Istoriile lui Umberto Eco

Monday, May 26, 2008 1:21:07 PM

urât, Radu Voinescu, frumuseţe, istorie, Umberto Eco, histoire

Oferta românească de carte s-a diversificat sensibil în ultimii ani, nonficţiunea câştigând teren nu în defavoarea ficţiunii, ci complinind-o, contribuind la pregătirea posibilului cititor/consumator de cultură pentru accesarea unor mesaje cât mai complexe şi mai profunde. Tot felul de enciclopedii, istorii, reader's digests, dicţionare, colecţii, serii invadează standurile şi fac deosebit de diversă şi tentantă Cartea. Cartea de toate felurile, cartea ca obiect, scumpă şi elegantă ori ieftină, ca adaos la un ziar ori la o revistă. Multe dintre aceste apariţii se constituie în adevărate evenimente, nu numai la târgurile de gen, ci chiar şi în zilele obişnuite.
În urmă cu patru ani, semnalam cu încântare apariţia, la editura Bompiani din Milano, a unei „Istorii a frumuseţii” (Storia della Bellezza), ediţie îngrijită de (a cura di) Umberto Eco. Peste câteva luni, prietenul Radu Voinescu mă anunţa de iminenta editare a versiunii româneşti la Editura Rao, lucru întâmplat în 2005 şi urmat de încă două ediţii până azi. Nu la fel s-a întâmplat, mai apoi, cu cea de-a doua surpriză oferită de Eco la Bompiani, am aflat aproape concomitent de Storia della Brutezza, de Histoire de la laideur şi de Istoria urâtului (tot la Rao). Împreună cu seria Art Gallery oferită în continuarea de DeAgostini, cele două Istorii (nu mă pot stăpâni să nu remarc ce splendid sună în italiană: Bellezza – Brutezza!) îmi par a fi cărţi fără de care biblioteca oricărui intelectual autentic ar fi mult prea săracă. Ce să mai vorbesc despre un părinte lucid care doreşte pentru copilul său condiţiile cele mai bune de formare şi dezvoltare a personalităţii? Dar nu acesta este rostul principal al acestor rânduri. Fiecare dintre cele două Istorii costă cam 140 de lei, aşadar accesibilitatea este limitată tocami pentru cei care ar avea nevoie de ele. În biblioteci este puţin probabil să intre… să fim realişti. Şi totuşi… nu am putea face un efort? Nu am putea să le primim cadou?... Iată câteva motive ale insistenţei mele.

Revista Lire a publicat, în numărul său pe decembrie 2007 / ianuarie 2008, un interviu cu Umberto Eco prilejuit tocmai de Histoire de la laideur la Flammarion. Am căutat argumentele susţinerii mele tocmai în cuvintele realizatorului – romancier, semiolog, cel care „face erudiţia agreabilă şi simplă”. Dacă întrebările lui François Busnel sunt, uneori, să zicem, naive, răspunsurile italianului ne dezvăluie bucuria jocului în conversaţie, accesibilitatea cu care învăluie orice comunicare. Apariţia Istoriei urâtului a fost precedată de „o suită de accidente. Către sfârşitul anilor 1950, lucram la editorul Bompiani, cel care a fost dintotdeauna editorul meu. Scrisesem o Istorie a invenţiilor care fusese tradusă în nouă limbi. Editorul mi-a cerut un alt proiect şi i-am propus o Istorie a frumuseţii. Am început să strâng material, iconografie şi texte, ajutat de o tânără nemţoaică şi, într-o zi, se întâmplă ce se întâmplă uneori la edituri: editorul a consultat bugetul şi mi-a zis: «stop!». Aşadar, am pus totul într-un dulap, am îmbrăţişat-o pe tânăra nemţoaică şi nu m-am mai gândit la această Istorie a frumuseţii. Patruzeci de ani mai târziu, un prieten care făcea CD-Rom-uri m-a întrebat dacă am vreo idee. I-am spus: «Da, o istorie a frumuseţii». Am deschis dulapul, am scos conţinutul care îmbătrânise lamentabil şi totul a fost refăcut, rescris. Apoi, editorul meu a vrut să facă din asta o carte. Pe care douăzeci şi şapte de ţări au tradus-o. Editorul mi-a cerut o altă carte. I-am propus o Istorie a urâtului. Este, altminteri, mult mai nostim să faci cercetări asupra urâtului decât asupra frumosului.” Spusă de Eco, povestea pare simplă. De fapt, toate par simple spuse de el. Chiar atunci când nu poate spune nimic despre ceva, stilistul se joacă încântător. Iată cum răspunde unei întrebări „nevinovate” a lui François Busnel („Cum scrieţi? Sunt feluri diferite de a scrie dacă e vorba de un eseu sau de un roman?”): „E o chestiune atât de dificilă încât aş răspunde spunând că, în cele două cazuri, scriu de la stânga la dreapta pentru că nu sunt nici evreu, nici arab, nici japonez. În ce priveşte restul, nu am cum să explic. S-ar putea răspunde că scrierea unui roman presupune să se acorde puţină atenţie stilului… Dar nu e chiar adevărat, căci este tot atâta stil într-un eseu filosofic. În scrierea unui eseu, trebuie să urmezi un fir logic care nu e al tău, dar este impus de starea problemei pe care o tratezi. În scrierea narativă, proprie romanului, ai dreptul – şi chiar datoria – de a inventa. Dar această problemă m-a derutat totdeauna. Ea m-a făcut să mă gândesc la întâmplarea pe care o povestea Alphonse Allais despre acel bărbat care avea o barbă fabuloasă. Într-o zi, o doamnă îl întreabă: «Dar, ca să dormiţi, puneţi barba sub cearşaf sau pe cearşaf? – Nu m-am gândit niciodată la asta, Doamnă.» Şi omul nostru, din acea zi, n-a mai avut pace până când nu a decis să-şi taie barba! Dacă răspund întrebării dumitale, risc şi eu să numai scriu niciodată…” Să ne întoarcem, însă, la Istoria urâtului, despre care aflăm că trebuie disociată de o istorie a artei, aşa cum se cuvine procedat şi cu Istoria frumuseţii. Deschizând cartea, vedem o serie de lucrări de artă, căci, pentru a descrie concepţia despre urât de-a lungul epocilor, nu există decât acestea. Cu excepţia epocii în care trăim, care e cu totul diferită. Să zicem, ne propune Eco, că, dacă un marţian ar debarca pe Pământ şi ar vedea o pânză de Picasso, ar gândi că bărbaţilor secolului XX le plăceau femeile aşa cum le-a pictat Picasso. Iar azi, văzând o prezentare de modă, ar gândi că bărbaţilor secolului XXI le plac femeile precum Naomi Campbell… De aceea, ni se spune, e dificil să ştim, referitor la popoarele arhaice, dacă o mască este comică, înfricoşătoare sau teribilă. Din aceste pricini obiective nu s-a putut face o istorie a frumuseţii sau a urâtului pentru ţările neoccidentale. Umberto Eco merge mai departe cu exemplele care-i să sublinieze dificultatea demersului său! „Să luăm Venus de Rubens. Cred că, pentru el, această femeie era frumoasă. Nu pentru mine. Nu mi-aş dori să iau masa cu o femeie precum acea ale lui Rembradt, care are mustaţă.” Aşadar, opera de artă este un document care trebuie folosit cu multă precauţie.

Într-o situaţie asemănătoare ne aflăm, împreună cu autorul, atunci când încercăm să definim conceptul de „urât”. Acesta nu este inversul „frumuseţii”. „Pentru urât nu există limite. Există posibilităţi infinite de a realiza urâtul, în timp ce e o posibilitate finită pentru a face frumuseţea”. Eco vorbeşte despre „urâtul în sine” şi „urâtul formal”. Urâtul în sine este acela care comportă o formă de universalitate – un stârv, un fruct descompus şi împuţit, un cadavru… lucruri dezgustătoare indiferent de civilizaţia care le judecă. Urâtul formal este un urât care nu este dezgustător. Exemplul oferit este un tablou de Ghirlandaio în care vedem un bătrân şi un copil: bătrânul are o faţă aproape normală, dar nasul său nu este formal armonizat cu figura. Dar acest lucru nu provoacă dezgust, ci sentimentul că acest om este urât. Acest tablou este interesant pentru că e o frumoasă reprezentare a urâtului: e un tablou frumos. Şi vedem în privirea copilului o formă de dragoste sau de admiraţie pentru acest bătrân atât de urât, ceea ce ni-l face simpatic. „Acest tablou pare să concentreze întreaga teorie a urâtului. Arată chiar că pot exista figuri urâte pe care să le găsim amabile sau comice.”

Dacă frumosul este relativ, atunci şi urâtul este relativ. Găsim, tocmai de aceea, în Istoria frumuseţii un întreg capitol (Frumuseţea monştrilor) cu imagini şi texte relevante din Platon, Guillaume d’Auvergne (Tractatus de bono et malo), Bonaventura de Bagnoregio (Frumuseţea diavolului), Kant, Hegel, Rosenkrantz (Estetica urâtului). „ […]deşi există fiinţe şi lucruri urâte, arta are puterea de a le reprezenta frumos, iar Frumuseţea (sau cel puţin fidelitatea realistă a) acestei imitaţii face ca urâtul să devină acceptabil”.

Răspunzând lui Busnel, Eco subliniază că trebuie să distingem între frumuseţe şi farmec. „Farmecul este o calitate particulară care nu are nimic de-a face cu frumuseţea sau urâtul: Gerard Depardieu, de exemplu, nu are frumuseţea unui Jean Marais, dar are farmec. Nu mă întrebaţi cumva ce este farmecul. Dacă aş şti, aş pregăti o Istorie a farmecului. Farmecul este, contrar frumuseţii şi urâtului, ceva cu mult mai misterios. El ţine de mişcări infime, de detalii infime. Adesea privirea e cea care face farmecul: ceea ce poate fi fermecător pentru mine, nu este poate pentru altcineva.” O discuţie pe o astfel de temă ar fi asemănătoare aceleia dintre filosofi cu privire la Bine şi Frumos, dar mult mai complicată.

Ca o concluzie parţială: „ceea ce e urât cristalizează repulsia. […] urâtul începe acolo unde nu vreau să ating.”

Şi o scurtă privire istorică ne demonstrează relativitatea ideii de urât. Grecii au dezvoltat kalos kai agatos, dar exemplul lui Socrate, care era hidos şi avea un suflet mare, i-a făcut să mai reflecteze dacă nu cumva urâţenia exterioară este învinsă de frumuseţea morală. Creştinismul a reluat, la început, ideea grecilor după care binele şi frumosul sunt acelaşi lucru. Dar Milton va face din diavol un erou revoluţionar, un revoltat. Iar Gerard Philipe în rolul lui Faust a arătat că diavolul poate fi şi frumos. Este imposibilă – spune Eco – o teorie a urâtului, cum este imposibilă o teorie a comicului. Pentru că o teorie este inamovibilă, pe când o istorie este în perpetuă mişcare.
Istoria urâtului este mult mai mult decât se poate spune în această pagină. Poate şi mult mai mult decât ne spune/arată Umberto Eco în cartea realizată de el. Dar, orice am face, avem nevoie de repere. O călătorie prin lumea de ieri ne face capabili să înţelegem lumea de azi şi să gândim lumea de mâine. Cele două Istorii oferite de Umberto Eco sunt un minunat ghid pentru o călătorie care nu se sfârşeşte niciodată. O călătorie poate periculoasă, pentru că, zice Eco: „Un ideal al perioadei neoclasice a fost sculptura lui Canova, un ideal al renaşterii a fost Raphael… dar noi nu mai avem un ideal clar astăzi. Avem modele diferite. […] aceeaşi persoană poate cere să i se construiască o casă în stil renascentist şi să atârne pe zid un tablou de Picasso. De acum înainte, nu mai există un zeu unic, ci zei diferiţi. Zeiţe foarte virtuoase, precum Diana; zeiţe forat sexuale, precum Venus; zeiţe foarte materne, precum Demeter; zei forte frumoşi, prebum Apolo; zei foarte urâţi, precum Vulcan.” Trăim în plin politeism…