Sunday, February 15, 2009 2:59:49 PM
----------------------
«Ce ascunde limba mea, spune corpul meu... Corpul meu este un copil încăpăţânat, limba mea este un adult foarte civilizat ...»
Roland Barthes - Fragments d'un discours amoureux
-----------------------------Economia de piaţă, acolo unde se manifestă în plenitudinea ei, cere o bună pregătire pentru lansarea unui nou produs. Înainte de apariţia la vânzare, are loc o campanie adesea furibundă, care să convingă pe oricine că aşa ceva nu s-a mai văzut, că este cu totul şi cu totul altceva decât ne putem imagina, că nici nu se poate trăi fără a-l avea numai şi numai pentru noi etc. Astfel de campanii se poartă şi pentru piaţa cărţii, unele mai deşănţate, altele mai decente, după cum „produsul” o cere şi o suportă.
Cel mai recent exemplu, dintre cele pozitive, desigur, este al prezenţei, de începutul lunii februarie, simultan, în librăriile franceze, a două volume inedite sub semnătura lui Roland Barthes: Carnets du Voyage en Chine, texte établi, annoté et présenté par Anne Herschberg Pierrot - Ed. Christian Bourgois/imec - 248 p. şi Journal de deuil, texte établi par Nathalie Léger, Ed. Seuil-Imec, 276 p. (Acesta din urmă va apărea, în primăvară, în traducerea lui Emilian Galaicu-Păun, la editura Cartier – al şaptelea titlu din Colecţia „Roland Barthes”) Presa culturală din Hexagon a tratat cum se cuvine evenimentul, existând şi opinii contra editării Jurnalului de doliu (François Wahl), cu deosebire, însă, curiozitatea şi încântarea stăpânind piaţa editorială. Spre exemplu, Philippe Sollers semnează, în Le Nouvel Observateur, Retour sur un voyage chez Mao. Le supplice chinois de Barthes, iar Jérôme Garcin, publică tot aici o prezentare intitulată Barthes: le mal de mère şi extrase din cel de-al doilea volum. Ceva mai consistent găsim în Le Magazine Littéraire, nr. 482, ianuarie 2009, adică un masiv Dosar, Barthes reface semnele, coordonat de Aliocha Wald Lasowski (lector la Universitatea Lille III, autorul unui eseu incitant, «Pensées pour le nouveau siècle», apărut în septembrie trecut la Fayard). Mai participă Bernard Comment («Despre gândire ca autoficţiune»), Jean José Marchand şi Dominique Rabourdin Éric Marty («Cum ar putea cuvântul meu să treacă dincolo de scriitura mea?» - interviu cu Roland Barthes), Éric Marty («Contra tiraniei sensului unic»), Alexandre Gefen («Puterea limbajului inutil»), Laurent Nunez («Viaţă nouă, roman virtual»), Hervé Aubron («Celălalt imperiu al semnelor»), Georges Didi-Huberman («Camera clar-obscură»), Nathalie Léger, editoarea lui Barthes (Jurnal de doliu, «Fiecare fişă este o figură a suferinţei», interviu inedit), Philippe Sollers («Vocea sa ne lipseşte», versiunea integrală a unui amplu interviu inedit realizat de coordonator)…
Alegem să ne oprim aici mai mult asupra acestui din urmă text, în care distinsul telquelist, (principal actor al călătoriei făcute în China, în 1974, împreună cu Roland Barthes, filosoful François Wahl şi o delegaţie a grupului Tel Quel, din care el însuşi făcea parte, împreună cu soţia sa (Julia Kristeva) şi poetul Marcelin Pleynet; ar fi trebuit să fie prezent în grup şi psihanalistul Jacques Lacan, dar a renunţat în ultima clipă, ca să nu intre în competiţie cu Sollers în ceea ce priveşte vizibilitatea publică…), rememorează şi unele aspecte interesante din ultimii ani de viaţă ai eseistului, criticului, filosofului şi teoreticianului literaturii, semiologului francez.
Celor de azi le-ar putea părea derizorii şi cam patetice impresiile şi sentimentele vizitatorilor, dar, la vremea respectivă, „chestiunea comunistă” era o încă o problemă viu dezbătută în lumea politică franceză, iar cuvântul intelectualilor avea un ecou considerabil. Pe de altă parte, voiajul pe „un pământ al revoluţiei” era un gen literar bine frecventat, dacă luăm în calcul cel puţin pe André Gide sau Panait Istrati în URSS ori Simone de Beauvoir (entuziastă!) în China, URSS, Cuba, Iugoslavia; şi lista „turiştilor politici” ar putea continua cu Sartre, Wells, Gide, Barbusse, Duhamel… (Referinţe interesante în „Au pays de l'avenir radieux, voyage des intellectuels français en URSS, à Cuba et en Chine populaire” de François Hourmant, éd. Aubier, 2000)
Cum era de aşteptat, grupul condus de Sollers a urmat un itinerar deja prestabilit pentru occidentali (uzine, întâlniri, spectacole…), de la Beijing la Shanghai, de la Nankin la Xian, „protejat” de orice contact direct cu populaţia. Barthes regreta absenţa neprevăzutului, a micilor incidente, cele care fac farmecul „ţesăturii zilelor”. Oarecum bizar, pentru că, vedem în Imperiul semnelor, era interesat doar de civilizaţia, gândirea, poezia şi pictura chineză. Sollers îşi aminteşte că, în timpul călătoriei, s-au intersectat cu un autocar de turişti japonezi şi ghizii i-au întrebat dacă văd diferenţa dintre aceştia şi chinezi. Ne sărea în ochi diferenţa! – mărturiseşte, recunoscând că are o pasiune foarte mare pentru milenara Chină, pe când Barthes era interesat mai cu seamă de „tânăra” Japonie. De altfel, spre sfârşitul vieţii, s-a apropiat din ce în ce mai mult de budism. Sunt aluzii precise în La Chambre claire: suntem de partea japoneză, Barthes a găsit acolo o soluţie la ceea ce îi repugna în civilizaţia occidentală, adică acel „vouloir-saisir” care apare în Fragments d'un discours amoureux. Se vedeau adesea, erau buni prieteni, şi a constatat că era din ce în ce mai obosit/agasat de vorbăria goală, de pălăvrăgeală, era sătul de solicitările pentru tot felul de dezbateri culturale. Voia să vadă dacă nu putea avea o „viaţă nouă”, după moartea mamei sale (la 25 octombrie 1977), eveniment decisiv, cum reiese din paginile absolut emoţionante, sfâşietoare din Jurnalul de doliu. Recursul la budism a fost o soluţie pentru el care avea o educaţie protestantă şi nu era atras deloc de vreo spiritualitate de tip occidental. Dineurile cu el erau pasionante, aveau amândoi multe lucruri să-şi spună, făceau planuri pentru o enciclopedie. Sollers voia să-l antreneze în temele la care lucra şi care aveau să devină „La Guerre du goût” (1994) şi „Eloge de l’infini” (2001). «Cum intram într-o lume saturată de ignoranţă, noul mod de a vedea arhiva, în ceea ce priveşte cultura mondială sau franceză, se impunea în conversaţiile noastre. Dar Barthes era într-un doliu profund. Apărea melancolia. Se vede până la ce punct Jurnalul de doliu subliniază că nu putea să se mărturisească nimănui despre ceea ce numim nu „doliu” - noţiune psihanalitică -, ci „tristeţe” [chagrin]. Este prezentă şi în La chambre claire, una dintre marile sale cărţi. Tot ceea ce însemna Barthes este în fotografia mamei sale în grădină, iarna.”
Notele din jurnalul chinez dezvăluie un vizitator dezamăgit. Patru zile după sosirea în China, Roland Barthes scrie, după discursul lor stereotip unui oficial maoist: „Discurs mortal comparaţie trecut/prezent. Mă uit la paharul meu de ceai: frunzele verzi s-au desfăcut şi au format un start gros pe fund. Dar ceaiul este foarte uşor, insipid, doar o infuzie, e apă caldă.” Roland Barthes nu se lasă înşelat de ceea ce se întâmplă în jurul lui şi, totuşi, în plină revoluţie culturală şi campanie anti-Confucius şi anti Lin Piao ("Pi Lin, Pi Kong"), notează despre incapacitatea sa de a transcende faţada poleită care i se prezintă: „Fapt incontestabil: blocarea completă a informaţiei, a oricărei informaţii, de la politică la sex. Cel mai surprinzător este că blocarea reuşeşte, adică nimeni, indiferent de perioada de şedere şi de condiţiile sejurului, nu a putut-o forţa cât de puţin. […] Dimensiune specifică cu consecinţe incalculabile pe care n-o văd prea bine. Orice carte despre China nu poate fi decât exoscopică. Transparenţă selectivă, caleidoscopică”. Barthes asistă la defilarea de 1 Mai şi se declară „epuizat şi deprimat”: „Acest 1 mai oferă paradoxal imaginea terifiantă a unei umanităţi care luptă politic până la moarte pentru a se… infantiliza. Copilul să fie viitorul omului? 10h30. Ajungem de la întâlnirea interminabilă epuizaţi şi deprimaţi.” La întoarcerea în Franţa, publică în Le Monde un articol intitulat „Alors, la Chine?” – întrebare pusă de mii de ori de orice vizitator al Imperiului de Mijloc, chiar şi azi… dar semiologul pare a răspunde: „nimic”, adică vidul, nici entuziasmul post-’68 al lui Philippe Sollers, nici critica totalitarismului care ar putea-o sugera acum unele dintre notele sale. Această neutralitate i-a adus, în epocă, replica violentă a lui Simon Leys, fanfaronul belgian al maoismului, oaia neagră a intelectualităţii franceze de-atunci, căruia nimeni nu-i mai recunoaşte în prezent vizionarismul cu privire la primul val de nebunie al Revoluţiei culturale. Sollers explică, treizeci de ani mai târziu, atitudinea: „Această călătorie a fost pentru Roland Barthes o încercare. Nu mai ţinea să facă asemenea voiajuri pe atunci. Notele şi carnetele sale o spun clar. Pentru mine, din contră, era exaltant. Acest periplu îmi declanşa o emoţie vie, mai puţin pe planul refrenului politic, cât pe cel al descoperirii intense a peisajelor, a locurilor chineze.” În Carnete, Barthes notează că era cam agasat de zelul maoist al unor călători, începând cu Sollers însuşi. După două săptămâni de străbătut în lung şi-n lat China, comune populare şi uzine model, notează: „Seara: foarte obosit şi descurajat”. Sollers lua în considerare vigoarea fizică a chinezilor pe care-i întâlnea şi se întreba ce va fi China peste douăzeci-treizeci de ani. A făcut ciclism la Beijing. La Shangai vede oameni care, în linişte, fac dimineaţa gimnastică tradiţională (Tai Shi suan). La fel de tăcuţi îi găseşte, împreună cu Barthes, după ce echipa lor pierde un meci cu iranienii. Pentru ei spaţiul şi timpul aveau altă semnificaţie vitală decât pentru occidentali. Semiologul nu căzuse niciodată în capcana unui timp căzut din cer, ne spune Sollers. Nu trebuie să uităm că el a început ca Brecht, printr-o fază marxistă destul de puternică. Avea, aşadar, o adevărată conştiinţă a istoriei critice, ajungând să costate, pas cu pas, că biblioteca este în mare pericol. Ar trebui scrise cu foc spusele lui Spinoza: „Ignoranţa nu e un argument”. Textele lui Barthes sunt vii, de o mare onestitate şi, insistă Sollers, efectul acestei onestităţi este politic, în sens nobil şi aristotelic: un efect al bunei lecturi, al bunului raţionament declanşează imediat o consecinţă politică, nu neapărat unde ne aşteptăm. Amintiţi-vă de Stendhal: „Orice bun raţionament ofensează”. La urma urmei, asta este ceea ce a şocat atunci când a avut Barthes s-a lăsat acaparat de Racine: logica raţionamentului, posibilitatea unei priviri profunde asupra provenienţei unui text, asupra modificărilor în timp, noua lectură care poate fi făcută. „Imediat, Sorbona s-a răsculat, certurile între vechi şi moderni au revenit în actualitate. Dar modernul, care era cu adevărat clasic, era Barthes. Prin clasicul academic.” Toate acestea se petrec înainte de ’68, înainte de explozia studenţească. Era un fel de adormire, iar trezirea a fost brutală şi, în opinia lui Sollers, exagerată. Pe Barthes l-a deranjat destul de tare, dar nu a fost ostil, nu a considerat că e un lucru rău, e doar un conflict între generaţii. „Avem nevoie de capete sparte, nu de oi”, pare un slogan preluat din presa oficială chineză. Sollers reia o expresie a lui Orwell, care-i şi plăcea lui Barthes: „Era un anarhist conservator”, cu obişnuita decenţă. Dar şi un spirit antitotalitar, foarte sensibil la tot ceea ce părea a da semne de fascism. Vizita în China nu i-a schimbat felul de angajament. Un scriitor care nu avea aerul că ar fi un angajat, dar care era cu adevărat la un grad suprem, mult mai mult ca Sartre, era François Mauriac! (Nobelizat, de altfel, în 1952…) Jurnalul său şi memoriile politice, foarte bine scrise, de altfel, stau mărturie. Barthes l-a simţit bine; el avea oroare de năclăiala retrogradă, de flecăreala inutilă care înlocuia discursul relevant. A spune cu adevărat ceva, acesta este angajamentul. Literatura angajată este o literatură foarte proastă, pe care Barthes a criticat-o. Era antifascist tot la fel cum era antistalinist, spontan, dacă putem spune aşa. E o problemă de sensibilitate şi de gust. Cum frumos spune Voltaire: „De ce are totdeauna dreptate? Pentru că are gust.”
Poate că, adesea, nu e nici o fericire să ai dreptate. Poate că e o datorie. Şi pentru asta trebuie să cunoşti şi cunoaşterea cere un fel de suferinţă. Carnetele şi Jurnalul ne arată un Barthes care îşi trăieşte suferinţa-tristeţea (chagrin) scriind-o pentru sine, nu o refuză, nu pleacă din faţa ei, o înfruntă cunoscând-o. Restituţia acestor pagini ale sale, după treizeci de ani, este fără îndoială un eveniment de care cultura europeană avea nevoie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu