ION STRATAN: «Am sacrificat unitatea absolută stilistic a poeziei mele experimentului şi inovaţiei»

Wednesday, November 5, 2008 11:31:49 AM

ion stratan

- dialog la gura Graalului –

- Locuieşti în buricul Ploieştiului, lângă Catedrala Eroilor şi deasupra sediului unei bănci. Într-un fel, în centrul unui spaţiu anume delimitat, parcă. Crezi că poetul este intr-unul din centrele lumii sau la o periferie a lumii?
- Ca stare de rostire, ca încercare de adecvare a autenticităţii sale la ceea ce numim lume, poetul este în centrul lumii. Ca manieră de percepere a discursului şi ca situare în contextul cuvintelor politicului, al mondenului, al artisticului de consum, al divertismentului, faţă de toate acestea, poezia se pare că este la o margine care îi este necesară ca marjă de siguranţă pentru eventuala schimbare a sistemului de referinţă. Deci, izvorul poeziei poate să fie într-un axis mundi al parcului celor create, dar emiterea, specificitatea mijloacelor suportului material al discursului poetic, receptarea de către cei interesaţi, situarea faţă de cascada discursurilor politice şi, în general, în ansamblul mass-media de astăzi o fac să fie fatalmente marginală.

- Voi cita, cu aproximaţie, un vers al tău mai vechi, chiar foarte vechi: „ Până când vom avea o cheie pentru a deschide uşa şi o altă cheie pentru a o închide, vom folosi aceeaşi cheie.” Crezi că lectorului de poezie îi este suficientă o singură cheie pentru a deschide uşa spre poezie şi, după ce a intrat, a se închide în ea?
- Stimate domnule, prieten şi poet, apropierea de poezie prin volumele publicate este una dintre cele mai mari bucurii ale sufletului meu în aceşti ani. Faptul că noi ne-am cunoscut într-o atmosferă a generalităţii creaţiei, dintr-un unghi sau din altul, ca receptori, participanţi, comentatori, susţinători, admiratori sau analişti ai fenomenului literar a fost un lucru benefic de la bun început. […] Cheile care atunci deschideau poezie mea încerc acum să le orânduiesc în câteva şiruri, legături care închid. Tematica apei, pe care am iniţiat-o cu debutul Ieşirea din apă, continuată cu Apa moare, volum apărut la Editura Albatros, şi Spălarea apei, de la Editura Eminescu, din 2001, este urmată în timp de tema morţii, O zi obişnuită pentru a muri, din 1996, De partea morţilor, 1999, şi Mai mult ca moartea, de la Editura Axa din Botoşani.

- Există a treia temă, a focului…
- A luminii… E vorba de Lux, din 1992, care vine de la lux – lucis, pe lângă ideea colaterală că poezia este un lux, pentru că începuse deja să se vadă că toate comentariile politice, sociale, documentele istoriei regăsite, jurnale, memorii, analize administrative şi literatura nepublicată până atunci ocupau locul central al interesului cititorului. Poezia, deja, părea o excentricitate, un donquijotism sau un lux. Astfel, cheile care deschideau, în anii ’80 ai întâlnirii noastre, inima poeziei au făcut să-mi închid şi al treilea ciclu tematic, al luminii, cu Lumină de la foc, primul de după 1990, care era în manuscris, din cei şapte ani în care n-am putut publica, ’83-’90, şi următoarea în lucru, Altă lumină. Deci cheile care atunci deschideau unele intuiţii poetice, care sunt ca un corn de melc, nu sunt adevăruri, decât în sensul în care atestă o autenticitate a stării de spirit, nu au făcut decât să meargă spre un alt echilibru al – folosesc o metaforă – uşii, al porţii spre interiorul poeziei şi al sufletului meu şi acum încearcă să asigure etanşeitatea care încearcă să fie şi permanenţă a edificiului liric, închizând aceste serii tematice de intuiţie şi de viziune simbolică.

- Ai folosit cuvântul metaforă. Ştiu că, pentru tine, metafora ocupă locul central în poezie.
- Da.

- Poezia aş zice că este supremul nivel al ficţiunii. Iar ficţiunea, spunea un prieten de-al nostru, este adevărata realitate, realitatea esenţială a lumii. Tu ai trecut, uşor, şi către proză, scurtă şi foarte scurtă, şi chiar roman. Din ceea ce am citit până acum, parabola pare a fi esenţa prozei tale. Crezi că asta vine din faptul că locuieşti în poezie şi în metaforă?
- Da. Mie, metafora mi se pare una dintre laturile onestităţii creatoare în materie de lirism. Există şi poeţi direcţi, duri, dialogând pe marginea asperităţilor sociale, cum este o mare parte a poeziei generaţiei ’90. Şi ei sunt nişte poeţi morali, să zic aşa. Au îndreptăţirea proprie de a se referi la condiţia lor ingrată în cadrul unui sistem administrativ care numai de poezie nu este interesat. Dar poezia trebuie să fie într-un sens cunoaştere şi eu cred că metafora, nu neapărat creând o literatură de iluzii, de fatală şi convenţională suprarelitate, este una dintre căile regale ale literaturii. Încărcătura de cunoaştere în care toate lucrurile vor deveni cu posibilitate de migrare fără nici un fel de problemă din literatură în realitate şi din realitate în literatură, nu este totul atât de luminos, pe cât s-ar crede, pentru că realitatea se simte, prin îmbogăţirea limbii, întărită de discursul cotidian pus în literatură, iar această literatură este situată în realitate. Dar faptul că simţi nevoia să existe o lume coerentă, meta-fizică şi aparţinătoare construcţiei tale verbale, alături de viziuni, alături de simbol, alături de, în primul rând, sentimentul inculcat, este o dovadă a simţirii tale organice şi necesităţii de altceva. Dar şi neacomodării inerte şi convenţionale cu lumea. Acesta este unul dintre criteriile existenţei poeticului.

- Metafora este şi invenţie sau, poate, în primul rând invenţie. Mă gândesc la imaginarea obiectelor artificiale, care se face întâi prin metaforă, prin închipuirea unei realităţi care nu există fizic. Şi, apoi, această mică lume virtuală este transformată într-o lume reală. Deci, metafora aş zice că este şi invenţie. Dar să ne întoarcem la ceea ce voia, de fapt, întrebarea mea, dacă proza ta se hrăneşte din ideea de parabolă.
- Eu am avut o serie de poeme în proză şi proze tematice, parabolice, dacă le spuneţi aşa, Crimele din strada Cerului, în volumul Mai mult ca moartea. Ele sunt parabolice, într-un sens, dar parabola presupune şi un înţeles moralizator. Ele sunt, mai degrabă, simbolice. Sunt meditaţii, încercări de metaforă epică pe tema sacrului.

- Dimensiunea morală nu cred că le lipseşte.
- Este intrinsecă, nu sunt ca Dialogurile cu Leukos sau, mai ştiu eu, prozele lui Baudelaire, poemele în proză ale lui Barbey D’Aubervilly, în care se arată că esteticul este ultragiat şi el se răzbună printr-o realitate pe care o recâştigă. Ele pornesc de la egal la egal cu cititorul, să spun aşa. Eu sunt sătul de autori precum Cărtărescu, care sugrumă cititorul de la prima propoziţie. Ei pornesc , să zic aşa, la masă cu cititorul şi discută de parcă ar fi un suav şi eteric seminar simbolic. Încă din titlu spune: dar haideţi să vedem ce povestire aţi avea din amintire sau din închipuire despre fântână.

- Dar nu acesta ar fi un algoritm al jocului pe care şi l-a ales?
- Algoritmul jocului pe care şi l-a ales el mă face să fug în tribună cât mai repede. (râde) Ăsta e algoritmul pe care şi l-a ales el. Aşa. Aşadar, aceste poeme în proză, pe care eu le-am continuat cu o serie tematică, poeme despre avioane şi despre jocul de tenis, şi miniromanul pe care l-am publicat în cinci reviste, Conceptul de Crăciun, în primul rând sunt o încercare de lămurire discursivă, deci „prozaică”, a obsesiilor mele şi a temelor care îmi plac. Ceea ce îmi face plăcere. Îmi place să meditez despre simbolurile religiei, în general: doi: îmi place tenisul şi atunci merg în metafora psihologiei jucătorilor de tenis, care fac parte din jocul lumii cel graţios şi, de asemenea, dramatic, să descopăr nişte algoritme ale general-umanului; şi trei: ca oricărui ploieştean, îmi plac avioanele, care se duc de la Bucureşti la Câmpina…

- Fiind ploieştean pe de-a-ntregul…
- Ploieştean prin spirit şi verb, şi corăbian prin depărtare, şi în nostalgia imposibilei întoarceri în absolut în toate sensurile. Pentru că Lumea Corăbiei este mai cosmopolită decât a Ploieştiului. Corabia e un şir de buticuri şi de întreprinderi mici şi mijlocii, cum glumesc cu prietena mea Ami Steriadi., în care nu mai recunoşti nimic din vechiul oraş patriarhal. Aşa că nu văd în nici un fel Corabia ca pe sacrosanctul oraş în care nu se întâmplă nimic între războaie. Ci, dimpotrivă, spiritul întreprinzător al zonei te face să crezi că eşti în nu ştiu ce oraş satelit al marilor metropole, în care, să dau un exemplu, bănuţul din sertarul magazinului nici nu apucă să se oprească din clinchetit. E ceva care pe mine mă depărtează la fel de mult ca o nostalgie spre patriarhalitate care nu-mi aparţine deloc.

- Ca ploieştean ai nostalgia Caragiale-Nichita?
- NU, nu. Am o nostalgie a experimentului. Singura mea nostalgie. Eu sunt un tip sentimental, sunt un tip nostalgic, dar singurul lucru care mă face să îmi doresc foarte mult un punct luminos la care să ajung, este acela ca, netrădându-mi fondul sentimental, nostalgic sau melancolic, să pot împinge experimentul atâta cât el se mai arată că aparţine unei încercări organice şi nu unei alăturări de cuvinte întâmplătoare. Cum este un cal care câştigă – nu este un cal comod, de aceea vreau ca oasele care împing crupa calului să meargă până acolo încât pielea să fie foarte bine întinsă şi el să alege bine, bine de tot.

- Dacă aleargă prea bine, pielea i-ar putea rămâne în urmă.
- Da! Ei, uite, asta nu e o idee rea, pentru că experimentul are o parte de straniu, de anorganic. Experimentul, celebrul laborator, face ca sistemul normal al lumii să nu fie în ordine coerentă, realistă şi sincronică. Experimentul îl asemui, de obicei, fiind poet, uni căluţ de mare fără mare, este un schelet de cal care a câştigat derbiul, în timp ce ranea a rămas la carmangerie.

- Şi Caragiale, şi Nichita – revin la ei – au experimentat, amândoi.
- Da.

- Într-un fel sau altul.
- Pe pielea noastră. (râde)

- Să nu fim noi pielea care a rămas în urmă, căci ei au pornit alergarea de mult şi..
- Şi-au văzut de-ale lor.

- Şi nu par a se gândi la un finiş. Adică aleargă încă, tot aleargă…
- Da, dar şi noi i-am încurajat!

- Noi stăm în tribune, ne năştem, murim în tribune şi asistăm la această cursă…
- Da, da, într-un sens, vreţi să spuneţi: latura formală, osificată a spectacolului literaturii,,în care s-a ajuns ca un argument de valoare să fie inatacabile argumente de autoritate şi să poată trimite la o mortificare, alienare. Când am făcut, împreună, cum ştiţi, Festivalul Nichita Stănescu…

- Acum douăzeci de ani!
- Acum douăzeci de ani, nu ne-am gândit că nu mai putem deschide gura acum fără să vorbim de Caragiale şi de Nichita. Ne-am făcut-o cu mâna noastră. Pentru faptul că există tineri care se ocupă cu literatura, cum ştiţi pre bine, pe care şi dvs. îi încurajaţi, pentru faptul că este un spirit literar, artistic şi cultural într-un oraş preponderent industrial cum este Ploieştiul. Pentru că există un liceu Nichita, o casă memorială, o statuie, un festival şi atâtea comunicări care s-au făcut, este foarte bine, decât să se discute numai de Petrolul care pică în B şi despre alcoolul metilic la ieşirea din schimb sau exclusiv despre politică, mai bine ştiu de Nichita şi aşa mai departe.

- Astea-s lucrurile care nu se schimbă, aceste valori spirituale. Industria se schimbă. Ba se fabrică una, ba alta, se mai dă şi faliment, pa când spiritualitatea, valorile ploieştene durează, rămân.
- Pe de altă parte, mă gândesc că, uite, apariţia postumelor lui Nichita la Academie şi vivacitatea de care dă dovadă analiza caragealiană mă fac să zic: iată că şi astea se schimbă şi eu am impresia că economia nu prea se schimbă, nivelul de trai nu prea se schimbă, consumul nu prea se schimbă! Glumind ori nu, mi se pare că spiritual lucrurile se schimbă şi stagnarea e în domeniul industrial.

- Am vorbit, totuşi, de doi zei ai acestui spaţiu, voi merge mai departe, întrebându-te: care este relaţia ta cu Dumnezeu?
- Destul de bună. Am încercat să nu ne necăjim reciproc.

- La începuturile tale poetice, s-a vorbit/scris de un oarecare ermetism al poemelor. Ai fost „ermeticul” generaţiei ’80. Există un grad de eroare în această aserţiune?
- Să vorbim despre poezia, ermetică, poezia încifrată, poezia criptică. Poezia mea, chiar reciteam zilele trecute, alături de o suavă companie, poemele de debut, au venit într-un moment în care o parte a generaţiei optzeci încerca să cotropească realul cu discursul poetic. Eu nu am fost aşa de locvace şi am căutat să fiu la jumătatea simbolisticii imaginare cu simbolistica realului, pe care eu o vedeam destul de încifrată, nu atât de discursivă, clară, cum o vedea Cărtărescu în Parcul Circului din Ştefan cel Mare. Şi, de aceea, s-a zis, da, aici există un refuz al liniarităţii de tip withmanian, beatnic sau Geo Bogza, care se obişnuia în generaţia ’80. Acele poeme torenţiale, cum bine a spus minunatul şi regretatul nostru prieten Dan David. Deci, era numai în unele momente, în poeme şi în unele părţi poezie de concept tip Ion Barbu. Hermes, poemul meu, seamănă cu ciclul Ritmuri pentru nunţile necesare, Oul dogmatic şi aşa mai departe.

- După care te-ai dus către Bacovia.
- M-am dus către Bacovia. Faptul că nu am făcut parte, după ’80, din cenacluri, colocvii, întâlniri ritmice, colegialităţi de catedră, locuri de activitate tip Uniunea Scriitorilor sau Ministerul Culturii, n-am fost în tabere, în seminarii de traduceri sau festivaluri în afara Ploieştiului, a făcut ca eu să mă recunosc în singurătatea de tip ideatic a eului creator bacovian. Atunci, pentru mine, Bacovia a însemnat un foarte mare sprijin. I-am spus: „dragul meu Bacovia, şi eu când mă voi ajunge şi voi putea să public, şi eu te voi sprijini după modestele mele puteri.” Şi am pus moto la volume din Bacovia. În Crucea verbului, există poemecare sunt făcute – unul chiar numai – din citate din Bacovia. Pentru că se ajunsese, în mare parte, la poemul ţâşnit, poemul invectivă, poemul social, poemul fără nici un fel de cenzură terminologică, conform esteticii playboy pe care o practică Gălăţanu, de exemplu, încât nu se mai ştie dacă a exista poezie înainte. Conform pactului meu secret cu Bacovia, am pornit împreună asemenea cavalerilor şi ne-a sprijinit reciproc prin scutul unui epigraf, unei dedicaţii, unui citat, unei intertextualităţi şi unei solidarităţi de spirit, într-o singurătate al cărei discurs a fost nu aşa spectaculos, dar pentru mine a părut destoinic.

- Exista pericolul ca, locuindu-te, Bacovia să te înlocuiască.
- Ce n-aş da să mă pot odihni şi să mă înlocuiască cineva!

- Cu cine din generaţia ’60 eşti în consonanţă?
- Alături de Nichita, din care acum parcurg cele patru mii cinci sute de pagini ale ediţiei Academiei, am o apreciere specială legată de imaginea care s-a ivit. Îmi place Cezar Baltag, îmi plac poeţi diverşi, care nu sunt extrem de apropiaţi ca ton şi, de aceea, aş vrea ca titlul convorbirii noastre să fie acesta: „Am sacrificat unitatea absolută stilistic a poeziei mele experimentului şi inovaţiei” Aşa aş vrea.

- Aşa va fi. (Mai târziu, când eram deja pe drumul spre casă, Nino m-a sunat ca să-mi spună şi subtitlul convorbirii noastre; i-am respectat, desigur, dorinţa. – n. m. F. D.)
- Îmi place Petre Stoica, îmi place Cezar Ivănescu, îmi place Mircea Ivănescu şi Mihai Ursachi. Aceşti poeţi reprezintă pentru mine ceea ce este mai frumos în literatura română din toate generaţiile, alături de colegii mei de generaţie, la care ţin şi la care m-am referit adesea.

- Dacă ai avea un motor, la ce ţi-ar folosi?
- A, ca la Tecuci? Dacă aş avea un motor, aş fi cu prietenul meu Cici Moraru, care are un Kawasaki de şaizeci de mii de dolari, aş pleca cu el şi cu pritena mea Ami la Bacău, să vedem satatuia li Bacovia, sp facem câteva ture cu 190 la oră prin centrul părăsit de Sachelariu în urma dezastrului alegerilor.

- Te-ai declarat, nu de mult, neosuprarealist. Care este semnificaţia acestui concept pentru creaţia ta?
- Multe lucruri s-au spus după ureche despre suprarealism. Orice invenţie întră, istoric, din seria pur şi simplu datată cronologic – dadaismul, suprarealismul, letrismul şamd – într-o serie tipologică. Deci, eu am spus că sunt neosuprarealist, pentru că sunt tipologic influenţat de suprarealism, dar nu sunt suprarealist aşa cum era Gelu Naum, care vrea să fie genuin suprarealist, scriind la fel, prin dicteul automat, fără cenzura inhibantă a conştiinţei şi scriind poeme ca în anii ’30. Eu folosesc elemente suprarealiste, însă sunt în continuare un poet al conduitei sintactice. Poemele mele sunt construite pe o canava conceptuală, pe lângă poemele sentimentale, afective, în care pun sentimentele asemenea unui personaj care însoţeşte monologul pe scena interioară a spiritului meu, capătă această partitură pe care eu o numesc, aşa, pentru uşurarea criticilor literari, ca să numai citească atâta din opera mea care abia se mai ţine între coperte de atâta răsfoire, neosuprarealism. Adică, metafora, pe care o consider cea mai avansată vizionar şi cea mai onestă prin gradul si de experiment şi cunoaştere poetică, metafora care merge în limita aparentului aleatoriu al suprarealismului, este mai supravegheată. Am o altă sămânţă în sămânţă decât metafora, de exemplu, de la Gelu Naum. E ca şi cum aş spune: sunt neozeelandist. Adică simpatizez şi Zeelanda, şi Noua Zeelandă, dar nu sunt acolo.

- Dar unde eşti? Care este locul tău?
- La Bacău. La Bacău, unde, dacă îmi daţi un motor, voi merge cu pietenul meu Cici Moraru… [etc. etc. etc.]

- Locul tău a fost, la un moment dat, la Paris, unde ai scris un volum în limba franceză şi mi-ai spus o dată că el nu poate fi tradus în româneşte.
- Volumul de la Paris se numea Les jeux des societe, Jocurile societăţilor. L-am publicat la o editură ploieşteană. Sintagmele, şi conotaţiile, şi expresiile fixe ale limbii franceze sunt cele pe care am încercat să le pun în valoare. Deci, dincolo de înclinaţia afectivă, am încercat să surprind plasticitatea fermecătoare a oraşului şi s-au îngemănat senzaţia de noutate – chiar dacă nu era pentru prima dată la Paris, cu gândul scrierii pe care îl am continuu în minte, cu bucuria combinării, reluării transcrierii, modificării şi alcătuirii metaforelor din limba lui Voltaire. E un lucru la care ţin, aşa cum Ţin la poemele Elegii la Notre Dame, pe care le-am scris despre Franţa, aşa cum ţin la traducerea celor cincizeci de poeţi francezi contemporani pe care am publicat-o în Contemporanul, de-a lungul anilor, aşa cum ţin la traducerile din Baudelaire şi la spiritul francez în ce are el gratuit şi neîncrâncenat. La noi, poeţi de mare acuitate a verbului şi sentimentului, cum este Blaga, au fost confiscaţi de ideologie. Poeţii expresionismului, minunatul şi atât de moralul expresionism, care poate face o acoladă de la Trakl până la Paul Celan, au fost puşi mereu sub semnul pătimirii, cum se zicea despre Goga, în alt sistem de referinţă, au scris Poemele luminii pentru că ni se lua Ardealul, ceea ce e puţin cam straniu, nu e chiar aşa. De aceea, spiritul francez trăieşte esenţial prin logos, în Franţa toată lumea citeşte, în metrou, şi cerşetorii citesc…

- Şi pe zidurile metroului…
- Da. Sunt cerşetori care se şi supără că-i deranjezi din lectură. O anecdotă zice că era un american care îi dădea unei cerşetoare un cec şi cerşetoarea privea nedumerită. Şi americanul a deschis harta Parisului şi i-a arătat unde e banca de unde îşi poate încasa cecul. În sensul acesta, toată lumea citeşte, lumea are reviste în metrou, în staţii, în mijloacele de transport. Parisul nu e numai Moulin Rouge şi stridii, el este esenţialmente un oraş sprijinit prin logos. Când vezi Tour Eiffel prima dată, dacă reuşeşti să nu te asurzească rusoaicele care vorbesc extraordinar de tare – după cum s-a văzut şi în finala de la Roland Garros de anul acesta între Mâşkina şi Dementieva (stră-străbunicul Dementievei este cel care a donat primul tablou Ermitajului) – apare imaginea din fotografii, ilustrate, pictură. Aşa e Parisul logosului: cuvintele apar din amintirile noastre de citit pifuri, de liceu, de conversaţii, este un miraj lingvistic, cum spune Toma Pavel. Parisul este un oraş al mirajului lingvistic. Te simţi, cum să spun… nu pot să spun „ca peştele în apă”, că am văzut „peştii” francezi care se simt foarte bine în apa Perier, acolo, la cafenea…

- E şi „Peştele în apă” al lui Vargas Llosa, un fel de metaforă a lui „n-am încotro”.
- Llosa nu-mi place. Nu-mi plac scriitorii care au vrut să devină preşedinţi. Mai ales scriitorii genuini, de creaţie, nu criticii sau alţii. Nu-mi plac scriitorii care vor să ajungă mari administrativ. Uitaţi, Sábato, care e un uriaş scriitor, a acceptat cu greu să fie şeful comisiei de anchetă a crimelor făcute de dictatura anterioară. Şi a făcut o depresie, de câţiva ani, de abia mai mişcă creionul pe hârtie. El, care e un geniu, carea scris Despre eroi şi morminte, probabil cel mai bun roman sudamerican posibil. De aceea, în Franţa, îţi vine tot timpul să scrii şi să vorbeşti.

- Dar tu locuiai, ca poet, în limba română şi, brusc, ţi-ai găsit locul şi în limba franceză. Poetul poate locui în orice limbă?
- Da, da. Pentru această plachetuţă de 20x40 cm, se găseşte loc în orice limbă, în urma meditaţiei de un an sau doi, aşa cum pentru toate tâmpeniile de discursuri politice, toate furturile şi toate şantajele se găsesc tone de ziare, milioane de kilometri de peliculă, sute de mii de ore de difuzare, bannere şi dări de seamă. Se mai găseşte, într-o limbă sau alta, germana sau italiana, şi loc pentru o plachetuţă de 20x40 cm. Nu-i aşa de grav.

- Cred că relaţia ta cu începutul acesta de mileniu, care aparţine informaţiei, cu spune cândva Jacques Attali, locul tău în această civilizaţie este deja definit prin cuvintele pe care le-ai spus deja. Eşti întotdeauna în conflict cu ceea ce se întâmplă şi nu-ţi convine…
- Da.

- …Din schimbările care se produc. Cum vezi tu globalizarea?
- Sunt lucruri incredibile. Filosoful Liiceanu, care a tradus Heidegger şi ar trebui să fie un om aplecat asupra nuanţei cuvântului, spune: omul trebuie să fie egoist, să-şi vadă numai de treburile sale. Ade3vărul este câştigul material. Înseamnă că în America avem sute de milioane de filosofi, care sunt la mica biserică a hamburgerului şi cei mai mari gânditori din lumea asta. Ei, lucrurile nu stau chiar aşa. Ideea globalizării era ca lipsa de grijă materială a continentului nordamerican să fie peste tot. Vom lăsa micii producători de vinuri, ziceau, IMM-urile, cum glumeam cu Ami, IIM-ul îmi sugerează un bătrân care mănâncă supa populară cu o lingură care-i tremură şi, din când în când, spune: I-me-me-me-me-me-me! Această lipsă de grijă, care este specifică continentului nordamerican, să fie generalizată. Asta nu înseamnă să-l lăsăm să moară pe producătorul de vinuri de la Valea Călugărească, de la Tohani sau din Franţa; să anulăm specificul bucătăriei de nu ştiu unde; producţia artizanală sau specifică fiecărei ţări. Nu asta înseamnă globalizare. Asta fac diverse grupuri de presiune din orice ţară, mai mult sau mai puţin interesată, mai mult sau mai puţin afiliată unei producţii economice. Dar. Globalizarea literară nu există. Mulţi prieteni francezi mi-au făcut acest compliment, pentru că ciclul meu Cimitirul de maşini a avut succes la Beaubourg, când l-am citit şi mi-au zis că e bun, „la cel mai înalt nivel al poeziei americane a generaţiei dumitale”. Dar fiecare are un specific, este un lucru recunoscut, şi globalizarea nu există. Dacă voi scrie despre Spania, atunci va fi părerea unui român despre Spania. În privinţa globalizării am crucea pusă, pentru că mi s-a refuzat viza americană, mi s-a spus: n-aveţi nici un motiv să vă întoarceţi în ţară. N-am cerut şi nu dăruiesc amprente! Aşa. Deci, în sensul acesta, ideile mele sunt legate mult de spaţiul mediteranean. Sarea dispărută are un ciclu, o parte, legată de creştinismul însoritei Italii (aştept o suplimentare de tiraj ca s-o pot populariza mai mult) şi Grecia, pe care n-am văzut-o încă, dar pe care o visez, pe care o simt, pe care o intuiesc şi pe care încerc s-o trec într-un alambic atunci când văd imaginile Mării Egee, despre care, făcând un paradox, într-o Cafea cu sare, am spus că verbul „a bea” a început cu perceperea apei Mării Egee, atât e de curată şi de frumoasă. Spaţiul ideatic în care se mişcă poezia mea, dacă ar fi să fie o morfologie culturală şi geografică, este spaţiul româno-italo-egeeană. Asta este Coasta Dalmaţiei a Adamului meu poetic.

- Pe mine m-ai dus cu gândul la suprarealistul Aimé Césaire, care chiar luna aceasta a împlinit 91de ani.
- De asta m-am raliat la suprarealişti, c-am auzit că trăiesc foarte mult. (râde)

- M-a dus cu gândul şi la Naipaul, apropo de călătorii în spaţii diverse, despre care să scrii din punctul de vedere al celui care nu le aparţine din diferite motive.
- Mărturia suprarealistă contemporană franceză forjează în toată istoria suprarealismului, construind, deja, o academie şi prin bifatele conotaţii care au fost actualizate de-a lungul timpului. Noi avem, cu proaspătul nostru clasicism de câteva sute de ani, avem multe conotaţii neactualizate. Deci forjarea în cadrul discursului nostru suprarealist este de altă natură, în timp ce ei pot face compendii, enciclopedii şi dicţionare cu cuvintele suprarealiste devenite canonice. La noi este mişcare, magma lingvistică nu se aşază, se interferează texte, discursuri, semnale şamd. Efortul forjării mele este în alt material, cu o altă densitate, de o altă imprevizibilitate şi, fatalmente, prin efortul poetic pe care mi-l asum, conturând o altă suprarealitate decât aceea a francezilor. Ei forjează efectiv propria limbă, pe când noi trebuie să mai garantăm şi o viziune, pentru că altfel ne trezim la Londra şi nu ştim dacă mai e monarhie sau nu mai e.

- Ceva asemănător făcea şi Aimé Césaire, demult, venind din Antile, cu ceva nou, specific, şi era apreciat de Bréton ca o descoperire uimitoare. Era o noutate a viziunii şi a bogăţiei limbii, explozia unei tradiţii a ceea ce (împreună cu Sengor) a numit negritudine. Acum, vin cu ultima întrebare: poţi să-mi spui data la care poezia va muri?
- Nu ştiu, dar va fi într-o după-amiază, cum spune scriitorul.

- E previziunea lui NoSTRATANus!
Florin DOCHIA - 2004