Thursday, April 16, 2009 4:14:50 PM
Cafenele: 1. Le Prix des Deux Magots
Viaţa artistică pariziană a fost şi este strâns legată de cafenele, locuri de întâlnire ale creatorilor de toate genurile şi de toate naţiile. Boemă sau nu, ea a avut şi are un farmec ce nu poate fi redat decât parţial în cuvinte ori în imagini. Unele zone ale Oraşului Luminilor au deja o mitologie a lor. Bulevardele Montparnasse ori Saint Germain, piaţa Saint-Germain-des-Prés, cu străzile şi străduţele adiacente, galeriile de artă la tot pasul, cu o mulţime de cafenele mai mult sau mai puţin celebre, ca să aleg numai un exemplu mai la îndemână în acest moment, formează o lume încărcată de istorie şi tradiţie culturală care se scrie în continuare. Scrisoarea unui prieten sculptor - Alfred Dumitriu - care mă invita la vernisajul expoziţiei sale, în recentul februarie, m-a tentat să „hoinăresc” puţin prin Parisul virtual căutând galeria Mona Lisa, 32 Rue de Varenne, unde el expunea vreo treizeci de lucrări (reproduceri ale acestora am publicat în Revista Nouă, nr. 1/2009). Am găsit-o, desigur, minunile internetului sunt deja o banalitate, în apropierea intersecţiei cu Rue du Bac, la capătul căreia se află cafeneaua Le Saint Germain. Dar, la nici douăzeci de metri de galeria cu pricina găsisem deja Café Varenne, vizavi de Patissier Boulanger, lângă care se află Boucherie de Varenne, cu uşa acoperită de afişe de expoziţii, aniversări artistice etc. Nu departe, pe Rue du Bac, e Café Cotton, lângă Hotel de Nevers, cu afişele galeriei Mona Lisa în geam, apoi Arts d’Autrefois, cu vitrinele pline de porţelanuri vechi. Rue de Varenne ţine de la Boulevard des Invalides, până la Rue de Chaise, traversând Boulevard Raspail. Dar, prin Rue du Bac, ajungi repede pe Boulevard Saint Germain, o iei la dreapta, treci de intersecţia cu Rue des Saints-Pères, iar, pe la numărul 172, colţ cu Rue Saint Benoît, dai de Café de Flore şi mesele sale pe trotuarul ambelor străzi. Aici se va desfăşura, la sfârşit de mai, „Play Time”, a şaptea ediţie a „Parcours Saint Germain”, o manifestare anuală de artă contemporană, care va mai include prezenţe şi la Café des Deux Magots, şi la capela Şcolii Naţionale Superioare de Arte Frumoase, şi în buticurile de lux din cartier – LVMH, Sonia Rykiel, agnes b., Lancel… De altfel, Sonia Rykiel, împreună cu Café de Flore şi Braseria Lipp, aflată peste drum, acordă, anual, „Prix Saint Germain” unui artist din discipline diferite – arhitectură, cinema, teatru, design, modă… Înainte de a ne îndepărta, să amintim că, la Braseria Lipp (151 Boulevard Saint-Germain), se decernă, anual, înainte de deschiderea Salonului Cărţii de la Paris, Prix Cazes Brasserie Lipp, înfiinţat în 1935 de Marcelin Cazes. Beneficiarul trebuie să fie un autor care nu mai luat niciodată vreun premiul literar – anul acesta: Françoise Wagener, pentru Je suis née inconsolable: Louise de Vilmorin (1902-1969), o biografie interesantă şi necesară, a unui personaj care a contat în viaţa şi istoria literară franceză, apărută la Albin Michel. Trecem vizavi de Café de Flore, pe Rue Saint Benoît, unde e galeria şi librăria La Hune. Mergem pe Rue Saint Benoît, depăşim braseria cu acelaşi nume, restaurantul „Relais de l’entrecôte” (nume mai mult decât sugestiv pentru… specialitatea bucătarului - „popasul antricotului” - trebuie să aibă şi el ceva istorie), la dreapta e îngusta Rue Guillaume Apollinaire şi restaurantul le Petit Zinc, cu uşa încadrată de două femei sănătoase, cu aer campestru, pictate cine ştie când şi de cine…, apoi nimic interesant pentru ochi, suflet şi stomac, până la capăt, unde apare restaurantul le Petit Saint Benoît, Expo Café, pe colţ cu Rue Jacob. Dar am ajuns prea departe, trebuie să ne întoarcem, scopul nostru este, nu? cu totul altul… Intrăm, aşadar, de amorul artei, pe Guillaume Apollinaire, mergem până la Rue Bonaparte (şi restaurantul omonim), apoi la dreapta, în… piaţa Jean-Paul Sartre et Simone de Beauvoir (i-au păstrat împreună…), aceeaşi piatră cubică, laţuri, puţină verdeaţă, trotuare largi; iată, în loc de Place Saint Germain-des-Prés, municipalitatea a hotărât ca aici să fie Place Sartre-Beauvoir! Gest socotit de unii ca frizând vulgaritatea (britanicul Paul Johnson, în Literary Review: „the crowning touch of vulgarity”). Bazilica, însă, şi-a păstrat, din fericire, numele… Am ajuns la capătul drumului de azi: Café Les Deux Magots. Încă o cafenea care „se amestecă” decisiv cu/în viaţa culturală franceză. Simţi vag mirosul proaspăt al grădinii Luxembourg, aflată la numai câteva sute de metri – Tuilleriile sunt dincolo de Sena.Numele „Les Deux Magots” a rămas de pe firma unui magazin de noutăţi, înfiinţat în 1812, care a ocupat anterior aceeaşi locaţie, după ce fusese mutat din 23, Rue de Buci, colţ cu Rue de Seine, în 1873, ca urmare a unei extinderi. Din acea epocă datează cele două statui care decorează salonul principal, ele sunt magoţii. Pe la 1885, noul magazin lasă locul unei cafenele în care se servea (şi) lichior. Verlaine, Rimbaud şi Mallarmé aveau obiceiul de a se întâlni aici. Dar a fost frecventat de numeroşi alţi artişti, care sunt azi prilej de reclamă pentru stabiliment: Elsa Triolet, André Gide, Jean Giraudoux, Picasso, Fernand Léger, Prévert, Hemingway, Sartre, Simone de Beauvoir, surréaliştii de sub aripa lui André Breton, chiar înaintea existenţialiştilor, cei care au petrecut nopţi frumoase în „les caves du quartier”, şi mulţi, mulţi alţii. Aici se întâlnea Umberto Eco cu Jose Luis Borges, Alberto Moravia ori Anthony Burgesss. Dar anul 1933 este un moment de referinţă. Aici, într-o zi de toamnă, Paul Eluard i-o prezintă pe Dora Maar lui Picasso. Deja, chiar în ziua în care premiul Goncourt era atribuit lui André Malraux pentru romanul „La Condition humaine”, o bibliotecară de la Şcoala de Arte Frumoase, pe numele ei Martyne, şi Roger Vitrac, autorul cărţii „Copii la putere”, în timp ce luau aperitivul obişnuit pe terasa cafenelei, sub copertinele verzi, hotărăseră nestrămutat să creeze un premiu literar. „Vom aduna un juriu de treisprezece membri aleşi dintre prietenii noştri. Fiecare va dona 100 de franci şi vom premia o lucrare a unui tânăr scriitor, care va primi 1.300 de franci, ceea ce nu e chiar de colea” – se pare că a spus Martyne. Zis şi făcut: la şase seara, majoritatea juriului era constituită - André Derain, Jacques Baron, Robert Desnos, Issac Grünbert, Michel Leiris, Georges Ribemont-Dessaigne, Roger Vitrac, Alfred Janniot, Martyne, Armand Megglé, André de Richaud, Gaston-Louis Roux et Henry Philippon (numit secretar general) - şi vota cu mâna ridicată că premiul „Deux Magots” era atribuit primului roman al unui tânăr scriitor numit Raymond Queneau, pentru cartea sa „Le Chiendent”. A doua zi, Monsieur Boulay, proprietarul cafenelei, a declarat presei că a propus finanţarea de către el, în viitor, a premiului, lucru rămas de-atunci bătut în cuie. Doar că valoarea sa a ajuns la echivalentul a 50 de mii de franci, adică 7750 de euro.
Aceasta este suma pe care a încasat-o, în ultima marţi din ianuarie 2009, Bruno de Cessole, jurnalist şi critic literar, pentru romanul «L'heure de la fermeture dans les jardins d'Occident», care a figurat, în octombrie 2008, în ultima selecţie la Grand Prix de l'Académie Française pour roman. Este al 76-lea premiu Deux Magots. Au mai intrat în runda finală: Colombe Schneck (Val de Grâce, Stock) şi David Foenkinos (Nos séparations, Gallimard). „Ora închiderii în grădinile Occidentului“ este un roman al iniţierii, un exerciţiu de admiraţie şi un thriller metafizic. Un parcurs romanesc fermecător prin tradiţia filosofică de la Socrate la Nietzsche. Tânărul student la litere Phlippe Montclar îl întâlneşte întâmplător pe filosoful Frédéric Stauff, un personaj ocolit de intelighenţia pariziană. Fascinat, se interesează de trecutul lui şi caută să-l reîntâlnească. Încet-încet, se instalează între ei o relaţie amicală, care evoluează spre raporturi de la maestru la discipol. Stauff îi povesteşte lui Montclar viaţa, trecerea sa la un fel de a fi obscur şi anonim, care socoteşte sinuciderea singura salvare a existenţei. Pentru a-l convinge, îi povesteşte splendidele eşecuri ale unor vieţi exemplare: Senancour, Leopardi, Nietzsche, Bloy, Walser… De ce s-ar îndoi discipolul de maestrul său? O călătorie la Roma împreună cu un vechi camarad specialist în sinuciderea în Roma antică îl face să se întrebe dacă nu cumva este manipulat de un moştenitor al sofiştilor. Amanta lui Montclair, Arianne, va fi, însă, instrumentul destinului. Prin intermediul (şi din pricina?) ei, discipolul pune la cale şi reuşeşte să-şi facă maestrul să dispară. Succesul este, însă, un eşec personal, pentru va afla că totul a fost condus cu grijă de Stauff, care l-a împins deliberat spre actul final.
Comentatorii au fost generoşi, începând cu membri ai juriului. Marc Lambron: „Este un premiu al perenităţii şi al răbdării, pentru că deja în 1989, în revista «L’Infini», Sollers anunţa această carte în curs de apariţie şi îl plasa pe Cessole printre scriitorii «care vin», alături de Besson, Nabe sau Neuhoff.” Gilles Lapouge: „E de departe cea mai bună carte, un roman deloc facil, foarte grav, departe de divertisment, de o înălţime filosofică remarcabilă”. Rodica Binder, în România literară, a remarcat legătura evidentă cu biografia şi filosofia lui Emil Cioran, scriind că romanul este „expresia unei iubiri aproape filiale pe care autorul a resimţit-o faţă de scrierile lui Cioran în tinereţe, resuscitată la anii deplinei maturităţi când, revenind asupra manuscrisului redactat în urmă cu aproape un sfert de veac, s-a decis să-l publice.” Autorul, însă, are grijă să atenueze impresia subiectivă a acesteia: „am intenţionat să evoc tipul unui gânditor şi filozof atemporal, etern, dar accentuând ceea ce mi se pare a fi una din caracteristicile epocii noastre: impostura intelectuală, ceea ce Julien Benda denumea «trădarea cărturarilor».” Juan Asensio era, încă din august trecut, încântat de roman, găsindu-l însă şi prea cuminte, prea tributar obişnuinţelor lui Cessole: „Rien de plus que le livre honnête d'un faiseur, d'un journaliste qui l'est sans doute tout autant, honnête, mais qui, l'écrivant, n'a pu oublier ses petites fiches ni même ses piques parfois émoussées contre notre époque stupide qui en prend pour son grade, ce qui n'est pas pour me déplaire.” Ceea ce nu este foarte departe de adevăr, nici hotărârea juriului de la Deux Magot nefiind consensuală: 7 voturi din 13, la limită, dar din primul tur! Jacques Nerson crede că Bruno de Cessole, dacă nu şi-a găsit un maestru, a ales să-l inventeze, combinând ceva din Léautaud, mai mult din Cioran, un pic de Monsieur Teste (care nu avea nevoie de cărţi ca să îşi exerseze inteligenţa) şi a ajuns la un fel de Diogene de Luxembourg, cu nume din anagramarea lui Faust. Unul care are ca deviză inversul aceleia a lui Coubertin: „Important e să nu participi”. Astfel că i-a ieşit mai puţin un roman, cât o promenadă peripatetică pe drumuri mai rar bătute.După mai bine de trei sferturi de veac, am putea să ne punem întrebarea unde se mai încadrează ceea ce spunea Martyne: „o lucrare a unui tânăr scriitor”? Raymond Queneau avea 30 de ani la data acordării premiului. Bruno de Cessole pare, după fotogrfaii, ceva mai vârstnic, iar când aflăm şi că amână de 25 de ani publicarea romanului, realizăm că nu prea mai ai de unde alege nici pe piaţa literară franceză. Sigur, romanul său poate fi interesant pentru multe pricini, tocmai faptul că se discută cât de cât divergent e un lucru bun. Dar poate că, ne împinge curiozitatea, cărţile semnate de Colombe Schneck (Val de Grâce, Stock) şi David Foenkinos (Nos séparations, Gallimard) vor fi fiind şi ele merituoase… sau poate nu?
Avem cum ieşi din această dilemă?
Cu siguranţă, da. Mergând mai departe, la alte premii franceze. Vom ocoli Prix du Roman Lesbien (2009 - Cy Jung, pentru ansamblul operei sale), vom aminti numai, în treacăt, de Le Prix Pelléas, creat în 1997 şi destinat unei lucrări cu calităţi literare dedicată muzicii, pentru care tot Café Les Deux Magots oferă în fiecare an 3.000 de euro, ce sunt remişi cu prilejul unor Fêtes romantiques de Nohant (pe domeniul lui George Sand), şi vom dori să facem repede cei 20-30 de paşi până la… Café de Flore… Dar ne strigă de pe celălalt trotuar, din faţa Braserie Lipp, Françoise Wagener şi Louise de Vilmorin. Nu rezistăm tentaţiei şi traversăm corect, pe la trecerea de pietoni…
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu