Monday, May 5, 2008 4:52:12 PM
1. În plină ambiguitate
„Personalitatea noastră socială este o creaţie a gândirii altora”
Marcel Proust
O discuţie despre valoare şi (re)cunoaşterea ei în acest moment (al istoriei) ar putea deveni falacioasă. Premisele de la care s-ar pleca ar include fatalmente datele unei realităţi lipsite de reperele unei sistematizări suficiente. Mai mult, Kant încă afirma că „nu pot fi reguli după care cineva să fie silit să recunoască frumuseţea unui lucru” – iar în domeniul la care (presupun că) ne referim – cultura, literatura –conceptele de valoare şi frumuseţe (cu toate avatarurile acesteia din urmă) îmi pare că se suprapun. Desigur, este evident că azi cele cinci criterii* kantiene tind să nu mai aibă acoperire completă în realitatea complexă a receptării. Acum mai bine de trei decenii, René Berger observa** că „judecăţile de valoare, care se credea că s-ar fi putut erija în norme, apar ca nişte fantome, şi ontologia pe care se bazau pare din ce în ce mai mult un vis perimat decât o realitate”. Judecata gustului nu mai este cu totul dezinteresată. Ea e dependentă de valoarea de comunicare, iar aceasta, la rândul ei, ţine de o anumită tehnologie verbală, de mânuirea limbajului care nu mai este deloc indiferent şi benign. Un alt tip de persuasiune a înlocuit vechea retorică, iar „perceptele” political correctness au pus bomboana pe colivă (sau cireaşa pe tort, cum preferaţi…). A recurge azi la canoane din secolul al XIX-lea ori din prima jumătate a secolului al XX-lea nu duce nicăieri sau duce la în fundătură. Iar viaţa noilor canoane este foarte scurtă. S-a vorbit chiar de lipsa de canoane şi adevărul nu e departe. Dacă vorbele citate mai sus, ale lui Kant, ar putea fi traduse prin acel „principiu absolut” – e frumos ce-mi place mie, nu-i frumos ce-ţi place ţie -, atunci avem mai clară ambiguitatea în care ne trăim viaţa spirituală. Cum mai putem avea, aşadar, un verdict (veredictum), o judecată a unei autorităţi recunoscute?
Desigur, există valori perene, care revin în conştiinţa celor cu o cultură/educaţie cel puţin medie. Numai că aici avem de-a face, din nefericire, cu minorităţi, cum a fost, de altfel, întotdeauna. Apariţia culturii de masă a produs o obscurizare a criteriilor (estetice) aparent statuate. Valoarea de comunicare înseamnă valoare de circulaţie şi chiar valoare de piaţă, la un moment dat. şi atunci când obiectul artistic nu se vinde pe sine, el vinde, totuşi, ceva. Ideologiile şi revoluţiile au produs rupturi esenţiale (era să spun catastrofale…) pentru integritatea unui (unor) sistem(e) ce păreau acum două secole statornicite pentru vecie. Jean Starobinski*** evidenţiază, în lumea de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, „uriaşa răspândire a unei imagerii de propagandă şi contrapropagandă; punerea în scenă a unui ceremonial al sărbătorii publice”. (Lasă că românii aveau să întârzie mai bine de un secol…) Ceremonialul a rămas prezent, ba chiar s-a augmentat, pieţele şi stadioanele găzduiesc manifestări de tip artistic a căror valoare este dificil să o (re)cunoaştem. Tirajele de milioane de exemplare ori milioanele de (tele)spectatori ai filmelor iarăşi nu ne permit aplicarea eficientă a unor criterii de (re)cunoaştere a valorii. Aparent paradoxal, observăm că masificarea culturii a produs mai cu seamă la apariţia/conservarea unor valori de nişă, adică pentru grupuri restrânse, unite de interese comune de receptare/formare. Reţeaua www (world wide web) face ca aceste grupuri să aibă drept teritoriu de manifestare întreaga planetă. Site-urile specializate, grupurile de discuţii, muzeele şi bibliotecile online sunt destinate unui mic număr de oameni (mii, zeci de mii, arareori sute de mii), chiar dacă sunt accesibile oricui ştie să utilizeze un computer. Valoarea, în sensul „clasic” al termenului, a devenit, repet, o sumă de valori de nişă. Ar fi superfluu să amintesc de rolul şcolii de toate gradele în „realizarea” acestei situaţii de fapt şi de absenţa unor elemente de propedeutică la nivel educaţional. Nu doar la noi, ci, se pare, mai peste tot. Vezi şi cartea unui universitar american (Allan Bloom****), care dezvăluie o indiferenţă pentru valoare care se extinde ca o molimă incontrolabilă printre tinerii „studioşi” din ţara cea mai puternică din lume.
Iată că „dreptul de acces liber la cultură”, la valoare (artistică), şi-a arătat limitele prin coborârea la nivelul receptorilor şi nu prin ridicarea acestora la nivelul creaţiei actanţilor. Acel „épater les bourgeois” de la începutul secolului al XX-lea a devenit repede „épater tous” ori „n’épater pas” – sintagme care adesea se confundă/amestecă.
Lumea acestui început de mileniu este una ajunsă sclavă a relativului, a efemerului, a copiei multiplicate, lipsită de criterii morale şi, implicit, de criterii de judecare axiologică. Absenţa criteriilor este strâns legată de absenţa/fluiditatea principiilor. Iar o societate fără principii, carevasăzică… - ştia Conu’ Iancu ce ştia…
Aflaţi în plină ambiguitate în privinţa (re)cunoaşterii valorii, într-o reală criză identitară, ne paşte pericolul ca „dacă cultura se spulberă, ea va spulbera şi cadrele şcolare şi sociale”.***** Ori, dacă aserţiunea pare prea apocaliptică, să zice, că ne îndreptăm spre altceva. Spre un altfel de fiinţă umană, despre care azi nu ştim nimic. Dacă ca fi calea descrisă de Theodor Codreanu în „Transmodernismul” (dar şi de alţii înaintea lui), aceea a domniei unei logici triadice, iarăşi nu ne luminăm prea mult cu privire la valoare şi (re)cunoaşterea ei. Lumea cunoscută e din ce în ce mai mare şi eternitatea tot mai departe de noi. Iar accesul la cultura înaltă deschis (şi tentant) pentru tot mai puţini. Cum îmi amintea deunăzi un prieten vorbele lui Einstein: „inteligenţa este o constantă, iar populaţia planetei în continuă creştere”…
------------------
* 1. Judecata gustului să fie dezinteresată; 2. Contemplarea să nu antreneze voinţa; 3. Este joc gratuit; 4. Plăcerea estetică realizează o armonie interioară; 5. Judecata gustului este universală
** René Berger, Mutaţia semnelor, Ed. Meridiane, Buc., 1978, p. 264
*** Jean Starobinski, 1789. Emblemele raţiunii, Ed. Meridiane, Buc., 1990, p. 19
**** Alan Bloom, Criza spiritului american, Ed. Humanitas, Buc. 2006
***** René Berger, op. cit., p. 266
2. Păcatele tinereţii (de toate vârstele)
Se scrie mult, unii zic: prea mult, din ce în ce mai mult. Toată lumea scrie - cine mai citeşte? Marinarul care a ieşit la pensie îşi adună rodul visărilor sale din vremea când bătea mările şi publică pe banii adunaţi din micul comerţ din port în port un volum de poezii ori de amintiri. Preamăreşte marea, se extaziază la imensitatea ei etc. etc. E autor? Este. E citit? Este. De familie, prieteni şi... câţiva recenzenţi de pe la reviste (literare?). Are publicul său, e admirat în cartier, e invitat la întâlniri cu elevii de la şcoala de peste drum. Dar ce legătură are asta cu literatura? Cu vreo două feluri de excepţii, niciuna.
Dacă marinarul (ori aviatorul, inginerul, învăţătorul, fierarul, tâmplarul, strungarul...) mai are şi o brumă de talent abia descoperit, poate şi cultivat prin lecturi, atunci e o excepţie, el e recunoscut şi de (unii) critici, intră pe o uşă (între)deschisă pe un teritoriu pentru care are „paşaport”.
Dar se poate întâmpla să nu aibă aceste calităţi şi, totuşi, să forţeze „graniţa”, să pătrundă chiar în uniunile de creaţie literară! Acolo poate obţine şi funcţii dătătoare de prestigiu şi/sau remuneraţii! (La alte uniuni de creatori e mai greu, acolo ţi se cer studii de specialitate, activitate asiduă...) E reprezentant al „literaţilor”, scoate - sau conduce - o revistă finanţată de un mecena semicult. Marinarul (ori aviatorul, inginerul, învăţătorul, fierarul, tâmplarul, strungarul...) are priză şi la (unii) „critici”, e lăudat, citat (mult mai rar citit...), chemat în jurii, la agape de familie. Lângă el se adună alţii de acelaşi rang (sau teapă?), se susţin unii pe alţii, se promovează, veştejesc cu ardoare ceea ce le pare a le pune în pericol situaţiunea. Aşa apare „grupul” care-şi adaugă numele cetăţii unde şi-a instalat scena de... bâlci. Grupul are o arhivă impresionantă - fiecare cuvinţel care s-a publicat despre el şi membrii lui este decupat şi îndosariat, dacă nu expus în vitrină.
Pe lângă marinarul (ori aviatorul, inginerul, învăţătorul, fierarul, tâmplarul, strungarul...) devenit „scriitor” apare şi fiul (fiica, nepotul, nepoata, alte rude), cu aplecare şi el (ea) spre ale literaturii. Moştenirea trebuie lăsată pe mâini bune! Tânărul debutează devreme, eventual de la zece-doisprezece ani, cu poezii, îndeosebi, ceea ce dovedeşte cât e de sensibil, de precoce şi chiar de talentat! Aşadar are şi succese sentimentale! Creşte în ochii fetelor, câştigă invidia băieţilor - şi reciproca.
Scenariul de mai sus nu este deloc fantastic. El are corespondentul într-o realitate care nu este numai românească ori numai de azi, de ieri. Istoriile literaturii (mai) consemnează numeroase cazuri semnificative. Mass-media ne aduc continuu exemple de pe toate meridianele. Succesul la public venit deodată, cu publicitate enormă, urmat de prăbuşirea în uitare, dar şi, uneori, de lungi decenii de punere în valoare a „reţetei” câştigătoare (mai cu seamă pecuniare). Hai să facem o comparaţie: Agatha Christie şi Barbara Cartland. Două cariere îndelungate, succes la public asigurat al oricărei lucrări tipărite. Cu singura deosebire că Barbara Cartland a scris şi publicat de câteva ori mai multe cărţi - vreo nouă sute, toate siropoase. La ea acasă a fost sărbătorită la 90 de ani, iar moartea i-a fost deplânsă unanim. Acum vreo cincisprezece ani, o editură bucureşteană a cumpărat drepturile de publicarea a întregii opere a scriitoarei britanice. După ce a editat aproape o sută de titluri, cererea a început să scadă constant şi rapid. Veleitarismul real şi dovedit al autoarei şi-a spus cuvântul. Cititoarele - pentru că erau în imensă majoritate femei - s-au întors la treburile... gospodăreşti. (La fel făcuseră şi fanii Sandrei Brown.) Seria Agatha Christie s-a încheiat, după ştiinţa mea. Sunt destui „colecţionari” care se pot lăuda cu posesia integralei autoarei de romane poliţiste. Citită şi răscitită. C’est la difference, non?
E numai un exemplu. Poate nu cel mai relevant. Cărţi de „citit în metrou” sunt peste tot. Civilizaţia diggest-ului (mai pe scurt, să nu-ţi facă rău la... stomac!) îşi face loc (şi publicitate…) şi pe meleagurile noastre. Ehe, intrăm în rândul lumii! Dar nici aici nu există un pericol real pentru literatura de valoare, cum nu există nici dinspre volumaşele veleitarilor, fie ei şi (pe deasupra) grafomani. Cititorii grafomanilor şi veleitarilor sunt şi ei nişte cititori stimabili, există speranţa că ei, cândva, se vor apropia de literatura adevărată, profundă şi vor accede spre „elita” Cititorilor (cu majusculă). Iată, într-o vreme, trecea ca succes de vânzări opera lui Paulo Coelho, şi la noi, după boom-ul din vest. E un veleitar de lux şi trebuie luat ca atare. Se-apucă de lectură oameni care nu mai citiseră de ani buni şi niciodată constant. Revitalizarea acestei preocupări onorante - ce-ai mai citit? redevine un subiect de lansare a unei conversaţii - şi cu mare folos este reală; dar nu trebuie să ne aşteptăm la mai mult decât rari nantes in gurgite vasto, insule de cultură într-o lume indiferentă. Grafomanii şi veleitarii fac şi ei parte din „biotopul” cultural, mai pe la margine, dar înăuntru. Şi ei asigură existenţa acestuia. E adevărat că ajung de multe ori, pe nedrept, în plină lumină, dar, domnilor, nu vă grăbiţi, crengile uscate sunt repede rupte de vânt. Darămite de furtună! Cel mai bine, aş zice, este chiar să fie puşi în plină lumină, în crudă lumină, să se vadă adevărata valoare a producţiunilor lor. Pentru unii mai există speranţe. Iată, un tânăr a câştigat la 17 ani un premiu consistent pentru o poezie, ceea ce l-a încurajat să-şi tipărească repede un volum. Eşecul a fost real şi trist. Tânărul a renunţat la poezie, acum scrie (un) roman! L-am întrebat câte romane a citit şi care sunt acestea; răspunsul său m-a convins că şi romanul va fi un eşec; şi nu pentru că tânărul n-ar avea, virtual, şansa înzestrării, ci din pricina credinţei că ştie cum se „face” un roman, după destul de puţine şi aleatorii lecturi ale unor texte semnate de autori minori, dacă nu necunoscuţi. Dar poate că va fi un marinar (ori aviator, inginer, avocat, învăţător, fierar, tâmplar, strungar...) priceput. Şi i se vor ierta „păcatele tinereţii”.
„Personalitatea noastră socială este o creaţie a gândirii altora”
Marcel Proust
O discuţie despre valoare şi (re)cunoaşterea ei în acest moment (al istoriei) ar putea deveni falacioasă. Premisele de la care s-ar pleca ar include fatalmente datele unei realităţi lipsite de reperele unei sistematizări suficiente. Mai mult, Kant încă afirma că „nu pot fi reguli după care cineva să fie silit să recunoască frumuseţea unui lucru” – iar în domeniul la care (presupun că) ne referim – cultura, literatura –conceptele de valoare şi frumuseţe (cu toate avatarurile acesteia din urmă) îmi pare că se suprapun. Desigur, este evident că azi cele cinci criterii* kantiene tind să nu mai aibă acoperire completă în realitatea complexă a receptării. Acum mai bine de trei decenii, René Berger observa** că „judecăţile de valoare, care se credea că s-ar fi putut erija în norme, apar ca nişte fantome, şi ontologia pe care se bazau pare din ce în ce mai mult un vis perimat decât o realitate”. Judecata gustului nu mai este cu totul dezinteresată. Ea e dependentă de valoarea de comunicare, iar aceasta, la rândul ei, ţine de o anumită tehnologie verbală, de mânuirea limbajului care nu mai este deloc indiferent şi benign. Un alt tip de persuasiune a înlocuit vechea retorică, iar „perceptele” political correctness au pus bomboana pe colivă (sau cireaşa pe tort, cum preferaţi…). A recurge azi la canoane din secolul al XIX-lea ori din prima jumătate a secolului al XX-lea nu duce nicăieri sau duce la în fundătură. Iar viaţa noilor canoane este foarte scurtă. S-a vorbit chiar de lipsa de canoane şi adevărul nu e departe. Dacă vorbele citate mai sus, ale lui Kant, ar putea fi traduse prin acel „principiu absolut” – e frumos ce-mi place mie, nu-i frumos ce-ţi place ţie -, atunci avem mai clară ambiguitatea în care ne trăim viaţa spirituală. Cum mai putem avea, aşadar, un verdict (veredictum), o judecată a unei autorităţi recunoscute?
Desigur, există valori perene, care revin în conştiinţa celor cu o cultură/educaţie cel puţin medie. Numai că aici avem de-a face, din nefericire, cu minorităţi, cum a fost, de altfel, întotdeauna. Apariţia culturii de masă a produs o obscurizare a criteriilor (estetice) aparent statuate. Valoarea de comunicare înseamnă valoare de circulaţie şi chiar valoare de piaţă, la un moment dat. şi atunci când obiectul artistic nu se vinde pe sine, el vinde, totuşi, ceva. Ideologiile şi revoluţiile au produs rupturi esenţiale (era să spun catastrofale…) pentru integritatea unui (unor) sistem(e) ce păreau acum două secole statornicite pentru vecie. Jean Starobinski*** evidenţiază, în lumea de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, „uriaşa răspândire a unei imagerii de propagandă şi contrapropagandă; punerea în scenă a unui ceremonial al sărbătorii publice”. (Lasă că românii aveau să întârzie mai bine de un secol…) Ceremonialul a rămas prezent, ba chiar s-a augmentat, pieţele şi stadioanele găzduiesc manifestări de tip artistic a căror valoare este dificil să o (re)cunoaştem. Tirajele de milioane de exemplare ori milioanele de (tele)spectatori ai filmelor iarăşi nu ne permit aplicarea eficientă a unor criterii de (re)cunoaştere a valorii. Aparent paradoxal, observăm că masificarea culturii a produs mai cu seamă la apariţia/conservarea unor valori de nişă, adică pentru grupuri restrânse, unite de interese comune de receptare/formare. Reţeaua www (world wide web) face ca aceste grupuri să aibă drept teritoriu de manifestare întreaga planetă. Site-urile specializate, grupurile de discuţii, muzeele şi bibliotecile online sunt destinate unui mic număr de oameni (mii, zeci de mii, arareori sute de mii), chiar dacă sunt accesibile oricui ştie să utilizeze un computer. Valoarea, în sensul „clasic” al termenului, a devenit, repet, o sumă de valori de nişă. Ar fi superfluu să amintesc de rolul şcolii de toate gradele în „realizarea” acestei situaţii de fapt şi de absenţa unor elemente de propedeutică la nivel educaţional. Nu doar la noi, ci, se pare, mai peste tot. Vezi şi cartea unui universitar american (Allan Bloom****), care dezvăluie o indiferenţă pentru valoare care se extinde ca o molimă incontrolabilă printre tinerii „studioşi” din ţara cea mai puternică din lume.
Iată că „dreptul de acces liber la cultură”, la valoare (artistică), şi-a arătat limitele prin coborârea la nivelul receptorilor şi nu prin ridicarea acestora la nivelul creaţiei actanţilor. Acel „épater les bourgeois” de la începutul secolului al XX-lea a devenit repede „épater tous” ori „n’épater pas” – sintagme care adesea se confundă/amestecă.
Lumea acestui început de mileniu este una ajunsă sclavă a relativului, a efemerului, a copiei multiplicate, lipsită de criterii morale şi, implicit, de criterii de judecare axiologică. Absenţa criteriilor este strâns legată de absenţa/fluiditatea principiilor. Iar o societate fără principii, carevasăzică… - ştia Conu’ Iancu ce ştia…
Aflaţi în plină ambiguitate în privinţa (re)cunoaşterii valorii, într-o reală criză identitară, ne paşte pericolul ca „dacă cultura se spulberă, ea va spulbera şi cadrele şcolare şi sociale”.***** Ori, dacă aserţiunea pare prea apocaliptică, să zice, că ne îndreptăm spre altceva. Spre un altfel de fiinţă umană, despre care azi nu ştim nimic. Dacă ca fi calea descrisă de Theodor Codreanu în „Transmodernismul” (dar şi de alţii înaintea lui), aceea a domniei unei logici triadice, iarăşi nu ne luminăm prea mult cu privire la valoare şi (re)cunoaşterea ei. Lumea cunoscută e din ce în ce mai mare şi eternitatea tot mai departe de noi. Iar accesul la cultura înaltă deschis (şi tentant) pentru tot mai puţini. Cum îmi amintea deunăzi un prieten vorbele lui Einstein: „inteligenţa este o constantă, iar populaţia planetei în continuă creştere”…
------------------
* 1. Judecata gustului să fie dezinteresată; 2. Contemplarea să nu antreneze voinţa; 3. Este joc gratuit; 4. Plăcerea estetică realizează o armonie interioară; 5. Judecata gustului este universală
** René Berger, Mutaţia semnelor, Ed. Meridiane, Buc., 1978, p. 264
*** Jean Starobinski, 1789. Emblemele raţiunii, Ed. Meridiane, Buc., 1990, p. 19
**** Alan Bloom, Criza spiritului american, Ed. Humanitas, Buc. 2006
***** René Berger, op. cit., p. 266
2. Păcatele tinereţii (de toate vârstele)
Se scrie mult, unii zic: prea mult, din ce în ce mai mult. Toată lumea scrie - cine mai citeşte? Marinarul care a ieşit la pensie îşi adună rodul visărilor sale din vremea când bătea mările şi publică pe banii adunaţi din micul comerţ din port în port un volum de poezii ori de amintiri. Preamăreşte marea, se extaziază la imensitatea ei etc. etc. E autor? Este. E citit? Este. De familie, prieteni şi... câţiva recenzenţi de pe la reviste (literare?). Are publicul său, e admirat în cartier, e invitat la întâlniri cu elevii de la şcoala de peste drum. Dar ce legătură are asta cu literatura? Cu vreo două feluri de excepţii, niciuna.
Dacă marinarul (ori aviatorul, inginerul, învăţătorul, fierarul, tâmplarul, strungarul...) mai are şi o brumă de talent abia descoperit, poate şi cultivat prin lecturi, atunci e o excepţie, el e recunoscut şi de (unii) critici, intră pe o uşă (între)deschisă pe un teritoriu pentru care are „paşaport”.
Dar se poate întâmpla să nu aibă aceste calităţi şi, totuşi, să forţeze „graniţa”, să pătrundă chiar în uniunile de creaţie literară! Acolo poate obţine şi funcţii dătătoare de prestigiu şi/sau remuneraţii! (La alte uniuni de creatori e mai greu, acolo ţi se cer studii de specialitate, activitate asiduă...) E reprezentant al „literaţilor”, scoate - sau conduce - o revistă finanţată de un mecena semicult. Marinarul (ori aviatorul, inginerul, învăţătorul, fierarul, tâmplarul, strungarul...) are priză şi la (unii) „critici”, e lăudat, citat (mult mai rar citit...), chemat în jurii, la agape de familie. Lângă el se adună alţii de acelaşi rang (sau teapă?), se susţin unii pe alţii, se promovează, veştejesc cu ardoare ceea ce le pare a le pune în pericol situaţiunea. Aşa apare „grupul” care-şi adaugă numele cetăţii unde şi-a instalat scena de... bâlci. Grupul are o arhivă impresionantă - fiecare cuvinţel care s-a publicat despre el şi membrii lui este decupat şi îndosariat, dacă nu expus în vitrină.
Pe lângă marinarul (ori aviatorul, inginerul, învăţătorul, fierarul, tâmplarul, strungarul...) devenit „scriitor” apare şi fiul (fiica, nepotul, nepoata, alte rude), cu aplecare şi el (ea) spre ale literaturii. Moştenirea trebuie lăsată pe mâini bune! Tânărul debutează devreme, eventual de la zece-doisprezece ani, cu poezii, îndeosebi, ceea ce dovedeşte cât e de sensibil, de precoce şi chiar de talentat! Aşadar are şi succese sentimentale! Creşte în ochii fetelor, câştigă invidia băieţilor - şi reciproca.
Scenariul de mai sus nu este deloc fantastic. El are corespondentul într-o realitate care nu este numai românească ori numai de azi, de ieri. Istoriile literaturii (mai) consemnează numeroase cazuri semnificative. Mass-media ne aduc continuu exemple de pe toate meridianele. Succesul la public venit deodată, cu publicitate enormă, urmat de prăbuşirea în uitare, dar şi, uneori, de lungi decenii de punere în valoare a „reţetei” câştigătoare (mai cu seamă pecuniare). Hai să facem o comparaţie: Agatha Christie şi Barbara Cartland. Două cariere îndelungate, succes la public asigurat al oricărei lucrări tipărite. Cu singura deosebire că Barbara Cartland a scris şi publicat de câteva ori mai multe cărţi - vreo nouă sute, toate siropoase. La ea acasă a fost sărbătorită la 90 de ani, iar moartea i-a fost deplânsă unanim. Acum vreo cincisprezece ani, o editură bucureşteană a cumpărat drepturile de publicarea a întregii opere a scriitoarei britanice. După ce a editat aproape o sută de titluri, cererea a început să scadă constant şi rapid. Veleitarismul real şi dovedit al autoarei şi-a spus cuvântul. Cititoarele - pentru că erau în imensă majoritate femei - s-au întors la treburile... gospodăreşti. (La fel făcuseră şi fanii Sandrei Brown.) Seria Agatha Christie s-a încheiat, după ştiinţa mea. Sunt destui „colecţionari” care se pot lăuda cu posesia integralei autoarei de romane poliţiste. Citită şi răscitită. C’est la difference, non?
E numai un exemplu. Poate nu cel mai relevant. Cărţi de „citit în metrou” sunt peste tot. Civilizaţia diggest-ului (mai pe scurt, să nu-ţi facă rău la... stomac!) îşi face loc (şi publicitate…) şi pe meleagurile noastre. Ehe, intrăm în rândul lumii! Dar nici aici nu există un pericol real pentru literatura de valoare, cum nu există nici dinspre volumaşele veleitarilor, fie ei şi (pe deasupra) grafomani. Cititorii grafomanilor şi veleitarilor sunt şi ei nişte cititori stimabili, există speranţa că ei, cândva, se vor apropia de literatura adevărată, profundă şi vor accede spre „elita” Cititorilor (cu majusculă). Iată, într-o vreme, trecea ca succes de vânzări opera lui Paulo Coelho, şi la noi, după boom-ul din vest. E un veleitar de lux şi trebuie luat ca atare. Se-apucă de lectură oameni care nu mai citiseră de ani buni şi niciodată constant. Revitalizarea acestei preocupări onorante - ce-ai mai citit? redevine un subiect de lansare a unei conversaţii - şi cu mare folos este reală; dar nu trebuie să ne aşteptăm la mai mult decât rari nantes in gurgite vasto, insule de cultură într-o lume indiferentă. Grafomanii şi veleitarii fac şi ei parte din „biotopul” cultural, mai pe la margine, dar înăuntru. Şi ei asigură existenţa acestuia. E adevărat că ajung de multe ori, pe nedrept, în plină lumină, dar, domnilor, nu vă grăbiţi, crengile uscate sunt repede rupte de vânt. Darămite de furtună! Cel mai bine, aş zice, este chiar să fie puşi în plină lumină, în crudă lumină, să se vadă adevărata valoare a producţiunilor lor. Pentru unii mai există speranţe. Iată, un tânăr a câştigat la 17 ani un premiu consistent pentru o poezie, ceea ce l-a încurajat să-şi tipărească repede un volum. Eşecul a fost real şi trist. Tânărul a renunţat la poezie, acum scrie (un) roman! L-am întrebat câte romane a citit şi care sunt acestea; răspunsul său m-a convins că şi romanul va fi un eşec; şi nu pentru că tânărul n-ar avea, virtual, şansa înzestrării, ci din pricina credinţei că ştie cum se „face” un roman, după destul de puţine şi aleatorii lecturi ale unor texte semnate de autori minori, dacă nu necunoscuţi. Dar poate că va fi un marinar (ori aviator, inginer, avocat, învăţător, fierar, tâmplar, strungar...) priceput. Şi i se vor ierta „păcatele tinereţii”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu