Tuesday, May 18, 2010 6:17:47 PM
Cum să faci faţă dificultăţilor? Repetându-le. În regatul necunoscutului trebuie să fie considerate ca o comoară.
Soljeniţân – Primul cerc
Recunosc că m-a surprins (plăcut?) constatarea lui Alberto Manguel conform căreia scriitorul scrie ce poate, în timp ce cititorul citeşte ce vrea [«l'écrivain écrit ce qu'il peut tandis que le lecteur lit ce qu'il veut»*]. Între cei doi, primul îşi arogă, de obicei, statutul de erou, de interpret al unei anumite realităţi prin intermediul ficţiunii. El e demiurgul, creatorul de lumi paralele. Este, într-adevăr, el eroul, singurul? Cel ce trăieşte cu/în/prin ficţiune. Cititorul, nu are tot atâta drept de a se socoti erou, de a se identifica/delimita cu/de lumea (personajele, întâmplările, afirmaţiile, credinţele) ofertei? Scriitorul nu are de ales. Dacă-l urmăm pe acelaşi Manguel, scriitorului îi este rezervat un singur rol în această tramă. (Lasă că el poate fi / este şi cititor…) Pe când cititorul poate alege. Inclusiv să nu intre în joc. (Să nu citească, dar aceasta este o categorie pe cât de largă, pe atât de indiferentă demersului nostru, care nu se vrea lăcrămos; nu vom plânge pe mormântul lecturii; îi vom vesti renaşterea, într-o formă sau alta, pentru că foamea de ficţiune este insaţiabilă şi nemuritoare, mai puternică decât foamea de real.) Aşadar, cititorul poate fi orice şi oricine. Piaţa ficţiunii este nelimitată, ca orice virtualitate. Cititorul se hrăneşte din ea, nu consumând-o, ci îmbogăţind-o. Se ştie că o carte are tot atâtea feţe câţi cititori – ei sunt şi autori, pentru că o „rescriu” rescriindu-se/redefinindu-se pe sine. Cititorul, membru al unei elite deschise, se raportează nu numai la aproapele fizic, ci şi la aproapele ficţional, care este, de fiecare dată, altul şi altul. El este, nu neapărat succesiv, Pygmalion şi statuia de fildeş, detectivul şi criminalul, Estragon şi Godot, Ulise şi Penelopa, Tezeu şi Ariadna, Abelard şi Helois, - de ce nu? - Serghei şi Isadora… Cititorul, sclav fericit al lecturii, domneşte peste un imperiu al sentimentului globalităţii. Lui nimic din ce e de trăit nu-i este interzis. Pentru el orice trăire nouă este şi originală (chiar şi re-trăirea este originală!). Pentru el, însăşi conştiinţa de sine este „une intense jouissance” (Pascal Quignard), sentimentul unei continue renaşteri, bucuria iniţierii şi convingerea singularităţii.
Cu excepţia lectorului profesionist, cititorul nu evaluează, nu dă calificative, el ia act. Lectura (ca şi audiţia muzicală, după R. Barthes) nu cere judecată, nu cere adjectiv. Lectura înseamnă recunoaşterea a ceea ce ne este propriu, ne aparţine. Înseamnă identificarea simpatetică. Cel mai vizibil se manifestă această modalitate de apropiere (apropriere) în lectura serială, cea care a masificat domeniul acum vreo două secole; ea tinde spre divertisment, fără a cantona, totuşi, definitiv în acel spaţiu paraliterar al culturii de sorginte mediatică, dezbrăcat de orice reflexie critică. Lectorul serial se relevă ca „lector fără calităţi…, dar nu fără competenţe”, zice Sophie Beaulé.
Lectura presupune un pact al conversaţiei, în care cititorul îşi alege liber partenerii. Dialogul cu aceştia e de grad secund, e dincolo de cuvinte şi, cred, contrar lui Grise, că eficacitatea maximală nu este schimbul de informaţie, ci schimbul de experienţe spirituale profunde, non-artificiale, chiar non-verbale, ficţionale, dar nu fictive, răspunzând numai criteriului veri(dici)tăţii.
O lectură „de calitate” e o lectură la care cititorul îşi doreşte să revină (şi să o găsească nouă, din nou). Plăcerea lecturii vine şi din „lectura de plăcere”, dar aceasta este doar la un nivel minor al piramidei. Deasupra putem situa lectura de cunoaştere, cu o arie a secţiunii relativ mai redusă, poate. Înspre vârf, dăm de „sclavii lecturii”, însetaţi de universuri ficţionale, aventurierii cunoaşterii spirituale. Este o construcţie personală, această piramidă. Ea răspunde, cred, şi evoluţiei vârstelor cititorilor. Numai puţini aleşi urmează drumul până la capăt. Doar aceştia ajung să aibă adevărate biblioteci şi că-şi constituie un ritual al lecturii absolut personal.
Ca şi creaţia (scrisul), lectura nu este pentru orice loc ori moment al zilei, Iată, Henry Miller mărturiseşte: „Cele mai bune lecturi ale mele au loc la toaletă. Există pasaje în Ulise pe care nu le poţi citi decât la toaletă – dacă vrei să le extragi întreaga savoare a conţinutului”. Iar pentru Marcel Proust, această încăpere mică ”destinată unei folosinţe mai speciale şi mai vulgare” este locul „tuturor acelor ocupaţii ale mele care cer o solitudine inviolabilă: lectura, reveria, lacrimile şi voluptatea”. Exemplele ar putea continua cu epicurianul Omar Khayyam, care recomandă ca poezia să fie citită în exterior, sub crengile unui copac, precum şi Memoriile Doamnei de Staël, după părerea lui Saint-Beuve. Shelley îl citea pe Herodot dezbrăcat şi întins pe stânci, „până când transpiraţia mi se evapora”. Marguerite Duras citea rar pe plajă sau în grădină, pentru că nu o putea face sub „două lumini în acelaşi timp, aceea a zilei şi aceea a cărţii”; ea prefera o încăpere umbrită şi cu pagina luminată numai de o veioză. Pentru ducesa insomniacă a lui Chauser, a citi în pat e distracţia cea mai agreabilă. Şi Proust, către finalul vieţii, cerea pentru lectură „de l’obscurité et du silence”, întins pe patul împodobit cu perne, la lumina slabă a unei lămpi de citit. Cioran recunoştea că principala lui activitate a fost cititul. Cunoaşterea lumii profunde, adică.
Pentru ce „linişte şi obscuritate”? Pentru ce izolare şi continuitate? Se poate citi în autobuz, în tren, în metrou şi aceasta să fie lectură în sens înalt? Îţi poţi crea spaţiul tău, rupându-te virtual de spaţiul înconjurător, fie şi temporar? Poate că da. Lectura de azi e şi o lectură a lumii, refugiul în ficţiune nu taie punţile cu cea mai acută realitate, ci oferă căi de înţelegere, de interpretare a acesteia din urmă. Omul care citeşte se reinventează cu fiecare (re)lectură, se schimbă imprevizibil. (E chiar periculos pentru anumite tipuri de organizare socială…)
Din nefericire, conducătorii statelor nu sunt şi mari cititori. De-ar fi, n-ar mai repeta, la nesfârşit, parcă ciclic, aceleaşi greşeli dintr-un trecut, iată, imprevizibil.
______________
* L’Express, 01.11.2004, «Une bibliothèque est un autoportrait», entretien par François Busnel
Soljeniţân – Primul cerc
Recunosc că m-a surprins (plăcut?) constatarea lui Alberto Manguel conform căreia scriitorul scrie ce poate, în timp ce cititorul citeşte ce vrea [«l'écrivain écrit ce qu'il peut tandis que le lecteur lit ce qu'il veut»*]. Între cei doi, primul îşi arogă, de obicei, statutul de erou, de interpret al unei anumite realităţi prin intermediul ficţiunii. El e demiurgul, creatorul de lumi paralele. Este, într-adevăr, el eroul, singurul? Cel ce trăieşte cu/în/prin ficţiune. Cititorul, nu are tot atâta drept de a se socoti erou, de a se identifica/delimita cu/de lumea (personajele, întâmplările, afirmaţiile, credinţele) ofertei? Scriitorul nu are de ales. Dacă-l urmăm pe acelaşi Manguel, scriitorului îi este rezervat un singur rol în această tramă. (Lasă că el poate fi / este şi cititor…) Pe când cititorul poate alege. Inclusiv să nu intre în joc. (Să nu citească, dar aceasta este o categorie pe cât de largă, pe atât de indiferentă demersului nostru, care nu se vrea lăcrămos; nu vom plânge pe mormântul lecturii; îi vom vesti renaşterea, într-o formă sau alta, pentru că foamea de ficţiune este insaţiabilă şi nemuritoare, mai puternică decât foamea de real.) Aşadar, cititorul poate fi orice şi oricine. Piaţa ficţiunii este nelimitată, ca orice virtualitate. Cititorul se hrăneşte din ea, nu consumând-o, ci îmbogăţind-o. Se ştie că o carte are tot atâtea feţe câţi cititori – ei sunt şi autori, pentru că o „rescriu” rescriindu-se/redefinindu-se pe sine. Cititorul, membru al unei elite deschise, se raportează nu numai la aproapele fizic, ci şi la aproapele ficţional, care este, de fiecare dată, altul şi altul. El este, nu neapărat succesiv, Pygmalion şi statuia de fildeş, detectivul şi criminalul, Estragon şi Godot, Ulise şi Penelopa, Tezeu şi Ariadna, Abelard şi Helois, - de ce nu? - Serghei şi Isadora… Cititorul, sclav fericit al lecturii, domneşte peste un imperiu al sentimentului globalităţii. Lui nimic din ce e de trăit nu-i este interzis. Pentru el orice trăire nouă este şi originală (chiar şi re-trăirea este originală!). Pentru el, însăşi conştiinţa de sine este „une intense jouissance” (Pascal Quignard), sentimentul unei continue renaşteri, bucuria iniţierii şi convingerea singularităţii.
Cu excepţia lectorului profesionist, cititorul nu evaluează, nu dă calificative, el ia act. Lectura (ca şi audiţia muzicală, după R. Barthes) nu cere judecată, nu cere adjectiv. Lectura înseamnă recunoaşterea a ceea ce ne este propriu, ne aparţine. Înseamnă identificarea simpatetică. Cel mai vizibil se manifestă această modalitate de apropiere (apropriere) în lectura serială, cea care a masificat domeniul acum vreo două secole; ea tinde spre divertisment, fără a cantona, totuşi, definitiv în acel spaţiu paraliterar al culturii de sorginte mediatică, dezbrăcat de orice reflexie critică. Lectorul serial se relevă ca „lector fără calităţi…, dar nu fără competenţe”, zice Sophie Beaulé.
Lectura presupune un pact al conversaţiei, în care cititorul îşi alege liber partenerii. Dialogul cu aceştia e de grad secund, e dincolo de cuvinte şi, cred, contrar lui Grise, că eficacitatea maximală nu este schimbul de informaţie, ci schimbul de experienţe spirituale profunde, non-artificiale, chiar non-verbale, ficţionale, dar nu fictive, răspunzând numai criteriului veri(dici)tăţii.
O lectură „de calitate” e o lectură la care cititorul îşi doreşte să revină (şi să o găsească nouă, din nou). Plăcerea lecturii vine şi din „lectura de plăcere”, dar aceasta este doar la un nivel minor al piramidei. Deasupra putem situa lectura de cunoaştere, cu o arie a secţiunii relativ mai redusă, poate. Înspre vârf, dăm de „sclavii lecturii”, însetaţi de universuri ficţionale, aventurierii cunoaşterii spirituale. Este o construcţie personală, această piramidă. Ea răspunde, cred, şi evoluţiei vârstelor cititorilor. Numai puţini aleşi urmează drumul până la capăt. Doar aceştia ajung să aibă adevărate biblioteci şi că-şi constituie un ritual al lecturii absolut personal.
Ca şi creaţia (scrisul), lectura nu este pentru orice loc ori moment al zilei, Iată, Henry Miller mărturiseşte: „Cele mai bune lecturi ale mele au loc la toaletă. Există pasaje în Ulise pe care nu le poţi citi decât la toaletă – dacă vrei să le extragi întreaga savoare a conţinutului”. Iar pentru Marcel Proust, această încăpere mică ”destinată unei folosinţe mai speciale şi mai vulgare” este locul „tuturor acelor ocupaţii ale mele care cer o solitudine inviolabilă: lectura, reveria, lacrimile şi voluptatea”. Exemplele ar putea continua cu epicurianul Omar Khayyam, care recomandă ca poezia să fie citită în exterior, sub crengile unui copac, precum şi Memoriile Doamnei de Staël, după părerea lui Saint-Beuve. Shelley îl citea pe Herodot dezbrăcat şi întins pe stânci, „până când transpiraţia mi se evapora”. Marguerite Duras citea rar pe plajă sau în grădină, pentru că nu o putea face sub „două lumini în acelaşi timp, aceea a zilei şi aceea a cărţii”; ea prefera o încăpere umbrită şi cu pagina luminată numai de o veioză. Pentru ducesa insomniacă a lui Chauser, a citi în pat e distracţia cea mai agreabilă. Şi Proust, către finalul vieţii, cerea pentru lectură „de l’obscurité et du silence”, întins pe patul împodobit cu perne, la lumina slabă a unei lămpi de citit. Cioran recunoştea că principala lui activitate a fost cititul. Cunoaşterea lumii profunde, adică.
Pentru ce „linişte şi obscuritate”? Pentru ce izolare şi continuitate? Se poate citi în autobuz, în tren, în metrou şi aceasta să fie lectură în sens înalt? Îţi poţi crea spaţiul tău, rupându-te virtual de spaţiul înconjurător, fie şi temporar? Poate că da. Lectura de azi e şi o lectură a lumii, refugiul în ficţiune nu taie punţile cu cea mai acută realitate, ci oferă căi de înţelegere, de interpretare a acesteia din urmă. Omul care citeşte se reinventează cu fiecare (re)lectură, se schimbă imprevizibil. (E chiar periculos pentru anumite tipuri de organizare socială…)
Din nefericire, conducătorii statelor nu sunt şi mari cititori. De-ar fi, n-ar mai repeta, la nesfârşit, parcă ciclic, aceleaşi greşeli dintr-un trecut, iată, imprevizibil.
______________
* L’Express, 01.11.2004, «Une bibliothèque est un autoportrait», entretien par François Busnel
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu