Saturday, November 29, 2008 9:18:01 PM
«J'ai toujours cru que la littérature c'était comme la mer, ou plutôt comme le vol d'un oiseau au-dessus de la mer, glissant trčs prčs des vagues, passant devant le soleil» (J.M.G. Le Clézio, 1985).
După crearea sa, în 1901, când Sully Prudhomme a fost preferat lui Tolstoi, palmaresul Nobelului pentru literatură a fost adesea criticat. Şi pe bună dreptate. Dacă Faulkner, Hemingway, Mauriac sau Beckett sunt dificil de contestat, cine îşi mai aminteşte acum, fără un considerabil efort, de Paul Heyse (Nobel 1910), de Pearl Sydenstricher Buck (1938), de Frans Emil Sillanpää (1939) sau, mai recent, de poloneza Wislawa Szymborska (1996) ori chiar ungurul Imre Kertész (2002)? În ceea ce mă priveşte, dacă mi se permite, îmi amintesc de Sully Prudhomme doar pentru că, elev de liceu fiind, am tradus pentru revista şcolară câteva sonete ale acestuia. Poate că fiecăruia dintre noi i-a rămas în minte un necunoscut [azi] premiat [cândva] cu Nobel, tocmai din pricina unei legături cu întâmplări personale. Dar are în memorie şi în interes de lectură pentru marii „refuzaţi” Kafka, Musil, Conrad, Borges… Academiei suedeze i se reproşează de către mulţi opţiunea ideologică de stânga; mai nou, şi alinierea la un fel de «political correctness» („o maladie mentală epidemică”, după Michel Volle: „C’est que le malade ne cherche jamais ŕ comprendre ce que vous voulez dire. Excité par le mot tabou comme le taureau l’est par une cape rouge, il fonce pour défendre une cause que vous n’aviez jamais songé ŕ attaquer.”). Aşa că nu sunt de mirare valurile stârnite de afirmaţia recentă lui Horace Oscar Axel Engdahl, secretarul permanent al academiei suedeze din 1999: «Există autori importanţi în toate marile culturi, dar nu puteţi să nega faptul că Europa este încă în centrul lumii literare... nu Statele Unite.» El regretă că scriitorii americani contemporani «nu se îndepărtează suficient de cultura de masă care prevalează pe continentul lor» şi vede continentul european ca pe un pământ al exilului care ştie «să respecte independenţa literaturii.» «În Europa, vă puteţi construi opera în linişte, fără frică de a fi bătut de moarte.» S-a ajuns până la a fi cataloga drept „skitstövel” (= nemernic, în suedeză) în grupurile de discuţii, pentru afirmaţiile sale, cu argumente dintre cele mai pertinente. Cert este că ideea independenţei deciziilor juriului Nobel pentru literatură este dificil de susţinut, dacă ne referim fie şi la ambiguitatea formulării din testamentul lui Alfred Nobel, care cerea încoronarea unei opere «de inspiraţie idealistă». Dar, cum scria în 1986 Kjell Espmark, preşedintele de atunci al Academiei, „alegerea Academiei menţine un caracter permanent al totalei imprevizibilităţi.” Dincolo de toate diferenţele de păreri, premiul e premiu şi, fie şi pentru un timp scurt, [re]aduce în atenţie un autor sau o literatură. Ceea ce nu este puţin.
Anul acesta i-a revenit, pentru a paisprezecea oară*, unui scriitor francez: Jean-Marie Gustave Le Clézio. Născut la Nisa, în 1940, a devenit celebru cu Le procés-verbal, în 1963, care obţine premiul Théophraste Renaudot. Apoi, a publicat peste treizeci de cărţi: romane, eseuri, nuvele, două traduceri din mitologia indiană şi numeroase prefeţe, articole şi contribuţii la lucrări colective. (Ultima apărută cu puţin înainte de anunţul Academiei suedeze, La Ritournelle de la Faim.) În 1980, a fost primul laureat al premiului Paul Morand, pentru întreaga sa operă, şi mai ales pentru Désert (1980). În 1994, a fost ales, de către cititorii revistei Lire, cel mai mare scriitor în viaţă de limbă franceză [cu 13% din voturi, înaintea lui Julien Green (10,9%), Jean d'Ormesson (10,9%) şi Julien Gracq (10,1%)]. Se pare că această alegere este dintre cele mai apropiate de voinţa testamentară marelui suedez. Şi încă o „întâmplare” (?): în iunie, i-a fost acordat premiul literar suedez „Stig Dagerman”, şi i-a fost înmânat, la Älvkarleby, în urmă cu o lună…
S-a spus că Le procés-verbal a produs o ruptură importantă în romanul francez, chiar argumentul juriului o spune: «un scriitor al rupturii, al aventurii poetice şi al extazului senzual, exploratorul unei umanităţi de dincolo de civilizaţia dominatoare». Şi, realmente, acesta este fenomenul constatat în epocă, acest „vizionar feroce” (Marianne Payot), care-şi cheamă angoasele în descrierea întunecatelor pulsiuni ale oraşelor, ţintind lumea modernă, cu supermarketurile şi autostrăzile ei care desfiinţează individul, denunţă exploatarea nemiloasă a civilizaţiilor învinse, abandonate. Construind cu exigenţă şi coerenţă, în scrierile sale nu a uitat locul în care s-a născut, de aici singurătatea băiatului de opt ani dus cu vaporul departe de Nisa, pentru a-şi întâlni tatăl. Scriitura sa apare ca un refugiu, ancora unei vieţi mereu în mişcare, deschisă la diversitate şi abundenţă, atât în deşertul saharian, cât şi în jungla panameză ori satele golfului Mexic. El este întâi francez, dat este şi de oriunde de pe planetă, cetăţean al lumii de totdeauna. Judecat prin prisma contemporanei mişcări a Noului Roman, cu scriitura sa „albă”, neutră, trecut pe lista Noului Nou Roman, la grămadă cu alţi autori foarte diferiţi, catalogat (şi azi) de unii drept scriitor minor, apropiat de Albert Camus cel din L’Etranger, Le Clézio se refuză unei facile situări: este el însuşi, chiar diferit până şi de ceea ce se prezintă a fi!
Fără îndoială, în primul roman, metafora lingvistică dezvăluie o practică romanescă al cărei exemplu privilegiat ar fi Străinul camusian. Teoretic, Le Clézio aderă la reflexia, comună scriitorilor în anii şaizeci, asupra relaţiei între limbaj, adevăr şi realitate. Limbaj şi materie. Lumea întreagă este un text pe care omul încearcă să-l citească, însă limba ne pre-condiţionează să trăim o realitate determinată de posibilităţile de expresie. După Le Clézio, avem acces la realitate numai prin intermediul limbajului, care e singura realitate. O concepţie de sorginte platoniciană. Singurul conţinut al gândirii este cel care se verbalizează, în timp ce impresiile senzoriale ne pot trăda. Cuvintele sunt transparente, ele ajută la înţelegerea lucrurilor. În funcţia sa primitivă, limbajul oferă acces la realitatea lumii dincolo de concepte. Limbajul şi filosofia occidentale, din contră, par ecrane opace, care împiedică omul, prin comunicarea logică, să fie prezent în lumea reală, în care totul se amestecă. Avem, astfel, opoziţia între «parole-parcours», care întrerup solitudinea, şi «paroles „coquilles-vides”», schimburi cotidiene care ne leagă din nou la realitate, prin „minciunile” sale. La Le Clézio, aceasta din urmă este lumea urbanizată, înstrăinată, pierdută. «În stradă, totul pare să scrie. Oraşul este o arhitectură a scriiturii.» Ceea ce-l conduce înspre dorinţa de degaja limba şi a se elibera pentru a ajunge la o adevărată comunicare cu materia. Pe care o găseşte în atitudinea faţă de limbaj a indienilor din Panama, care fac din emoţii singura sursă valabilă pentru cunoaşterea adevărurilor universale.
Există o corespondenţă perfectă între totalitatea gândirii umane, care, după Le Clézio, este scrisă deja, şi textul servind drept ideal utopic şi vizionar. Amprenta autorului constă în transcrierea experienţelor interioare şi exterioare prin înregistrarea spontană în felul unui seismograf şi a descoperi ce dictează comportamentul fiinţelor umane. Scriitura domină cuvântul vorbit pentru că ea ajunge să schematizeze: „Iată ce trebuie să faci: pleacă la ţară, ca un pictor de duminică, cu o foaie mare de hârtie şi un pix. Alege un loc pustiu, într-o vale înconjurată de munţi. Aşează-te pe o piatră şi priveşte îndelung în jurul tău. Şi apoi, după ce ai privit bine, trebuie să iei foaia de hârtie şi să desenezi în cuvinte tot ceea ce ai văzut.” (Le monde est vivant). Deloc de mirare că eseul unui iranian despre scrierile sale se intitulează «Ontologia privirii la J. M.G. Le Clézio», („Literatura lui Le Clézio este o aluzie alt un tip de cultură contemplativă”), ba chiar semnificativ pentru traseul pe care îl face de la estetica Noului Roman (Sarraute şi Butor), via existenţialismul lui Camus şi „le langage outil” al lui Sartre, ritmurile extatice ale muzicii pop (sic!), după Zeltner (dar iată ce spune el însuşi despre limba franceză: «Limbă vie, fragilă, care mă uneşte cu începutul incomprehensibil al limbajului, cu acel fel de rumoare făcută de muzică, de dans, de semne»), spre propria locuire stilistică în lumea-ficţiune. Muzicalitatea scriiturii sale nu este o caracteristică minoră. La Clézio se recunoaşte dator reprezentanţilor diferitelor curente, anglo-saxone întâi, Keats, Auden şi Salinger, de cele mai multe ori, dar şi Faulkner şi Hemingway, autorii stilului „greu”, care i-ar fi servit ca modele şi de unde păstrează dificultăţile individului în societate, care merg până dincolo de rezonabil. Waelti Walters găseşte caracteristici comune cu Lautréamont, Michaux şi Artaud. De la primul, preia misticismul, secretele, magia cuvintelor şi ideea de conştiinţă ca o relaţie cu oamenii, animalele şi forţele cosmice. Cu Michaux, el a împărtăşit sentimentul de ostilitate faţă de societate şi de experimentele cu droguri ca expansiune a conştiinţei. Problema lui este cum să locuiască în lume fără să sufere o privare anihilatoare, în maniera lui Michaux. Artaud este lângă ceilalţi şi Le Clézio a subscris la reflecţiile acestuia asupra căutării identităţii, deposedării şi eliberării. În ultimele sale texte, se întrevede un „sincretism mitic” într-o luptă între o explicaţie raţională, ştiinţifică a lumii şi corespondenţa sa mistică, pe baza experienţei de viaţă şi a vechilor povestitori. Dialectica lui Le Clézio se joacă, de exemplu, pe opoziţia însufleţit-neînsufleţit, om-lume, om-animal, ficţiune-realitate, masă/comunitate-individ, ordine-haos, vertical-orizontal, prenatal-postnatal, lumină-umbră şi cu precădere mediu natural-mediu urban.
Ca tehnică narativă, La Clézio oscilează între noul roman după Robbe-Grillet şi tradiţia vizionară în spiritul lui Blake şi lui Lautréamont. S-a folosit termenul de „metafizică-ficţiune”, luând seamă de gustul lui pentru scrierea în stare brută, care se întinde până la neglijarea genurilor. Principalele sale probleme sunt cele ale Camus, de la care împrumută izolarea artistului, care ar trebui să fie solidar şi solidar în acelaşi timp. Scriitorul se distinge de alţii prin expresia proprie, care îl pune în afara limbajului veritabil, cel al vieţii de zi cu zi, cel care lucrează la scrierea ţesăturii de senzaţii şi de sentimente care leagă de viaţă oamenii.
Într-o optică vizionară, scrierile lui au o intenţionalitate care depăşeşte simpla dorinţă de a fixa sentimentele sau emoţiile. Fiecare povestire a sa istoriseşte, în felul ei, căutarea şi scurta atingere a unei adevărate libertăţi. Simboluri, cum ar fi lumina, marea, soarele etc., care apar în operele sale, sunt un fel de eternitate, care, ca o bucată muzicală, nu poate dura întotdeauna. Această transparenţă este inseparabilă de un puternic sentiment de relativitate. Scriitura lui Le Clézio este o compensare a unor numeroase frustrări. Lumea fizică se reflectă în univers, în raportul straniu pe care personajele sale îl au cu universul microscopic.
-------------------------------
* Precedenţii laureaţi francezi: 2000 - Gao Xingjian (francez prin adopţie, care scrie, totuşi, în chineză [mandarină]); 1985 - Claude Simon; 1964 - Jean-Paul Sartre (refuzat: «aucun homme ne mérite d’ętre consacré de son vivant»); 1960 - Saint-John Perse (pseudonimul lui Alexis Léger); 1957 - Albert Camus; 1952 - François Mauriac; 1947 - André Gide; 1937 - Roger Martin du Gard; 1927 - Henry Bergson; 1921 - Anatole France; 1915 - Romain Rolland; 1904: Frédéric Mistral [împreună cu spaniolul José Echegaray y Eizaguirre]; 1901 - Sully Prudhomme (pseudonimul lui René François Armand Prudhomme)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu