Cartea de azi: avatarele formei

Sunday, October 9, 2011 11:45:39 AM

Am mai scris şi s-a mai scris din belşug despre criza lecturii şi/sau criza cărţii, confundându-se, combinându-se, augmentându-se diferite pericole care ne pasc la acest început de mileniu. Avem o serie de informaţii pe care, chiar de nu le uităm, le trecem sub tăcere adesea, convenabil, ca să ne iasă discursul suficient de manipulator, să creăm spaimele din care nici măcar nu ştim ce va ieşi, dar ceva-ceva se va isca, cel puţin un gând, o îndoială, o trezire… Am făcut enumerarea rememorativă de mai jos pentru publicaţia „Biblioteca de Câmpina”şi merită să o reiau aici.

Cartea legată - Codex - se impune în jurul anului 400 p.C., cu „file” din scoarţă de copac sau lemn acoperit cu ceară ori pachete de coli de papirus sau pergament, legate printr-un fel de balamale, înlocuind treptat rola de papirus (care, la rândul său, luase locul plăcuţelor de argilă şi a fost folosit până în sec. XI p.C.) şi pergamentul (apărut în sec. II a.C., fabricat din piele de oaie sau de capră, la Pergam, a rezistat până în Evul Mediu). Primul text multiplicat pe astfel de file legate a fost, desigur, Biblia, chiar prin sec. II p.C. Torah, textul sfânt al evreilor, se prezintă şi azi sub formă de rolă. Secretul fabricării hârtiei este devoalat la 741, după torturarea unor negustori chinezi de guvernul musulman din Samarkand, dar va ajunge la producţie europeană abia prin sec XII-XIII (prima fabrică de hârtie din Franţa: 1348). Cartea tipărită pe hârtie e veche de abia vreo cinci sute de ani (dacă includem aici perioada incunabulelor, adică a tipăriturilor fasciculare, nelegate şi fără copertă; tiparul apărea pe la 1445, datorită lui Johannes Gensfleisch, cunoscut şi sub numele de Gutenberg). Chiar şi până în secolul al XIX-lea, librăriile vindeau fascicole tipărite (destul de scumpe) care erau legate şi copertate (mai ales în mănăstiri) după dorinţa clientului, conţinutul fiind de la început cu precădere religios, mai apoi având succes, la elitele care aveau ştiinţă de carte, reţetarele marilor bucătari. Primii autori de literatură beneficiari ai cărţii tipărite şi legate aveau să fie Petrarca şi Boccaccio! Abia de vreo două sute de ani putem vorbi cu adevărat de obiectul carte - libro unitario sau libro miscellaneo -, aşa cum o ştim azi, eventual cu un text omogen, un singur autor şi cu difuzare de masă. 

Acum 40 de ani, se transmitea primul electronic mail (e-mail). Acum 18 ani apărea primul ziar online, creat de studenţii de la MIT (Massachusetts Institute of Technology, USA), numit The Tech. Acum 10 ani, în luna ianuarie, s-a lansat Wikipedia, site enciclopedic cu aproximativ un milion de accesări pe zi. În februarie 2003, apare site-ul facebook; în aprilie 2003, Apple lansează iTunes; 2005: apare pe piaţă Youtube; martie 2006: se lansează twitter. 

Să reamintim că, în 1971 Michael S. Hart a lansat Proiectul Gutenberg, prima bibliotecă digitală, un efort voluntar de a digitaliza şi arhiva lucrări culturale, pentru a încuraja crearea şi distribuirea de cărţi electronice (e-books) având la bază texte tipărite din domeniul public. Se va ajunge la o mie de titluri până în 1996, azi sunt 36.000, peste 100.000 împreună cu parteneri sau afiliaţi, ţinta fiind un milion.

Explozia tehnologică digitală a transformat iremediabil lumea tipăriturilor, obiceiurile cititorului. Accesul tot mai facil, rapid la texte prin intermediul internetului pare a împinge în derizoriu lectura „leneşă”, în fotoliu sau pe canapea. Chiar şi avântul audio-book-ului, azi, mai ales pentru uzul preşcolar, a adus iniţial prejudicii previzibile cărţii pe hârtie. Primele schimbări, vizibile de departe, afectează mass-media scrisă. Mai întâi, democratizarea informaţiei – nimeni nu mai are avantajul exclusivităţii, oricine poate transmite ceea ce ştie/află instantaneu, prin mijloacele de comunicare electronice: blog, grupuri sociale (facebook, netlog, twitter etc.); poate comenta, pune în dezbatere, emite opinii instantaneu. Apoi, presa scrisă trece, treptat, pe suportul virtual – la început cu variantă electronică, actualizată permanent, cu acces prin abonament chiar şi pe telefonul mobil, iar, de la un moment dat, exclusiv în mediul virtual. Beneficiile sunt enorme, pentru aceia care vor să CITEASCĂ, să fie informaţi, nemaifiind nevoie să aştepte sosirea prin poştă a publicaţiei preferate, uneori de peste mări şi ţări, publicaţie pe care s-o arunce a doua zi la gunoi.

Acelaşi lucru se întâmplă cu cărţile. Editurile serioase, chiar şi în România, pun la dispoziţie, contra cost, variante electronice al cărţilor editate de ele pe hârtie sau, gratuit, biblioteci online. 

Este firesc să prevedem că, nu peste multă vreme – să spun decenii? -, rafturile cu cărţi din bibliotecile publice vor deveni obiecte de muzeu, accesibile unor consumatori de nişă, iremediabil nostalgici. Ceea ce nu va împiedica deloc cititorul împătimit (circa 15% din populaţia alfabetizată, după o judecată optimistă) să fie îndrăgostit de forma ei, de mirosul cernelii de tipar, de senzaţia rară a atingerii filei de hârtie. Adică de receptarea cu mai multe simţuri. 

Acceselor panicarzilor, care deplâng scăderea interesului pentru lectura cărţilor pe hârtie*, de parcă toţi ştiutorii de carte ar trebui să fie şi cititori împătimiţi - avem prea mulţi filosofi, spunea cineva, mai avem nevoie şi de tinichigii, şi de ospătari! – li se poate răspunde printr-o întrebare: ce înţelegeţi, în acest al doilea deceniu al secolului XXI, prin lectură? Dacă citesc un roman accesând cu ajutorul computerului un dvd cu e-books sau site-urile dedicate issuu.com ori scribd.com, se numeşte lectură? Dacă folosesc pentru citit e-book o tabletă iPad, care nu mă ţine legat la un birou, ci este utilizabilă în tramvai, în tren, în autobuz, în avion, în pat, pe plajă sau la cabana Trei Brazi, se numeşte lectură? Este obligatorie lectura textului imprimat cu cerneală tipografică pe un suport solid – lemn, papirus, piele, hârtie -, în varianta electronică nu mai este lectură?

Desigur, ca individ originar din cea de-a doua jumătate a secolului XX, sunt şi eu dintre aceia care ar putea ceda mai degrabă mirajului textului tipărit pe hârtie, rob al cerinţei argheziene „să pipăi şi să urlu: este!”, evitând mirosul de material plastic, răceala ecranului transparent sub care rulează rânduri-rânduri de text virtual. M-aş putea văieta şi de efemeritatea unei astfel de depozitări a textelor (şi sunetelor sau imaginilor…), suportul material degradându-se extrem de rapid fizic şi moral. Gadget-urile de acest gen devin vechi după 2 ani! Ca experienţă personală, am două benzi de magnetofon înregistrate la Festivalurile de Poezie „Nichita Stănescu” în 1986-1987: azi nu mai am la ce le asculta! La fel, realizaţi care este diferenţa între un televizor-dulap din 1950 şi un televizor-tablou din 2011? Nepoţii mei se miră că, atunci când eram de vârsta lor, nu aveam telefon mobil şi mp3-player…

Lacrimi inutile s-ar depune, aşadar, pe cenotaful unui trecut ireversibil. Pentru că nu de mormântul cărţii e vorba, ci de tipul de acces la informaţie, de schimbarea formei, nu a fondului, a conţinutului. Cartea ca obiect material cu acces nemediat – de la [rola de] papirus şi pergament la Codex şi la teancul de file legate – va fi în continuare cel mai sigur depozit de informaţie. Căci mediul digital are un defect: este, deocamdată, mediat şi dependent de folosirea unui combustibil realizat artificial, de electricitate. Aşa cum se întâmplă cel mai adesea, conform teoriei limbajului, în orice mesaj, informaţia are cea mai mare dependenţă de mediul prin care se transmite şi abia apoi de redundanţă. Un mediu fragil sau nesigur, cum se arată a fi deocamdată cel din lumea virtuală, poate falsifica până la pierdere orice.

Dar să nu devin şi eu panicard, mii de oameni inteligenţi lucrează să rezolve problemele de fiabilitate ale aparaturii necesare, care devine tot mai compactă, mai accesibilă oricui. Cartea nu va dispărea, lectura va înregistra aceleaşi suişuri-coborâşuri de totdeauna, se vor schimba unele obiceiuri şi atât. Lumea se schimbă, merge înainte şi cine stă pe loc rămâne în urmă. Sau aşa pare...

________

* ultimul, într-o mare serie didactică, prietenul nostru C. Trandafir, în revista Spaţii culturale, nr. 18/2011: „Cititul exclusiv pe Internet seamănă a poveste de inşi cu slabă ştiinţă de carte. E o imposibilitate clară, fizică în primul rând, ochii omului nu sunt programaţi pentru a parcurge cărţi în format electronic.” Cuvinte ce-mi amintesc de cei care susţineau cândva că pământul e plat (de-ar fi rotund am cădea de pe el!) şi soarele se-nvârteşte-n jurul lui – sper să nu ardă pe nimeni pe rug… Nota bene: textul din care am citat a fost scris la computer, transmis redacţiei prin e-mail şi tipărit la o tipografie digitală… Este disponibil şi pe internet…