionul canceroşilor de către Alexandr Soljeniţân poate fi trecută uşor cu vederea, pierderea pe drum a unor intrigi iniţiate şi a unor personaje de aparentă pondere de către autoarea Cruciadei copiilor poate deveni jenantă.
Ca scriitură, avem aici de-a face cu ceva între jurnal intim şi, mai nou, blog. „Împrumutul” de fapte, stări, atitudini standard între autoarele de „proză pentru puicuţe” [3], folosirea cvasi-identică a calapoadelor verificate la public fac deliciul publicaţiilor de gen, dar şi al unor reviste serioase. Poate că nici nu este „împrumut”, poate că, pe anumite segmente, trăirile intime sunt pur şi simplu asemănătoare… S-ar putea să avem de a face cu un efect de bumerang: educaţia primită la vârste fragede după aceleaşi „manuale pentru succes” conduce la folosirea la maturitate a aceloraşi reţete de viaţă, la absenţa identităţi proprii. Ca să reiau o replică de anecdotă: „cum, toate proastele au şi eu să n-am!??!!” Problema „împrumutului” din cărţi anterioare ale altora sau din experienţe de viaţă străine (departe de orice ar putea fi socotit textualism, revizitare sau reverenţă) începe să capete aparenţe de polemică intelectuală, intervenientele recurgând chiar şi la argumente ale „autorităţii”. Nu trebuie să fie vorba neapărat de chick lit ca atare, literatura de şi pentru femei folosind şi alte haine, mimetismul, să nu ne-ndoim, este fără limite şi nici nu întâmpină prea mari greutăţi la ieşirea pe piaţă. Dar să nu ne grăbim mai departe înainte de a desluşi semnificaţii mai generale ale unor întâmplări mai din preajma noastră.
În anumite cercuri locale este notorie „aventura” literară unui autor de proză a cărui aplecare ficţională a fost apreciată categoric şi deschis de criticul Alex Ştefănescu într-una dintre rubricile sale care i-au adus o mai mare vizibilitate decât tomurile grele din librării. El s-a aflat în situaţiunea de a fi ameninţat cu destituirea dintr-un post de conducere întrucât a publicat o carte satirică în care s-au recunoscut colegii săi de cancelarie, cu bunele, dar mai ales cu tarele lor, cu micile trădări, intrigi, vânzări-cumpărări, amantlâcuri etc. Desigur, în volum nimănui nu-i apărea numele real, unele relaţii mai mult sau mai puţin principiale fuseseră inter-schimbate în proza respectivă, dar asta nu i-a păcălit pe cei care au cumpărat cartea colegului, plini de o vinovată curiozitate! S-au recunoscut degrabă, ba chiar au apărut şi divergenţe, două distinse profesoare revendicându-şi un acelaşi personaj, altfel destul de simpatic în calma sa stupizenie. Unii s-au supărat că li s-a furat şi apoi falsificat viaţa fără să fie consultaţi în prealabil. De negat nu se putea nega nimic, scriitorul folosind vechea tehnică de documentare a lui Truman Capote din In cold blood, titanica muncă de transcriere fiind cea mai importantă muncă a sa de creaţie. Finalul aventurii este nesemnificativ. Un caz asemănător a făcut ceva vâlvă cu privire la romanul unui autor bucovinean şi un concetăţean de-al său de asemenea scriitor, dar polemica s-a stins repede.
La vremea respectivă, adică acum poate un deceniu, habar nu aveam că asemenea situaţii se înregistrează şi aiurea în lume şi că, la un moment dat, voi găsi şi un termen „ştiinţific”: sindromul cucului. Adică acea trăire dramatică pe care o are fiinţa ta spirituală când lasă oul său să fie îngrijit în alt cuib, adică de acolo să se nutrească puiul cu simţirea, făptuirea, dăruirea altei familii zburătoare. Şi cum nu era destul, fapta hoţului a căpătat repede şi un nume: plagiatul psihic. Cazurile sunt cumva notorii. O reluare a lor nu mi se pare, totuşi redundantă, pentru că dau seamă despre o anumită orientare nouă - şi nu neapărat dorită - în domeniul receptării operei de artă. Ştim despre cititor că preferă să se regăsească în paginile citite, să se identifice cu anumite personaje, e semn de reuşită a scriitorului în demersul său creator. Iată că, deodată, cititorul pare că nu mai aşteaptă să se găsească pe el, ci să afle despre alţii, să se umple de viaţa altora, intimitatea lui să nu mai fie dezvăluită, fie şi involuntar ori în virtutea unei generalităţi de comportament uman – în definitiv, într-o viaţă limitată în timp şi spaţiu există o varietate la fel de limitată de vieţi personale, oricât ne-ar plăcea să credem altfel. Ceea ce se găseşte în mass-media tabloidizate este aşteptat de către cititor şi de la ficţiunea artistică.
Marie Darrieussecq este o scriitoare franceză de oarecare notorietate, de vreme ce primul său roman, „Truismes” (1996) a fost un triumf editorial pentru POL, vânzarea ridicându-se repede la un milion de exemplare pe mapamond (300.000 în Franţa). Firesc, dacă ascultăm recomandarea dintr-o revistă glossy: „lectură uşoară de week-end” şi pentru alte cărţi ale autoarei, care apar cam în ritmul de una pe an. Scandalul a izbucnit, ca să zicem aşa, odată cu apariţia, în 2007, a romanului de 250 de pagini Tom est mort. O altă autoare, de la aceeaşi editură, Camille Laurens, publicase, însă, în 1995, Philippe, o carte despre moartea fiului său la două ore după naştere. Astfel că, în toamnă, La Revue littéraire n° 32/2007 a Editurii Leo Scheer va publica intervenţia „Marie Darrieussecq ou Le syndrome du coucou” semnată de Camille Laurens. Într-o relatare amănunţită a unor circumstanţe destul de variate (stilul de blog la care făceam referire mai sus), ea mărturiseşte, în fine: „Am citit Tom est mort într-un vertij de durere, cu sentimentul furtului de identitate, greaţa de a asista în fiecare clipă la un fel de plagiat psihic. Deşi nici o frază nu este citată exact, mai multe pasaje din Philippe, dar şi din Cet absent-là [o altă carte a aceleiaşi autoare, Editions Léo Scheer, 2004 – n. m.], care evocă acel copil pierdut, şi chiar din alte romane ale mele sunt uşor de recunoscut: frază sau idee, scenă sau situaţie, dar şi ritm, sintaxă, întotdeauna un pic modificate, dar în mod clar inspirate din trăirea mea personală şi din scrierea acestei trăiri.” Este analizat pe-ndelete conţinutul cărţii, scriitura, ritmurile, sintaxa, în încercarea de a demonstra că Marie Darrieussecq s-a inspirat consistent nu numai din naraţiunea Philippe, ci şi din modul de scriere, copiind stilul, arhitectura, descrierea sentimentelor. Argumentul suprem: Marie Darrieussecq nu a TRĂIT pe propria piele tragedia pierderii unui copil, spre deosebire de Camille Laurens. Răspunsul că fratele autoarei lui Tom est mort s-a sfârşit la doar patru ani pare cam rizibil. Finalul lungului articol din La Revue littéraire este delicat-ironic, dar categoric: „Mi se va permite, în încheiere, să dau un sfat Mariei Darrieussecq: cred că va trebui să se întoarcă în camera sa – camera sa dublă. În camera sa cu divan, ea va avea toată libertatea de a se reapuca de lucru la nevroza care îi va reveni manifest sub forma a ceea ce am putea numi «sindromul cucului». Ea va aprofunda astfel cunoaşterea de sine însăşi, va reflecta la locul pe care-l poate avea în lume, protejându-şi pacienţii de o boală cu atât de mare periculozitate. În camera sa cu birou, ea va putea să-şi tapeteze pereţii cu hârtie pictată original, va avea cu siguranţă vedere la mare şi va traduce din antici, cu excepţia cazului în care se va apuca să scrie, mai mult sau mai puţin dureros, mai mult sau mai puţin fericit, a book of her’s own, o carte a ei. Este harul pe care ni-l dorim cu toţii.” Marie Darrieussecq mai avusese o experienţă asemănătoare, în 1998, cu o scriitoare importantă, de superioară vizibilitate, Marie Ndiaye (laureată Femina 2001 şi Goncourt 2009), care a acuzat-o de piraterie literară („singerie”) în Naissance des fantômes, iar critica lucidă i-a cam dat dreptate [4]. Cabriolajul este în aparenţă dovedibil, chiar dacă mai dificil din punct de vedere juridic. Fiind vorba de creaţie artistică, s-ar putea pune şi problema valorii scrierii, subiecte ori teme identice conducând cel mai adesea la opere de valori total diferite. Se spune că există o singură temă esenţială: un băiat iubea o fată. Restul sunt variante. Fiind vorba de combatante, subiectul ar fi iubirea pentru bărbat, eventual în diferitele sale ipostaze - tată, amant, soţ, fiu - şi cele ce o însoţesc: gelozia, invidia, ratarea, pierderea. Inclusiv ingredientele aducătoare de succes de piaţă: porţie consistentă de sex, violenţă (conjugală), cinism, cruzime, incest, semne de frustrări nerefulate ori de sindrom al mamei falice. Dar asta nu e totul. Ar mai fi ceva ce ar trebui să facă diferenţa.
Ca o apărare faţă de acuzele înmulţite, Mm Darrieussecq a publicat în 2009 (de curând, şi în limba română) Rapport de police. Accusations de plagiat et autres modes de surveillance de la fiction, P.O.L, 384 pages, o documentată istorie a plagiatului literar şi, în acelaşi timp, a „plagiomniei”, adică a calomniei având ca obiect raptul artistic. Aşadar, argumentul autorităţii în variate forme. Interesantă este definiţia pe care ne-o oferă: „În inima scriiturii este un ax gol, unde lumea dispare. A găsi trecerea spre acea absenţă care oferă acces la alte lumi – aşa văd eu faptul de a scrie.” Şi: „Plagiomnia [5] este simptomul unei angoase identitare.” O fi o recunoaştere indirectă a muştei pe căciulă? Sau pur şi simplu demantelarea unei paranoia care, la răstimpuri, trebuie tratată cu hotărâre? Adevărul se poate afla, ca de obicei, undeva la mijloc. Să reţinem, totuşi, expresia „angoasă identitară”, care pune degetul pe mai multe răni ascunse, după ce mişcarea feministă clasică a trecut în istorie şi altceva, nu ştim încă ce, i-a luat locul. Ca ramură cu specifică a ceea ce numim „political correctness” situaţia pare a suferi de aceeaşi… „angoasă identitară”. Răspunsurile găsite de scriitorii de gen feminin sunt oare şi soluţii? Întrebarea rămâne.
Curiozitatea (nu aceea care-a omorât pisica) ne poate conduce şi la alte întâmplări asemenea, din categoria „supravegherea ficţiunii”. O altă franţuzoaică, Christine Angot (Proust en jupon [6]) este acuzată de Elise Bidoit, fosta nevastă a actualului ei prieten, muzician antilez şi personaj principal în romanul său „Les petits” (Flammarion, 187 p.), că a atentat la respectul faţă de viaţa sa privată şi e chemată în faţa unui înalt tribunal parizian. Elise Bidoit susţine că s-a recunoscut complet în personajul Hélène, centrul romanului despre un cuplu care suferă, împreună cu cei patru copii ai săi născuţi în cei opt ani de viaţă comună cu fostul ei soţ şi cere compensaţie pentru prejudiciul suferit. Ea mai spune că totul este „distorsionat, murdar”. Hélène din roman, încarnarea stereotipului femeii enervante, manipulatoare, are cinci copii (Diego, Jérémie, Clara, Maurice, Mary), pe când Christine Angot are numai o fată de 20 de ani, Léonore. Nici ea nu este la prima abatere. Într-un roman anterior, „Le Marché des amants”, apare acelaşi model Elise Bidoit, de astă dată cu doi copii, desemnaţi chiar cu prenumele reale, specific etiopiene. Înainte de a se ajunge la tribunal, atunci, petenta a fost despăgubită cu 10.000 de euro. De această dată, dezbaterea capătă dimensiuni noi, care atacă deja valori din alte categorii. Se pune întrebarea în ce măsură regulile stabilite pentru mass-media privind protejarea vieţii intime se pot aplica în literatură, fără a submina libertatea de creaţie. O dezbatere la France Culture, cu participarea Christinei Angot şi a eminentului maestru avocat Georges Kiejman, a oferit posibilitatea emiterii unor astfel de concluzii: „Nu justiţia este aceea care priveşte din ce în ce mai mult pe gaura cheii - adesea, de altfel, ea nu priveşte deloc, în sensul că nu are decât o percepţie foarte parţială asupra realităţii -, mass-media sunt cele care consideră că tot câmpul de cunoaştere le este deschis. Şi acest fapt este legat de o nouă societate făcută de mijloacele de comunicare mult mai repede decât o putem noi controla. […] Există o mare diferenţă între literatură şi media: există o manieră grosolană, indecentă de a intra în intimitatea celorlalţi şi, apoi, există o manieră (aceea a literaturii) care te ajută să divizezi această intimitate, să divizezi ceea ce este indivizibil. Nu este deloc acelaşi lucru.” (Maître Kiejman). „În această problemă a mass-media, a unei societăţi care, din ce în ce mai mult, estimează că poate privi prin gaura cheii […], se petrece un lucru care ţine de privarea de intimitate. Treaba scriitorului este de a restitui intimitatea în ceea ce ea are, cu adevărat, indivizibil. […] Munca scriitorului face ceva ce nu ţine de informare. Această chestiune a informării, care se practică, despre viaţa privată este o agresiune. Literatura nu face informare. […] Literatura lucrează împotriva prejudecăţilor. Prejudecata nu este ceva care ce se-mpiedică de complexitate, de detalii. Nu este ceva rău, ci ceva simplu, prea simplu. (Christine Angot). Pe de altă parte, criticul şi romancierul Pierre Assouline conchide pe celebrul său blog (La république des livres / Le Monde): „Fiecare romancier are dreptul să facă un roman din viaţa sa, să sucească gâtul faptelor celor mai încăpăţânate; n-are de dat socoteală decât lui însuşi, pentru că ficţiunea este prin excelenţă teritoriul libertăţii spiritului. Dar dacă el foloseşte vieţile altora, ar fi greşit să fie uimit sau ofuscat de revolta a personajelor sale.” [7] În definitiv, Dostoievski nu a înfăptuit nici o crimă şi a scris despre drama studentului Raskolnikov. S-a supărat cineva? După Claudia Larochelle [8], „Angot rămâne tragediana modernă de care numeroşi cititori sunt foarte ataşaţi, chiar dacă… este şi fata cea rea, copilul teribil care, pentru alţii, a încălcat limitele. Atât de cathartică pe cât poate fi, această scriere autofictivă din Les petits o va elibera cu adevărat?” Iar Florence Berthaud (L'Express) îl declară „un roman interesant care se citeşte repede”!
Peste ocean, Kathryn Stockett, cu „The Help („La couleur des sentiments”), două milioane de exemplare vândute, a avut şi ea parte de reclamaţia unei Ablene Cooper, care s-a recunoscut în personajul Aibileen Clark şi, găsind portretul injurios, cere despăgubiri de 75.000 de dolari. Romanciera precizează într-o postfaţă că a fost inspirată de propria sa bonă, dar nu zice nimic de Ablene, care lucrase pentru fratele său. Poate e o întâmplare, dar plângerea vine tocmai cu câteva luni înainte de adaptarea acestui roman despre segregarea din Mississippi în anii 1960 pentru marele ecran.
Practica plagiatului psihic este taxat drept vampirism de către susţinătoarele „victimelor” din a căror viaţă pare că se hrăneşte scrierea artistică. Înfruntarea dintre cele două legitimităţi – dreptul la protecţia vieţii private şi dreptul de creaţie artistică, al scriitorului care se poate inspira de unde doreşte – este socotită inegală. Pe de o parte, un autor mediatic susţinut de critici influenţi, un avocat dur, o casă de editură renumită, pe de altă parte, o femeie fără relaţii, fără profesie, fără pedigri, eventual lipsită de mijloace de trai. Ce va hotărî justiţia statului social? Cât din ficţiune va trebui să fie neasemănător cu vieţile altora? Scriind despre viaţa ta – cum a făcut, la început, de exemplu, Christine Angot – nu vei ajunge să aduci în text, vrând-nevrând, şi viaţa acelora cu care te intersectezi? Şi dacă vei schimba unele aspecte, relaţii, chipuri, nu ţi se va reproşa că ai „murdărit” imaginea aceluia care a fost, se pare, sursă? Iată ce declară, într-un interviu recent, o reprezentantă a „feminismului” nordic, suedeza Sara Stridsberg, ale cărei cărţi nu au niciodată happy end: „Mă inspir din tot ce mă înconjoară: muzica, arta, literatura, viaţa în general. Louise Bourgeois [artist plastic franco-american, 1911-2010] a fost o mare inspiraţie pentru mine scriind Drömfakulteten [Facultatea viselor], şi mai ales pentru ultimul meu roman, Darling River. Dar sunt şi Marguerite Duras, Sarah Kane, sau Elfriede Jelinek.”[9] Aşadar, în ce măsură creaţia artistică va trebui să ţină cont de „dreptul cetăţeanului la propria imagine”? Până unde se poate întinde acest drept? Cel care l-a inspirat pe Pristanda l-ar putea chema în judecată pe Caragiale? Dar coana Joiţica? Ca să nu mai vorbim de familia din Noaptea furtunoasă…
Nu ştim care va fi regula nouă a jocului. Nici dacă se va extinde domeniul plagiatului. Practică ambiguă, asimilat cu delictul de furt, dar şi valorizat de scriitori ca gest de reverenţă sau joc transgresiv, plagiatul era pentru tânărul Sartre acela care-l elibera de incertitudini: „totul era neapărat adevărat pentru că nu inventam nimic”. Jocul liber al memoriei şi al imaginaţiei oferă literaturii puterea de expresie şi de explozie. Dacă frontiera este uneori dificil de stabilit între împrumutul deliberat şi plagiatul pur şi simplu, susceptibil de a fi subiect de condamnare judiciară, este şi o falsă problemă sau o exagerare voită. Va trebui, totuşi, gândite lucrurile şi invers: realitatea este inacceptabilă, nu literatura – cum constată Tiphaine Samoyault [10], specialistă de literatură comparată. „Dacă vom crede că arta există pentru a confirma viaţa, a se adapta la ea, a-i fi copie conformă, atunci o vom vedea ca pe un accesoriu inofensiv, tocmai bună ca să ne ofere o imagine dorită. Ideea conform căreia literatura plagiază excesiv, chiar criminal, realitatea condamnă foarte precis funcţia sa primă, care este aceea de a arăta ceea ce nu se vede, de a elibera un adevăr neobservat, de a spune ceea ce cantitatea informă de realitate nu poate exprima. Informului îi corespunde forma, chiar dacă aceasta din urmă deschide în real o fantă ce este adesea inacceptabilă, pentru că nu vrem noi s-o acceptăm. Nu, literatura nu plagiază viaţa, căci viaţa nu are formă, căci ea nu este literalmente nimic dacă cineva nu face din ea ceva, ceva ce va fi citit.”
Calificat de unii o nouă formă de cenzură [11], plagiatul psihic pare, dintr-o altă perspectivă, şi o invenţie publicitară. Fără Hélène din „Les petits” de Christine Angot, Elise Bidoit nici nu există. Chiar şi după scandalul pe care l-a iscat, Elise Bidoit va fi uitată, spre deosebire de Hélène, care va dăinui în mintea cititorilor pentru care lectura a fost resimţită ca benefică. La fel cu personajul Aibileen Clark al lui Kathryn Stockett şi prea reala şi, astfel, necredibila Ablene Cooper. Modelele se pot supăra, pot cere despăgubiri, cu mai mult nu se vor alege. Dar „legea este clară: o idee - chiar genială - o temă, emoţie sau durere nu sunt protejate legal, şi nimeni nu le deţine” – este opinia Hélènei Maurel-Indart, specialistă în domeniu [12]. Pentru a se proteja, „scriitorii […] nu au de ales. Trebuie să-şi regăsească clandestinitatea, care, se ştie, nu împiedică exerciţiul nici al binelui, nici al adevărului”, conchide Tiphaine Samoyault. Este poate, ceea ce face, de exemplu, scriitoarea franceză Claire Castillon, tradusă în româneşte în colecţii populare, despre care nimic asemănător plagiatului psihic nu s-a auzit, chiar dacă un univers intimist dezvăluit în tot ce are mai conflictual şi problematic, o lume sumbră, cenuşie, vulgară, unde nimic bun nu se întâmplă, relaţiile interzise şi maniile incurabile sunt subiecte pentru care a dezvoltat o dependenţă asumată şi exploatată mediatic; prin scriitura sa, definită şi ca „mumificatoare” sau „machine infernale” (Eloïse Trouvat), se înscrie, totuşi, cu succes, în seria „glossy” din care am ales câteva nume mai sus.
Sindromul cucului, însă, ar putea face carieră în judecarea operelor de artă. În criza de subiecte care minează literatura, când nimic nou nu se mai poate descoperi pe planul psihic de când Freud et alii au deconspirat toate misterele subconştientului, a scrie literatură e ca şi cum ai juca poker: din când în când, s-ar putea să prinzi o chintă; dacă e şi royală, cu atât mai bine. Totul e să nu o aibă altcineva înaintea ta. Altfel, te poţi mulţumi cu trei bucăţi - un triunghi conjugal pe care să-l storci ca pe o portocală răscoaptă.
___________
[1] In the Classroom or In the Bedroom. Chick Lit: The New
Woman’s Fiction, edited by Suzanne Ferris and Mallory Young. Routledge Publishing, 2005.
[2] Chick Lit Postfeminist Fiction (1995), anthology by Cris Mazza & Jeffrey DeShell
[3] Chicken Literature; prescurtat chick lit = (literal) pui aprins
[4] le Journal du dimanche: «Naissance des fantômes fait irrésistiblement penser à l'univers de Marie NDiaye»; l'Evénement du jeudi: «Naissance des fantômes peut, en maints endroits, passer pour un pastiche de la Sorcière (Minuit).
[5] „Când un plagiat simte nevoia de a isca un scandal public, atunci suntem în faţa unui caz de plagiomnie”.
[6] Le Jourde & Naulleau, Précis de littérature du XXIème siècle, par Pierre Jourde et Eric Naulleau, Mango, cf. Bibliobs
[7] Christine Angot attaquée par l’un de ses personnages, 18 février 2011
[8] Christine Angot: monstre ou vampire?, Rue Frontenac, Le journal des employés en lock-out du Journal de Montréal („Angot de realismul în stare brută. Angot este şi încăpăţânarea, luciditatea, forţa narativă, o voce singulară şi intimă. Sunt unii care o iubesc pe franţuzoaică şi alţii care o detestă.”
[9] Sara Stridsberg: „La littérature est un papillon qui n'a pas de sexe”, interviu de Adeline Journet, L’Express, 31/03/2011
[10] Extension du domaine du plagiat, Liberation, Livre, 21/02/2011
[11] „Atmosfera în care ne aflăm şi care permite să se răspândească această idee - care seamănă cu o formă de cenzură - reflectă cu siguranţă un viraj judiciar al societăţii de astăzi, în care totul este judecat pe baza unor criterii morale elaborate pe o bază relativă, în schimbare.” (Tiphaine Samoyault - art. cit.)
[12] Plagiats, les coulisses de l'écriture, Editions de la Différence, 2007
Exceptional si foarte adevarat !
RăspundețiȘtergereMioara Zaharia