luni, 30 decembrie 2013

Centenar. Străinul cel de toate zilele sau despre mărirea şi decăderea franceză

„Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. 

[…]
Pentru ca totul să se consume, pentru ca să mă simt mai puţin singur, nu-mi mai rămânea decât să doresc în ziua execuţiei mele mulţi spectatori care să mă întâmpine cu strigăte de ură.”



Între aceste fraze, se desfăşoară „spectacolul” unei vieţ(uir)i/lumi(ni) absurde, în care nimic nu are sens şi de care chiar sensul însuşi se fereşte. Este, sub soarele magrebian, unic, sub acea lumină misterioasă a Mediteranei despre care s-au scris texte de mare frumuseţe, este crima logică, deşertul, absenţa, tandreţea indiferenţei, în care, împrumutând cuvinte din alte pagini, „ar trebui să ni-l închipuim pe Sisif fericit”.

La 29 de ani scria „Străinul”, la 44 lua Nobelul. Alte vremuri… alte riscuri… 

Astăzi, după scandalul din 2011 cu (ne)celebrarea lui Louis-Ferdinand Céline, centenarul Albert Camus este într-o nedreaptă, vinovată surdină: nici o comemorare oficială, nici un omagiu naţional pentru autorul celei de-a doua între cele mai vândute cărţi franceze din toate timpurile (după „Micul prinţ” a lui Antoine de Saint-Exupéry – 200 de milioane de exemplare): „La Peste” („Ciuma”), 12 milioane de exemplare, în 28 de limbi. Nici o altă carte de literatură franceză nu se află în clasamentul celor cu peste 10 milioane de exemplare vândute. Şi, ca un fel de confirmare, despre care am mai scris şi altundeva, în ancheta „Cele 100 de cărţi ale secolului”, făcută de societatea franceză Fnac şi ziarul parizian Le Monde (Quels livres sont restés dans votre mémoire?) în 1999, „L’Etranger” („Străinul”) este pe primul loc. Autorul „Omului revoltat” şi al „Mitului lui Sisif” binemerită mult mai mult în afara hexagonului oficial, în lumea largă, de o parte şi de alta a Atlanticului şi a Pacificului. Centrul Pompidou şi Biblioteca Naţională au refuzat să găzduiască orice fel de manifestare. Iar marea expoziţie „Albert Camus: omul revoltat” (iniţial „Albert Camus, străinul care ne uneşte”), care trebuia să fie evenimentul principal al sărbătorii „Marseille-Provence – Capitala europeană a Culturii 2013” a fost anulată, după trei ani de intrigi penibile şi greţoase („nauséabond”, cuvânt folosit de Michel Onfray) cultural-politice şi răsturnări de situaţie (cf. France 24, Libération, Evéné etc.). După excluderea istoricului Benjamin Stora şi abandonul funcţiei de comisar al expoziţiei de către Michel Onfray, Centenarul deţinătorului de Nobel 1957 a trebuit să se mulţumească cu o expoziţie modestă – „Albert Camus, cetăţean al lumii” – de care s-a ocupat un colectiv de cercetători, istorici şi filosofi. Oare efervescenţa mediatică din 2010, la cei cincizeci de ani de la moarte, să-şi fi epuizat toată energia? Multă incompetenţă şi un pic de „nostalgerie”, cum spunea, în martie, cu un joc semnificativ de cuvinte, blogerul provensal Cyril Di Méo.


Dar scriitorul şi filosoful este pe deplin onorat de cărţile ce îi sunt dedicate, de polemicile pe care încă le provoacă. Michel Onfray, cu L’Ordre libertaire. La vie philosophique d’Albert Camus (Flammarion, Paris, 2012), după La Pensée de midi - Archéologie d'une gauche libertaire (Galilée , 2007) – despre ambele am scris câte ceva în volumul Prins în lumea cuvintelor, 2, pp. 156-162 – îl situează în continuarea unor Socrate sau Epicur, gânditori care permit „sculptura sinelui pentru oricine vrea să dea un sens vieţii sale”, chiar dacă scriitorul susţine că nu s-a pretins niciodată filosof, pentru că gândeşte prin imagini şi nu prin concepte, prin cuvinte şi nu prin idei. Şi totuşi: „Se întâmplă ca decorurile să se prăbuşească. Trezire, tramvai, patru ore de birou sau de uzină, masă, tramvai, patru ore de muncă, masă, somn şi luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă în acelaşi ritm - iată un drum pe care îl urmăm cu uşurinţă aproape tot timpul. Dar, într-o zi, ne pomenim întrebându-ne «pentru ce?» şi totul începe o dată cu această oboseală uimită. «Începe», iată lucrul important. Oboseala se află la capătul faptelor unei vieţi maşinale, dar ea inaugurează, în acelaşi timp, mişcarea conştiinţei. Ea o trezeşte şi provoacă urmarea. Urmarea, adică întoarcerea inconştientă în lanţ sau trezirea definitivă. După trezire vine, cu timpul, consecinţa ei: sinuciderea sau vindecarea. În ea însăşi, oboseala are ceva dezgustător. În cazul de faţă, însă, trebuie să ajung la concluzia că e bine venită. Căci totul începe prin conştiinţă şi nimic nu are valoare decât prin ea.” (Mitul lui Sisif) Analiza este, psihologic, fără cusur. Meursault (din L’Etranger) ucide un arab din oboseala indusă de lumina mediteraneană. Mama şi fiica Martha (din Malentendu) intră în mecanismul uciderii călătorilor găzduiţi la han, pentru strânge bani şi a părăsi ţinutul cu insuportabila sa lumină, şi îl ucid pe Jan, fiul şi, respectiv, fratele plecat demult în lume şi îmbogăţit, care a venit tocmai pentru a le salva. Cei trei nu ştiu, nu reuşesc să comunice. Singurătate, abandon, apatie – stări care caracterizează „răul” omului absurd, stări de care nu a fost lipsit, într-o lume ce i-a fost adesea potrivnică.


Se ştie de maledicţiunile colegului Sartre, cel care va refuza premiul Nobel pentru că îi fusese acordat înainte lui Camus, şi ale revistei sale „Les Temps modernes”, în vreme ce François Mauriac comentase răutăcios: „Acest Sisif nu împinge piatra. El s-a urcat pe ea şi, de acolo, plonjează în mare.” Dar între 2010 şi 2013 a avut loc ceva care a radicalizat datele problemei Camus: revoluţia arabă. Dincolo de literatură şi de filozofie, se încearcă o „recuperare politică” a lui Camus. Desigur, este la fel de stupid, din puncte de vedere cultural, ca şi în cazul lui Céline. Dar polemica nu întârzie să se manifeste, să reînvie, realimentată fără vreo ostoire. Iat-o prezentă, surdinizat, în „Le Figaro”, într-un dialog dintre istoricul Benjamin Stora (Camus brûlant) şi deputatul Henri Guaino (Camus au Panthéon. Discours imaginaire). „Dacă ne apare, Camus, din prima, ca unificator, este pentru că el continuă să ne vorbească, indiferent de vârsta noastră sau de ideile noastre. Un licean mi-a spus recent că îl preferă pe Camus lui Flaubert. Singurătatea lui Camus, faptul că detesta spectacolul monden sau literar, dar şi refuzul oricăror sisteme care limitează acţiunile omului sunt aspecte care îl fac să ne fie contemporan. Toate acestea vorbesc tineretului de azi. Şi nu numai francez.” Dar nu mai puţin, continuă istoricul B. Stora, incită şi la polemică, mai cu seamă privind raporturile sale cu Algeria natală. Destui nu îl iartă pentru atitudinea privind apartenenţa acesteia la Franţa, în condiţiile în care era declarat anticolonialist. Scriitorul Kateb Yacine şi intelectualul arab Edward Saïd i-au reproşat întotdeauna „inconştienţa colonială”. Nu i se iartă, de asemenea, luciditatea cu care a prevăzut, înaintea tuturora, eşecul marilor ideologii colectiviste revoluţionare, de către aceia care se simt orfanii acestor ideologii. „Din fericire, acest clivaj nu pune niciodată în cauză talentul literar, unanim recunoscut.” După Henri Guaino, Camus este omniprezent „pentru că el, într-un fel, a câştigat. Paradoxal, este încă un gânditor al timpurilor noastre, cum nu era al timpurilor sale. El a câştigat pentru că marile ideologii s-au prăbuşit şi marii maeştri ai gândirii au fost descalificaţi. Or, el era un antimodel. O spune: nu sunt un filosof. Refuză gândirea de-a gata. Nu ne propune nici o certitudine religioasă ori ideologică. Sartre dă răspunsuri. Camus formulează întrebări. Sartre vrea să construiască un sistem de gândire. Camus afirmă: «Ceea ce mă interesează este cum trebuie să se conducă.» Este anti-Sartre. Merge pe contrasens faţă de epoca sa fascinată de filosofia istoriei şi de violenţa căreia îi este supus omul. Promovează revolta conştiinţei faţă cu determinismul istoric din care se hrănesc totalitarismele timpurilor noastre. Fundamental, este un om al tragediei, această eternă luptă a măsurii contra nemăsurii. Tragicul, această angoasă a omului confruntat cu propria sa finitudine.”


Camus era antimarxist şi antihegelian, dar nu era un om de dreapta. Critica sa pleacă de la antistalinismul epocii. E mai degrabă apropiat de cercurile anarho-sindicaliste. Această dimensiune o va dezvolta Michel Onfray, reîmprospătând legătura cu mişcarea de idei contemporană. (În vreme ce Jean Paul Sartre vizitase URSS şi mărturisea, la întoarcere: „Le citoyen soviétique possède, à mon avis, une entière liberté de critique, mais il s’agit d’une critique qui ne porte pas sur des hommes, mais sur des mesures.” Iar despre omul sovietic: „C’est certainement un type d’homme qui, par lui même, est assez différent et neuf par rapport à l’homme des démocraties occidentales.” Ce mai poate fi reîmprospătat aici?)


Henri Guaino recunoaşte o dimensiune religioasă de netăgăduit la Camus: e bântuit de figura Christului descoperit în bisericile toscane şi în tablourile lui Piero della Francesca, în care regăseşte figura mamei sale. Problema metafizică îl va chinui toată viaţa. Va fi locuit permanent de o mistică intimă, foarte personală. Dar va refuza mereu să sacrifice o viaţă pentru o altă viaţă de după viaţă. Şi va reproşa totdeauna marilor religii şi marilor ideologii că sacrifică totul unei ipotetice fericiri radioase aflate tot timpul dincolo de un orizont. Dar Camus recuză orice sistem dogmatic, iar temperamentul său libertar îl face să fie mefient faţă de tot ce poate fi desemnat cu termenul „religie”. Era un laic, un republican, un raţional, dar repudia raţionalismul, dictatura raţiunii, ca orice dictatură.


Dincolo de polemici, mai vechi sau mai noi, dar în special cele privind refuzul violenţei revoluţionare, Camus rămâne pentru totdeauna un personaj dificil de clasificat. El însuşi refuza să fie închis în limitele unei categorii politice rigide. Această poziţie singulară, de înstrăinare, se potriveşte tineretului actual. Nu pentru că a murit la 47 de ani. La vârste mai tinere, o mulţime de scriitori, de muzicieni, de pictori, de artişti – de la Van Gogh la Schubert – dăduseră măsura maturităţii operei. Dar Camus are un altceva pentru tineri, constată, în concertul mai general coincident, B. Stora. Ei se regăsesc în scrierile sale, în atitudinile sale, în generozitatea sa. Ei au sentimentul că dispariţia bruscă a lăsat ceva neîmplinit şi vor să împlinească. Totul se leagă şi de imaginea romantică a unui om dispărut prea tânăr, un mediteranean cu tot ceea ce implică asta: iubind şi fiind iubit, solar, emoţionant, fermecător şi carnal.


Camus e marele perdant, titrează l’Evéné, dar îmi pare a fi, de fapt, o victorie! Onfray regretă că proiectul său nu a putut fi pus în operă şi nu a avut prilejul de a arăta în ce măsură filosofia pozitivă şi afirmativă a lui Camus dă seamă de luciditate şi de curaj. „În Franţa, atmosfera intelectuală este totdeauna de război civil” – se explică el. „Albert Camus a fost marele perdant al ceea ce ar fi putut fi o frumoasă aventură. Dar tot ceea ce el detesta a revenit în această afacere ca un bumerang: politicienii, moştenitorii, reţelele, triburile, miniştrii… Nimic nou sub soare”. Însă, această imagine a beneficiat de luminile întregii scene, a ieşit în prim plan, iar personajele sunt judecate în timp real: s-au făcut de râs. Centenarul naşterii îl găseşte pe Camus în acelaşi loc privilegiat pe care nici Panteonul nu îl poate asigura: perpetuu în inimile tinerilor care se formează („sculptura sinelui”, nu?) ca oameni maturi hrănindu-de din întrebările, îndoielile, nesiguranţele lui.


Şi iarăşi îmi amintesc de întâmplarea pilduitoare a profesorului francez la o universitate americană: Care este marele scriitor francez al secolului al XX-lea? Proust, Céline, Claudel, Sartre – presupune că i se va răspunde… Dar este unanimitate: Camus, monsieur, Albert Camus!

Câmpina, Noiembrie 2013

Înapoi la papirus!





Interconectare şi marketing informaţional




Oricât mi-aş dori, cu rândurile care urmează nu bat la porţi deschise. Sensul întâmplărilor de-a lungul istoriei pare destul accesibil cunoaşterii: fiinţa umană a inventat scrisul, apoi a folosit suporturi manipulabile - piatră, argilă, lemn, papirus, pergament, scoarţă de mesteacăn [1], mătase, hârtie, ecran (medii digitale) – pentru a-l păstra şi a transmite informaţia mai departe, spre viitor. Parcursul nu a fost lipsit de obstacole, trecerile fiind de fiecare dată încărcare de controverse, vocile cassandrelor sunt mereu neobosite, capacitatea de invenţie a omului este mereu însoţită de frâna conservatorismului, scepticismului, nepăsării, relei voinţe şi mai ales a intereselor economico-financiare ale elitelor conducătoare ale societăţilor. Chiar în clipa în care citiţi aceste cuvinte, sute de mii de patente de invenţii, foarte multe dintre ele revoluţionare, sunt blocate în arhivele bine secretizate ale marilor corporaţii multinaţionale, care, de altfel, controlează şi guvernele. Ceva le mai scapă printre degete, sunt minţi luminate, care mai gândesc şi în perspectivă, aşa că omenirea face în fiecare zi câţiva paşi mici spre… Spre ce? Încotro? Deja sunt pe cale de a devia de la ceea ce mi-am propus să prezint aici şi acum! Cert este că, aproape pe neobservate, de vreo jumătatea de secol, lumea se schimbă iremediabil. Dacă sfârşitul Istoriei umane a fost deja, ultimul Om este pe cale de dispariţie (mulţumesc, Francis Fukuyama), atunci ar trebui să ne îndreptăm spre o lume nouă, „în care recunoaşterea universală şi raţională a înlocuit lupta pentru dominaţie”. O lume a unei plicticoase păci sociale, dacă ar fi să-l urmăm în idei pe acelaşi american, cu toată speranţa că viitorul postuman va fi interesant pentru că va fi altfel.
Să revenim la acum şi aici. Este evident că se înregistrează o criză a suportului scrisului. Falimentul serviciilor clasice de poştă este firesc, odată cu răspândirea rapidă şi globală a epistolei electronice - e-mail -, reorientarea grăbită a presei de la ediţia imprimată la ediţia electronică, cu schimbările dramatice cerute de accesul la piaţa de publicitate şi de marketingul în spaţiul virtual, este iarăşi o provocare pe care cei ce n-au prevăzut-o dispar din peisaj. Acelaşi cerinţe de adaptare şi pentru edituri, librării şi biblioteci. Nu insist.
Avem de-a face nu doar cu o revoluţie a suportului scrisului, ci şi cu o revoluţie a cutumei cititului. Revoluţii asemănătoare au avut loc la apariţia sulului de papirus în locul plăcilor de argilă, la declinul sulului de papirus odată cu legarea filelor de hârtie, inventarea cărţii, care va domni deplin după apariţia tiparului, în urmă cu cinci veacuri. De-acum, într-un fel, ne întoarcem la sulul de papirus… Dar mai e un pic de drum până acolo. Abia începe să se formeze, destul de rapid, piaţa, adică ceea ce numim îndeobşte consumator, cu nevoile sale, cu dependenţele sale, în condiţiile unui conflict declarat între cultura cărţii şi cultura ecranului.
Pentru a înţelege transformările în curs, aparent ireversibile, este nevoie să ţinem seama că schimbările cele mai drastice sunt în relaţiile de comunicare a cunoştinţelor. „Dacă am inventat ecranul, am făcut-o cu siguranţă întrucât cartea nu ne mai satisfăcea aşteptările”, constată psihanalistul francez Serge Tisseron [2]. El reaminteşte că această cultură a ecranului a fost prost apreciată, însă a ajuns în prim-plan şi şi-a câştigat autonomia devenind cultură digitală. Impactul asupra domeniului învăţării, a funcţionării psihicului şi relaţiilor interpersonale şi sociabilităţii este considerabil şi deloc de neglijat. 
În definitiv, a cam trecut o jumătate de veac de la proiectul Xanadu şi inventarea, de către sociologul american Ted (Theodore Holm) Nelson, a hipertextului şi atât de familiarului, azi, http (Hypertext Transfer Protocol). 
Evident, cultura cărţii este o cultură a lui Unu, pe când cultura digitală este o cultură a multiplului. Cultura cărţii implică citirea unui text la un moment anume, un singur cititor, un singur autor. Fiecare activitate e unică şi implică realizarea unei singure activităţi într-un timp definit. Relaţia de cunoaştere este verticală: o cartea „ştiutoare” se adresează unui ignorant, într-un dialog privilegiat. Cultura ecranului este cu totul diferită, ea implică numeroase „ferestre”, numeroşi spectatori, numeroşi creatori, creaţiile înseşi pot fi colective, ceea ce pune complicate probleme şi concepţiei obişnuite despre drepturile de autor. Cultura digitală permite activităţi paralele, variante nefinalizate sau provizorii, diferit faţă de domeniului cărţii. În cultura digitală, relaţia de cunoaştere se desfăşoară pe orizontală şi e multiplă.
O prezentare schematică, pe două coloane, acelor două culturi ar fi, poate, mai clarificantă tehnic, dar s-ar pierde seducătoarea iluzie a dialogului şi avansării pas cu pas pe linia subţire dintre două lumi aparent divergente. 
Cultura cărţii favorizează gândirea liniară, după modelul limbajului – succesiune de cuvinte, rânduri, paragrafe. Cartea oferă memoria evenimenţială, practica unei învăţări prin repetare. Memoria se construieşte cronologic, aşa cum e organizat textul Bibliei, care începe cu o genealogie. A citi înseamnă a construi propria istorie asimilând gândirea altuia, făcând cu ea o poveste pentru sine. În cultura digitală, învăţarea se face prin schimbul de strategii şi de raţionamente, pe sistemul încercare-eroare, şi consistă într-o „construcţie narativă a discontinuităţii”. Sunt favorizate capacitatea de face faţă imprevizibilului, tenacitatea, perseverenţa şi se permite interiorizarea accentuată a capacităţii de inovare. Pentru acelaşi Serge Tisseron, în vreme ce cultura cărţii se bazează pe conceptul de asimilare (atât de drag lui Jean Piaget), cultura digitală e mai aproape de ceea ce Piaget numeşte acomodare [3]. 
Virajul tot mai accentuat al proceselor de învăţare/ cunoaştere/ comunicare de la cultura cărţii spre cultura digitală are efecte notabile asupra definirii funcţiilor psihicului. Cultura cărţii, a textului scris, a produs demult o revoluţie a psihicului – însăşi activitatea de a citi a activat anumite părţi latente din creier, iar secvenţialitatea paginilor a indus mecanisme specifice de gândire. Asemănătoare, în fond, sunt efectele culturii digitale, care privilegiază alte zone ale psihicului şi induce cu siguranţă o redefinire a identităţii umane. În cultura cărţii, identitatea este stabilă, unificată – primează individul. Schimbarea de identitate are loc după evenimente esenţiale, explicate anterior sau apoi. În cultura digitală, identităţile se definesc în funcţie de spaţiul social. Persoana nu este in-divid, căci are numeroase identităţi, profiluri sau avatare. „Este «divid»”. Cultura digitală valorizează identităţile multiple şi permite adaptarea rapidă la schimbările culturale şi sociale cu care ne confruntăm în viaţă. Cartea înseamnă refulare a dorinţelor, pe când digitalul permite clivajul între diferite părţi ale personalităţii în funcţie de situaţiile cu care se confruntă. „Acest clivaj al sinelui - insistă Tisseron -, care a fost vreme îndelungată considerat patologic, nu mai e aşa. Cultura digitală a făcut să evolueze modelele de normalitate. În vreme ce , în cultura cărţii, cuvântul şi scrisul erau primele mijloace de acces la lume, de acum înainte, odată cu cultura digitală, imaginile şi simbolizarea [capacitatea de a dezvolta reprezentări, n.m. - [4] ] sunt cele care predomină.” Realitatea este altfel gestionată. Raporturile Lume reală – Lume fantasmatică / a simulacrelor (v. Jean Baudrillard) se schimbă, în funcţie de consistenţa susţinerii realităţii personale. Timpul flexibil, personal, se confruntă cu timpul cronologic. Afirmarea spontană se confruntă cu temporizarea, cu aşteptarea. Idiosincrasia se confruntă cu convenţionalul. A aştepta, a amâna plăcerea e o treabă de gestionare a spontaneităţii faţă cu realitatea. Este depăşirea simbolizării primare, realizarea trecerii, din inconştient în conştient, a simbolizării secundare, aceea care va fi conservată. Toate acestea fac parte din realitatea cu care se confruntă individul deîndată ce capătă conştiinţă de sine, pe vârsta de doi ani. Accesul liber la cultura digitală modifică drumul până la cultura cărţii, neabandonată azi de societăţile umane. Excesul de acces obligatoriu la cunoaştere pe calea culturii cărţii accentuează clivajul şi refularea simbolizării secundare şi poate conduce la refugiul într-o versiune revitalizată, după un secol, de către Internet, a noosferei lui Teilhard de Chardin ori, la extremă, spre autism. Până acolo încât Vincent Joly [5] poate opina că, „la modul general, îmi pare că reflecţiile psihanalitice asupra internetului ar câştiga mult dacă s-ar folosi de conceptele dezvoltate în alte câmpuri de reflecţie. Mă gândesc mai ales la teoriile naratologiei şi acela ale ludologiei asupra structurii jocurilor video şi specificitatea experienţei videoludice, dar şi la conceptele de text şi de hipertext dezvoltate de critica anilor 70 şi … la noţiunea de noosferă.”
Trecerea de la o cultură la alta revoluţionează şi sociabilitatea. Cultura cărţii favorizează o proximitate fizică, puternică, bazată pe legături strânse, genealogice; cultura digitală privilegiază relaţiile elastice şi activabile, ceea ce numim legături slabe. „În lumea cărţii, autoritatea este instituită şi se bazează pe o cultură a culpabilităţii [şi să nu uităm că ideologia creştină e fundamentă pe vina / păcatul originar/ă… pare că, prin arhitectura textului, însăşi Cartea Cărţilor, transformată în hipertext, este destul de asemănătoare cu un şir de mesaje pe twitter… - n.m.], pe când în cea digitală se bazează pe participarea tuturor şi recunoaşterea de către semeni şi privilegiază, ca mecanism regulator, ruşinea.” Potrivit lui Tisseron, afirmarea originalităţii permite alăturarea la grupul cu care se identifică. El este convins de faptul că cele două culturi sunt complementare, de vreme ce au destule defecte: cultura cărţii implică o strictă specializare a cunoştinţelor, valorizează învăţarea pe de rost, personajele rigide, puţin evolutive şi legături de proximitate; cultura digitală favorizează dispersia cunoştinţelor, implică învăţarea intuitivă, ea ne aruncă în noi şi noi situaţii, fără feed-back cognitiv, nici temporal şi, aşadar, fără conştiinţă de sine, privilegiază legăturile virtuale, slabe, ne îndeamnă să fugim de realitate.
Pe de altă parte, este evident că fiecare are şi o serie de avantaje. Cartea stimulează obişnuinţele şi automatismele, permite aproprierea istoriei proprii şi definirea unei identităţi narative, descrisă atât de relevant de Paul Ricoeur: „Fără ajutorul naraţiunii, problema identităţii personale este într-adevăr prinsă într-o antinomie fără soluţie: ori e pus un subiect identic cu el însuşi într-o diversitate de stări, ori se acceptă, pe urmele lui Hume sau Nietzsche, că acest subiect identic nu e decât o iluzie substanţialistă… Dilema dispare dacă identităţii înţelese în sensul de acelaşi (idem) i se substituie identitatea înţeleasă în sensul de sine (ipse); diferenţa între idem şi ipse nu e alta decât aceea între o identitate substanţială şi o identitate narativă… Spre deosebire de identitatea abstractă a lui Acelaşi, identitatea narativă, constitutivă ipseităţii, poate include schimbarea, mutabilitatea în coeziunea unei vieţi. Subiectul apare atunci constituit, la un moment dat, ca lector şi scriptor al propriei vieţi, după voinţa lui Proust. Aşa cum se verifică prin analiza literară a autobiografiei, istoria unei vieţi nu încetează să fie reconfigurată de toate istoriile veridice sau fictive pe care un subiect le povesteşte despre el însuşi. Această reconfigurare face din viaţa însăşi o ţesătură de istorii repovestite… Identitatea narativă nu e o identitate stabilă şi fără cusur; aşa cum este posibil să se compună numeroase intrigi pe subiectul aceloraşi incidente…, aşa este şi totdeauna posibil de a ţese despre propria viaţă intrigi diferite, chiar opuse… În acest sens, identitatea narativă nu încetează să se facă şi să se desfacă.” [6] Australianul Michael White, specialist în psihoterapie narativă, obişnuia să spună: „După mine, povestea vieţii oamenilor este aceea care le modelează vieţile. Ei îşi fabrică viaţa în conformitate cu ceea ce povestesc.” Contextul în care toate cele de mai sus au fost exprimate este, se înţelege, acela al culturii cărţii.
Cultura digitală, la rândul ei, stimulează interactivitatea şi inovaţia şi ne permite să facem mai bine faţă imprevizibilului. Noile tehnologii au generat întotdeauna îngrijorări, dacă ne amintim de dialogul platonician în care se critică apariţia scrisului şi cititului. Creierul uman a evoluat pentru limbajul vorbit, nu pentru a învăţa să scrie. Învăţarea se poate face nu mai prin limbajul vorbit, peripatetizând în grădinile lui Akademos. Acum ştim că totul e, în mare măsură, fals. Contrar celor susţinute de Socrate, scrisul/cititul dezvoltă memoria. Se subestimează adesea importanţa revoluţiilor cognitive asupra creierului uman. Se pot îmbogăţi funcţiile creierului prin dezvoltarea unor competenţe noi, dar asta nu se poate face plecând de la nimic, ci este necesară reorientarea unor neuroni, ceea ce se numeşte „reciclare neuronală”. Stanislas Dehaene, specialist în neuroimagerie cognitivă, dezvăluie ordinea lucrurilor, încercând să elimine ambiguităţile: „Limbajul vorbit, care s-a dezvoltat timp de mai bine de două sute de mii de ani, a beneficiat, fără îndoială, de o evoluţie selectivă şi creierul s-a adaptat formând structuri cerebrale proprii limbajului oral. Dar scrisul este foarte diferit, căci el este o invenţie culturală foarte recentă, datând de opt mii de ani. Creierul nu a putut evolua, într-o perioadă atât de scurtă, spre a permite cititul. Totuşi, studiile desfăşurate graţie tehnicilor de imagerie cerebrală pun în evidenţă o formă de specializare cerebrală pentru semnele scrise, în regiunea occipito-temporală stângă. Cauza acestei specializări trebuie să fie complet inversată: nu creierul este acela care a evoluat pentru scris, ci sistemul cultural al scrisului este cel care a evoluat în asemenea mod încât să se adapteze creierului. Există circuite cerebrale care au o variabilitate legată de zonele limbajului suficient de plastică pentru a fi reciclate şi a se adapta lecturii.” [7] Şi, mai departe: „În timpul învăţării cititului, cortexul vizual se îmbogăţeşte. El e capabil să facă, puţin câte puţin, discriminări foarte fine care nu implică neapărat citirea, ci, de exemplu, imaginile. Se constată că regiuni ale creierului legate de forma vizuală a cuvintelor şi de reprezentarea limbajului vorbit se modifică după cum cineva este alfabetizat sau nu. Aceleaşi conexiuni între aceste diferite zone se transformă prin învăţarea cititului şi noi avem tendinţa de a subestima felul în care cititul face creierul să evolueze. Se pierd competenţe. Zona din creier care s-a specializat în învăţarea recunoaşterii literelor ne face să pierdem [temporar] capacităţi de a recunoaşte feţele. De fapt, sistemul se reorganizează… Acestea fiind zise, trebuie să înţelegem că orice obiect cultural introdus în mediul nostru produce efecte. [8]” Concluzia spre care ne conduce cercetătorul francez, după prezentarea rezultatelor numeroaselor experimente, este că învăţarea concomitentă a mai multor competenţe, cum ar fi scrisul, cititul, cântatul la pian (reproducerea sunetelor muzicale), este benefică dezvoltării psihicului, a personalităţii. Se ştie că, în domeniul scrierii alfabetice, circuitul vizual şi gestual al scrisului facilitează memorizarea. Se ştie, de asemenea, că a învăţa să scrii în acelaşi timp cu a învăţa să citeşti facilitează învăţarea lecturii, întrucât creierul memorizează mai bine informaţia când foloseşte coduri multiple. Se ajunge chiar mai departe, socotindu-se că scrierea de mănă este responsabilă de sensibilitatea empatică şi de acurateţea manifestărilor afective. 
De ce folosirea computerului nu ar fi printre competenţele care să influenţeze dezvoltarea cognitivă a individului? Întrebarea este superfluă, lipsa accesului la cultura digitală este deja socotită un handicap major. Tehnologia a devenit arhitectul intimităţii noastre, aşa titrează Hubert Guillaud, scriind despre cartea „Alone Together” („Singuri împreună”) a etnopsihologului Sherry Turkle, de la MIT, un fascinant portret al relaţiei noastre schimbătoare cu tehnologia şi despre cum redefineşte aceasta percepţia intimităţii şi solitudinii. Tehnologie a fost şi cartea, sub diferitele ei forme materiale, tehnologie este şi cartea în forma digitală, hipertextul. De fiecare dată, la fiecare modificare de suport, de mediu, structura psihicului uman s-a schimbat, s-a adaptat, s-a augmentat sensibil. Empatia şi afectivitatea nu se mai hrănesc şi gestica scrierii de mână, ci din alte surse ale complexului virtual digital. Aria fantasmelor / simulacrelor se extinde spre infinit.
Ceea ce deosebeşte revoluţia digitală de celelalte revoluţii este, mai întâi, faptul că include competenţele anterioare aproape în totalitate. Cultura digitală încorporează cultura imaginii, cultura sunetului, cultura cărţii, cere competenţe utilizabile concomitent, impune răspunsuri rapide la probleme complexe, spre a se evita confuzia, abandonul, izolarea. Odată stăpânite aceste competenţe, lumea devine deja mai accesibilă, cu toată realitatea şi simulacrele ei. Mă refer atât la lumea exterioară, cât şi la lumea interioară, aflate într-un echilibru pus constant în discuţie. În al doilea rând, revoluţia digitală are în centrul ei absenţa componentei materiale. Cultura digitală se fundamentează pe imaterial, pe existenţa în virtual. Teoretic, informaţia digitalizată poate accesa direct reţeaua neuronală. Stadiul tehnologic primitiv impune, încă, existenţa obiectelor materiale ca intermediar între mesajele numerice şi creierul receptor şi depozitar al informaţiei. 
Cultura lui Unu şi cultura multiplului coexistă şi se acceptă împreună în această perioadă de tranziţie în devenirea fiinţei umane. Înlocuirea suportului textului scris sau trecerea de la text la hipertext implică impactul unor crize de adaptare, implică rezistenţe nostalgice şi sentimentale - „mi-e dor de mirosul cărţii tipărite!” - ale celor legaţi, firesc, de un trecut care înseamnă parte din definirea personalităţii lor. Însă, transplantarea formelor cărţii materiale în cultura digitală, pas cu care s-a început tranziţia, dă semne de oboseală. Independenţa tot mai accentuată de manifestare şi interconectarea globală cere forme noi de expunere a informaţiei, mai apropiate de funcţionarea reală a sistemului neuronal, care se reorganizează neaşteptat de rapid. Obiectele folosite pentru comunicarea informaţiei se schimbă prea repede ca formă şi ca opţiuni de accesare. Răsfoirea obişnuită a paginilor, conservată, (inclusiv cu reproducerea sunetului caracteristic!) din raţiuni de habitudine, la editarea cărţii electronice (e-book), dispare cu totul la ediţiile online ale jurnalelor, în favoarea hipertextului care se derulează pe verticală şi permite salturi la alte pagini (pour la bonne bouche, a se revedea arhitectura narativă din „Rayuela” lui Julio Cortázar, 1963; conceptul de hipertext va apărea în 1965; la 7 iulie 1961 apăruse Cent mille milliards de poèmes, poezie combinatorie de Raymond Queneau, la Gallimard). Hipertextul are o mare elasticitate, poate fi accesat pe diferite gadgeturi, de la desktop, la tabletă, iPad sau iPhon. Cartea, în forma sa digitală, se va adapta şi ea, răsfoirea putând fi alternată cu derularea, încercare nu chiar necunoscută în Istoria umanităţii, dacă avem în vedere felul în care se citeau papirusurile egiptene [9] ori rulourile din piele pe care este imprimată Tora [10]. 
Designerul Craig Mod, explica încă din 2010, în eseul Books in the Age of the iPad [11], că, „în cărţile imprimate, propagarea dublei pagini a fost ecranul nostru. Este uşor să se gândească aceeaşi soluţie şi pentru iPad. Nu e nevoie. Ecranul iPad-ului trebuie considerat în aşa fel încât să se recunoască limitele fizice ale aparatului, ţinând cont de eficacitatea nelimitată a noului spaţiu. Vom vedea noi forme de naraţiune ieşind din acest nou ecran. Este o ocazie de a redefini modurile de dialog între cititori şi conţinut.” 
Deocamdată, diferenţa de prezentare dintre hipertextul carte şi hipertextul jurnal se păstrează, cel mai probabil din raţiuni de marketing. Cartea digitală este sensibil mai ieftină decât cartea imprimată. Lectura jurnalelor se face din ce în ce mai mult contra unei plăţi (electronice!) modice sau pe bază de abonament. Fără plată, ai acces la editoriale şi la excerpte, accesul gratuit la textul integral, ţi se precizează, îl vei avea peste 18 sau 24 de luni. În cel mai bun caz. 
Piaţa cărţii e mai conservatoare, se adaptează mai greu decât piaţa informaţiei cotidiene. Pentru început, manualele şcolare fac primele pasul mai departe, incluzând în paginile digitale filme documentare, scheme demonstrative animate, jocuri strategice şi interactive, favorizând schimbarea paradigmei învăţării, de la memorizarea cu orice preţ (asimilare), la înţelegerea fenomenelor prin încercare-eroare (acomodare) şi constituirea unei coerenţe discontinue individuale, adaptată caracteristicilor de personalitate specifice. Oferta este egală pentru toţi, abordarea ei este individuală, personalizată, în vreme ce interconectarea e deschisă spre totalitatea actanţilor (fiinţe umane, dar şi biblioteci virtuale, publicaţii online etc.) din spaţiul culturii digitale. 
______________
[1] Les arbres sont des alphabets, disaient les Grecs. Parmi tous les arbres-lettres, le palmier est le plus beau. De l’écriture, profuse et distincte comme le jet de ses palmes, il possède l’effet majeur : la retombée. („Vers l’écriture”, Roland Barthes par Roland Barthes, 1975)
[2] „Enfants et écrans”, rapport sur la relation des enfants aux écrans, éditions Le Pommier, 2013 
[3] asimilarea e un mecanism ce consistă în integrarea unui obiect nou sau unei situaţii noi într-un ansamblu de obiecte sau situaţii pentru care există deja o schemă; acomodarea e un mecanism ce consistă în modificarea unei scheme existente spre a putea integra un obiect nou sau o situaţie nouă. 
[4] de remarcat că teoria freudiană – opoziţia dintre registrele acţiunii şi reprezentării: eşecul de limbaj, căci reprezentarea unui lucru se opune reprezentării unui cuvânt – cade în desuetudine, prin schimbarea referenţelor sociale ale individului.
[5] La Noosphère. Internet a-t-il de l’esprit?, paradoxa1856.wordpress.com
[6] Ricoeur, P. (1985) Temps et récits III, Le temps raconté, éditions du Seuil, apud Isabelle Laplante, l'Identité Narrative, www.mediat-coaching.com 
[7] Apprendre au XXIe siècle: interview de Stanislas Dehaene, Le Monde de l'intelligence, n°11- janvier/février/mars 2008
[8]„Enfants et écrans”… 
[9] Cartea din papirus se prezenta sub forma unui sul alcătuit din foi lipite unele în continuarea celorlalte, adesea în număr de zece. Lungimea medie a unui sul era de la 6 până la 10 metri, dar papirusul Harris (cronică a domniei lui Ramses al III-lea) depăşeşte 40 de metri. Cartea se desfăşura orizontal; ea era împărţită în coloane verticale şi aproape întotdeauna scrisă pe o parte, cea a sensului orizontal al fibrelor. 
[10] Pentateuh (Πεντετεύχως — în greacă „cinci suluri sau cutii pentru păstrarea lor”). Este numele de provenienţă greacă sub care sunt cunoscute în limba română primele cinci cărţi ale lui Moise din Vechiului Testament - Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronom. În originalul ebraic, ele poartă numele de „Tora”, (Învăţătura sau Legea), un cuvânt care vine de la verbul „yara” (hora) care înseamnă „a preda, a instrui”. Termenul Pentateuh apare în Septuaginta, traducerea în greacă a Vechiului Testament. 
Cea mai veche Tora din lume, datând cel mai probabil din secolul al XII-lea, a fost descoperită în arhivele Universităţii din Bologna. Sulul, confecţionat din piele de oaie, are o lungime de 36 de metri şi o înălţime de 64 de centimetri. Acesta era clasat în arhivele universităţii italiene ca un document din secolul al XVII-lea şi cu un nume foarte simplu: „sulul numărul 2”. Descoperirea a fost făcută de profesorul de iudaism Mauro Perani, care a observat că textul din acel rulou nu era conform cu anumite modificări aduse Torei în secolul al XII-lea. Ruloul fusese identificat şi catalogat în mod eronat de un arhivist în anul 1889. Sulul face parte dintr-o serie de 30 de manuscrise evreieşti pe care profesorul Perani a început să le catalogheze în februarie. Ruloul se află într-o stare excelentă de conservare. „Documentul este extrem de rar, pentru că, atunci când textul din Tora suferă vătămări, documentul îşi pierde caracterul sfânt şi nu mai poate fi utilizat. El este atunci distrus”, a explicat expertul italian. Expertul a mai precizat că zeci de mii de exemplare ale Torei au fost distruse de nazişti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cel mai vechi rulou al unei Tora cunoscut până în prezent datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea.

Nostalgia dinamică


„Trăim într-o epocă în care a rămâne tânăr – la minte şi la trup – a devenit presiunea supremă, o vreme în care trebuie să fii ado-compatibil, adică să te supui cu totul solicitărilor scurt-termiste (câştig imediat, indiferent de efectele secundare potenţiale pe termen mediu şi lung – n. m.): tweeter cu 140 de semne, rezumat de cinci minute la „Război şi pace”, întâlniri de treizeci de secunde; pe scurt: navigăm, pipăim, atingem, anunţul şi fraza prescurtată flutură şi, trecând instantaneu de la una la alta, nu ne ocupăm temeinic de nimic… Sub pretextul adaptării la această lume de înaltă tehnologie făcută pentru tineri, renunţăm la orice proiect pe termen lung.”

Sunt cuvintele cronicarului de la revista franceză „Lire”, François Busnel, comentând o nouă apariţie editorială a lui Régis Debray, Le Bel âge (Flammarion), în încercarea identificării mijloacelor de a rezista şi a combate o nouă şi aparent periculoasă orientare socio-psihologică: jeunismul. Suntem condamnaţi la cultul tinereţii? Oare numai imaturitatea este atrăgătoare? Este drept, atunci când idealul este aparenţa, când actualitatea devine o valoare şi prezentul un model, ne abandonăm delectării lejere şi solicitării superficiale. Degray, în stil de pamflet optimist, vine în contra ablaţiunii vocabularului, în contra ideii că orice este bun dacă este nou, concomitent cu boom-ul paradoxal al modei vintage. Busnel constată că autorul atinge unul dintre „adevărurile” timpurilor noastre: jeunismul este frumos şi a devenit chiar inamicul nr. 1 al tinerilor, drept pentru care se cuvine să fie combătut cu aceeaşi energie precum rasismul şi antisemitismul. Cu riscul de a fi dresaţi de maşinăriile noastre să dresăm noi înşine spaţiul şi timpul, se pare că nu putem să mai trăim decât sub zodia urgenţei şi a stresului, a inconstanţei şi superficialităţii.

Ideile lui Régis Debray trimit, însă, către susţinerile uimitor de convingătoare ale epistemologului Michel Serres, de l’Academie française, din Petite Poucette [Degeţica] (Le Pommier, 2012). A numit-o Degeţica pentru abilitatea ei de a scrie şi trimite cu grăbire un SMS, drept pentru care degete îi sunt netede. Simbol al schimbării comunicaţionale, al erei informaţiei atotacaparatoare. Este imaginea ingenuă a viitorului rezervat generaţiilor următoare, „mutante” din pricină că vor să se adapteze unei lumi bulversate, unei lumi în schimbare, cam aşa cum ne imaginăm că s-a întâmplat la sfârşitul Antichităţii. Serres vorbeşte, într-un interviu din Libération, de trei revoluţii comunicaţionale trăite de societăţile occidentale de-a lungul istoriei. Trecerea de la oral la scris, de la scris la tipărit, de la tipărit la digital. Ultima revoluţie e socotită majoră. Fiecare schimbare a fost însoţită de mutaţii politice şi sociale. Dar fiecăreia i-au corespuns aceleaşi incertitudini şi îngrijorări. La trecerea de la oral al scris a apărut pedagogia, pe fondul unei crize în care, de exemplu, Platon era de partea oralităţii, pentru că scrisul „face sufletele să uite cele învăţate, pentru că încetează să-şi mai exerseze memoria.” (Phedra, 275c). Desigur, scrisul poate avea rolul de aide-memoire, dar el rămâne pasiv, pe când, din contră, discursul oral e lăudat de Socrate, pentru că „se înscrie în sufletul omului care învaţă, e capabil să se apere el însuşi” (276a) de uitare. În critica culturii scrise, Platon reia ideea în Scrisoarea VII: aceasta nu prinde esenţa procesului, actul în sine al cugetării; „gândirea rămâne închisă în partea cea mai puţin preţioasă a scriitorului” (344c). Scrisul public, pentru toată lumea, apare ca fiind gândire simplificată, slăbită, vulgarizată. (Imaginea ne pare familiară, chiar dacă mileniul este altul…) În momentul apariţiei imprimeriilor, copiilor multiple, au fost destui cei care au spus că acea masă oribilă de cărţi este o barbarie, că nimeni nu va putea citi niciodată toate acele cărţi, deci tiparul nu are nici o raţiune de existenţă. La fel strigă destule cassandre şi azi, la înlocuirea suportului de hârtie cu unul virtual, poate chiar mai puternic strigă, pentru că revoluţia este mult mai „catastrofală”, vizează chiar desprinderea de materie, virajul spre energiile de care se foloseşte însuşi gândul spre a se manifesta. Trecerile de la un sistem la altul s-au făcut, se vede, pe fondul unor crize asemenea celei pe care o trăim azi, în care sunt cuprinse toate: finanţele, politica, economia, şcoala, Biserica. Nu există domeniu care să nu fie în criză. „Şi toate stau pe capul bietei Degeţica, instituţiile, complet depăşite, nu mai funcţionează. Ea trebuie să se adapteze cu toată viteza, mult mai repede ca părinţii sau bunicii săi. Este o metamorfoză!”

Pe urmele academicianului Serres, aflăm fără surprindere că, dacă la 1900 70% dintre francezi lucrau pământul, după un secol abia dacă o mai face 1%. „spaţiul vital s-a schimbat, şi cu el şi «fiinţa în lume», pe care filosofii germani precum Heidegger o socoteau imuabilă.” Se merge la ţară nu pentru muncă, ci pentru vacanţă! Degeţica nu cunoaşte decât „natura arcadiană”, loc de distracţie şi de odihnă. De vreo două secole, la patru decenii odată, se publică dicţionarul limbii franceze cu patru-cinci mii de cuvinte noi. La ultima actualizare au fost adăugate peste treizeci de mii… Dar asta nu are nici o semnificaţie asupra îmbogăţirii vocabularului individual, din contră, acesta se subţiază, mii de cuvinte devin străine pentru tineri pentru că nu mai au corespondent în realitatea proximă. Este clasică întâmplarea plină de semnificaţii generale cu copilul care era convins că vacile sunt nişte animale mov şi produc ciocolată. Un prieten etnolog are o colecţie de ingenioase scule şi dispozitive tradiţionale ţărăneşti: puţine ştiu la ce folosesc şi şi mai puţine ştiu cum se numesc. Acum un secol erau toate bine păstrate în pridvoarele caselor de la ţară, ba chiar şi în mahalale oraşelor. 

Dar schimbări imense sunt în toate domeniile. Un profesor de acum 60 de ani, îşi putea transmite 70% din cunoştinţele timp două-trei decenii. Azi, 80% din ce ştie un profesor este depăşit sau inutil. Mai e de folos un profesor pentru cei care vor să înveţe? Serres găseşte această realitate miraculoasă. Universitatea este în criză teribilă, azi, în era digitală, căci cunoştinţele, accesibile în orice loc şi în orice moment, nu mai au acelaşi statut misterios de altădată. Ce mai are de făcut profesorul, părintele? Să se transmită pe el însuşi! Nu mai are rolul de a oferi cunoştinţe, ci experienţe de cunoaştere, experienţa sa de cunoaştere: „soyez vous-mêmes!” Nu e uşor, dar merită încercat. Nici bibliotecile nu mai sunt nişte „temple ale cărţii”. O bibliotecă fără computere şi acces la internet e vizitată arareori. Multe lucruri au „murit” în ultimul secol, ba chiar în ultimul deceniu. Cine mai ştie ceva despre cele o mie de sisteme politice imaginate în secolul al XIX-lea? Dar şi mult mai multe lucruri noi s-au născut!

Ce e de făcut în aceste condiţii mereu noi, pline de surprize nu neapărat previzibile şi plăcute? Michel Serres crede că trebuie să cultivăm nostalgia, o „nostalgie dinamică”, „să nu pierdem nici o ocazie de a sări din tren”. Un fel de „vivere pericolosamente”? De ce nu? Nici nu mai există pericolele de altădată. Şi Degeţica nu mai are nimic de inventat. Ea a rezolvat orice dilemă. Ea trăieşte pur şi simplu acum şi are totul sub control (jocul de cuvinte în franceză este relevant, ba chiar pare a ţine de etimologie: maintenant = acum; main tenant = ţinând în mână). „Virtualul este vechi de când lumea! Ulise şi Don Quijote erau virtuali. Madame Bovary făcea amor virtual şi poate mult mai bine decât majoritatea contemporanilor săi. Noile tehnologii au accelerat/ amplificat virtualul, în nici un caz nu l-au creat. Adevărata noutate este accesul universal la persoane cu Facebook, la locuri cu GPS-ul şi Google Earth, la cunoştinţe cu Wikipedia. Ţineţi cont că planeta, umanitatea, cultura sunt la îndemâna tuturor, ce progres imens! Locuim un nou spaţiu. Noua Zeelandă este aici, în iPhone-ul meu. Sunt încă uimit!”

Dar noile tehnologii nu activează acelaşi părţi ale creierului pe care le activa cartea imprimată. Se petrece o evoluţie a creierului asemănătoare cu aceea trecerii de la oral la scris. Azi, un copil învaţă la 2-3 ani să umble cu un computer (smartphone, tabletă) şi abia la 6-7 să scrie (eventual şi de mână, chiar dacă e posibil să nu îi folosească niciodată) şi să citească. O seamă de neuroni erau total inactivi înainte de apariţia scrisului. Este interesant că facultăţile cognitive şi imaginative nu sunt stabile la om. Cei care o desfid pe Degeţica lui Serres s-ar putea să o ia în barbă (sic!), atunci când o acuză că nu are memorie şi nici spirit de sinteză. Ei nu o cunosc, o judecă după ei înşişi, cu acele capacităţi ale lor create de alte cerinţe ale altei lumi, fără să admită că evoluţia fizică a creierului este alta. Ei s-au format în frică, în lipsuri, în războaie, în suferinţă. Degeţica nu va simţi foamea, setea, frigul, fără îndoială nu va fi bolnavă. Ea nu va sta ca Ludovic al XIV-lea treizeci de ani cu o fisură anală, până când chirurgul se va antrena operând peste o sută de ţărani. Adio, morala iudeo-creştină şi puritanismul. Degeţica, născută după anul 2000, va trăi cel puţin un secol şi va fi mereu tânără la minte şi la trup. 

Pare utopic, nu? Hai să ne vedem peste zece ani…

Ultimul proces al lui Franz Kafka

Sunday, December 9, 2012 1:11:29 PM

Franz Kafka face din nou prima pagină, în presa din Israel şi, de aici, în cea europeană şi în cea de peste ocean, după ce acest lucru se mai întâmplase, la răstimpuri, în ultimul deceniu. Manuscrise şi desene ale celebrului scriitor ceh sunt subiectul unei îndelungate bătălii judiciare la Tel-Aviv. Eva Hoffe, o evreică de 78 de ani, luptă de ani buni să-şi păstreze proprietatea râvnită de Biblioteca Naţională a Israelului. 
Kafka însuşi ar fi putut scrie acum un roman cu asemenea subiect. O povestire scrisă în felul său, absurdă şi în acelaşi timp plină de sens. El ar fi stabilit mai întâi decorul: un univers straniu, între justiţie şi literatură. Ca şi în Procesul, o echipă de bărbaţi în negru ar fi intrat apoi în scenă: experţi, erudiţi pretenţioşi, magistraţi, avocaţi, toţi amestecaţi într-un malentendu imemorial, o ceartă între arhive şi moştenitori. Primadonă, o septuagenară singuratică: Eva Hoffe. La ea acasă, la parterul unui imobil modest din centrul Tel-Aviv-ului, a început totul şi totul se va sfârşi cu bine într-o zi. Cel puţin în teorie...

O situaţie care ne duce cu gândul la destinul uimitor al lui Max Brod, cel mai bun prieten al lui Kafka.

*

Viaţa lui Franz Kafka s-a petrecut, de la naşterea în 1883, aproape în întregime în spaţiul unui cvartal de câteva blocuri din Praga - pe atunci capitala Regatului Boemiei, parte din Imperiul Austro-Ungar -, într-o familie evreiască, fiind fiul comerciantului Hermann Kafka şi al Juliei Kafka, născută Löwy. Limba maternă a lui Kafka, în care a şi scris mai târziu, a fost germana, vorbită în acea vreme ca limbă maternă de aproximativ un sfert din populaţia oraşului; a urmat Altstadter Deutsches Gymnasium, dreptul la Universitatea Carolină şi, ca un adult, a locuit cu părinţii şi a lucrat într-o agenţie de asigurare. 

Franz Kafka şi Max Brod s-au întâlnit în 1902, la Universitate, amândoi studiind dreptul. Brod avea 18 ani - un an mai tânăr decât Kafka - dar era deja o prezenţă literară cunoscută în epocă. Potrivit biografiei lui Kafka scrisă de Brod, cei doi s-au cunoscut la o prelegere despre Schopenhauer susţinută de Brod, în timpul căreia Kafka a obiectat la caracterizarea lui Brod despre o pretinsă fraudă a lui Nietzsche. La acea vreme, el citea cu entuziasm Spinoza, Darwin, Nietzsche. În drum spre casă, au discutat despre scriitorii lor preferaţi. Brod a lăudat un pasaj din povestea „Moartea Violet” [Der violette Tod], în care Gustav Meyrink „compară fluturii cu marea deschidere a cărţilor de magie”. Kafka nu reacţiona la fluturii magici şi a contracarat cu o frază a lui Hugo von Hoffmansthal: „mirosul dintr-o sală cu steaguri umede”. După ce a rostit aceste cuvinte, a căzut într-o tăcere profundă, ceea ce a lăsat o bună impresie lui Brod. 

Ani de zile, Brod nu a avut nici o idee că, în timpul liber, şi Kafka scria. Cu toate acestea, nota în jurnalul său exprimări ale lui Kafka, începând cu „ies cuvintele direct din gura lui ca un baston de călătorie” (o observaţie despre un coleg de clasă logoreic şi hiperactiv). În 1905, Kafka i-a arătat lui Brod povestirea „Descrierea unei lupte”. Brod s-a angajat imediat într-o misiune pe care o va urma pe tot parcursul vieţii: „Să aduc operele lui Kafka în faţa publicului.” (Ca o recunoaştere tulburătoare a perspicacităţii talentatului asistent, Brod mai adusese înainte în atenţie pe Jaroslav Hasek şi pe Janacek Leos.) Într-o săptămână petrecută la Berlin, în 1907, Brod a numit câţiva autori contemporani care menţineau „înalte” standardele literaturii germane: Franz Blei, Heinrich Mann, Frank Wedekind, Meyrink şi Kafka. Primele patru erau nume mari ale timpului; Kafka încă nu publicase un singur cuvânt. După mai multe încurajări ale lui Brod, Kafka a început publicarea unor schiţe literare în 1908, adunate într-o carte abia în 1913.

În cele mai multe privinţe, Brod şi Kafka nu erau prea mult diferiţi. Un extrovertit, sionist, afemeiat, romancier, poet, critic, compozitor şi optimist constituţional, Brod a avut o capacitate extraordinară de supravieţuire. În biografia lui Kafka, Ernst Pawel povesteşte cum Brod, căruia i-a fost dat, la vârsta de 4 ani, un diagnostic privind o curbură ce pune în pericol şira spinării, a fost trimis la un vindecător miraculos din Pădurea Neagră, cizmar de meserie, care i-a construit un monstruos ham în care a fost strâns cu grijă zi şi noapte. Brod a petrecut un an întreg în grija cizmarului, în pericol de a rămâne cu o permanentă deformare, o cocoaşă care să-l împiedice pe tot parcursul vieţii de la… presupuse relaţii cu blonde atractive. 

Kafka, înalt, brunet şi descurajant de chipeş, a avut relaţii mai puţine şi mai încordate cu femeile. De la o vârsta fragedă, a fost profund preocupat de sănătatea lui, de haine şi de igiena personală. („După-amiezile le dedic părului meu”, sună o notaţie din jurnal, 1912.) A practicat vegetarianismul, „Fletcherizing” (un sistem de mestecat fiecare îmbucătură pentru câteva minute), „Müllerizing” (un regim de exerciţii), precum şi diverse programe naturale de vindecare. Îl îngrijorau mătreaţa şi constipaţia, într-o măsură în care, ocazional, îl exaspera pe Brod („de exemplu, în Lugano, atunci când a refuzat să ia orice laxativ... mi-a ruinat zilele, cu gemetele sale”). Nu era un bun decident şi nu avea noroc. După ani de plângeri cu privire la slujba de la biroul de asigurări, în cele din urmă a trimis un mesaj nervos prin poştă părinţilor săi, spunându-le că are de gând să se mute la Berlin şi să trăiască din scris – era cu mai puţin de o săptămână înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, care l-a obligat să rămână în Praga. În 1917, a primit un diagnostic de tuberculoză. În 1921, i-a cerut lui Brod ca, după dispariţia sa, să ardă totul. 

În 1923, Kafka a întâlnit-o pe Dora Diamant, un fugară de 25 de ani dintr-o familie hasidică conservatoare în Galicia. Ea a fost ultima sa dragoste, cea mai fericită. Kafka avea, la acel moment, 53 kg la o înălţime de 1,8 m. Cuplul a trăit timp de câteva luni într-o cameră închiriată la Berlin, dar s-a mutat în 1924 la un sanatoriu în oraşul austriac de Kierling. Kafka, în imposibilitatea de a mânca, a bea sau a vorbi, ca în propria povestire „Artistul foamei”, moare în cele din urmă în braţele Dorei. Publicase, în timpul vieţii sale, mai puţin de 450 de pagini. 

*

În timpul vieţii, Franz Kafka a ars cam 90 la sută din lucrările sale. După moartea sa, la 41 de ani, în biroul din Praga a fost descoperită o scrisoare adresată prietenului său Max Brod. „Dragă Max, Ultima mea dorinţă: Tot ceea ce am lăsat în urmă-mi… cum ar fi jurnale, manuscrise, scrisori (ale mele şi ale altora), schiţe şi aşa mai departe, vor fi arse necitite.” Două luni mai târziu, Brod, fără a ţine cont de cererea lui Kafka, a semnat un acord pentru pregătirea unei ediţii postume cu romanele nepublicate ale lui Kafka. „Procesul” a apărut în 1925, urmat de „Castelul” (1926) şi „America” (1927). În 1939, cu cinci minute înainte ca naziştii să fi închis graniţa cehă, Brod ia ultimul tren care pleca din Praga şi se îndreaptă spre Palestina, luând cu el o valiză plină cu documentele lui Kafka. Mulţumită în mare parte eforturilor lui Brod, opera nu foarte bogată, dar enigmatică, a lui Kafka, a fost treptat recunoscută ca fiind unul dintre cele mai măreţe monumente ale literaturii secolului 20. 

Între timp, conţinutul valizei lui Brod a devenit obiectul unor dispute juridice ce durează de jumătate de secol. În vreme ce aproximativ două treimi din bunurile lui Kafka şi-au găsit, în cele din urmă, drumul spre Biblioteca Bodleian din Oxford, restul - considerat a cuprinde desene, jurnale de călătorie, scrisori şi proiecte - a rămas în posesia lui Brod, până la moartea sa, în Israel, în 1968, când a trecut la secretara sa şi presupusa iubită, Esther Hoffe. După moartea lui Hoffe, la vârsta de 101 ani, la sfârşitul anului 2007, Biblioteca Naţională a Israelului a contestat legalitatea voinţei ei, care lăsa moştenire documentele fiicelor ei septuagenare, Eva Hoffe şi Ruth Wiesler. Biblioteca revendică dreptul la documente conform voinţei lui Brod. Cazul a trenat mult timp. Dacă instanţa ar hotărî în favoarea surorilor, ele ar fi libere să urmeze planul declarat de Eva, de a vinde o parte sau toate documentele Arhivei Literaturii Germane din Marbach. Ar avea, de asemenea, libertatea de a păstra tot ceea ce nu vând în seifurile din mai multe bănci elveţiene şi israeliene şi în apartamentul din Tel Aviv, unde Eva locuieşte cu un număr extrem de mare de pisici.

Situaţia a fost numită în mod repetat kafkiană, reflectând, probabil, ciudăţenia ideii că Franz Kafka poate fi proprietatea privată a cuiva. Nu este chiar ceea ce a demonstrat Brod, atunci când nu a luat în considerare ultima dorinţă testamentară a lui Kafka: că operele lui Kafka nu sunt proprietatea privată nici măcar a lui Kafka, ci, mai degrabă, aparţin umanităţii?

*

În 1930, la Praga, Max Brod, sionist pasionat, mărturisea iniţial planuri de a depune documentele Kafka în biblioteca de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, unde el şi Kafka aveau un prieten bun, Hugo Bergmann, bibliotecar şi rector. Brod a revenit la aceste planuri după emigrarea în Palestina, în 1939, dar, practic, nu a ajuns vreodată cu ele acolo, iar documentele au trecut la Esther Hoffe. În 1988, Hoffe făcea prima pagină a ziarelor prin licitarea manuscrisului „Procesul” la aproape 2 milioane dolari, ajuns la Arhiva Literaturii Germane. Philip Roth caracteriza această întâmplare ca fiind „încă o ironie kafkiană lugubră", ce era „comisă de cultura occidentală a secolului 20", observând nu numai că Franz Kafka nu a fost german, dar, mai mult, faptul că cele trei surori ale sale au pierit în lagărele de exterminare naziste. Otto Dov Kulka, un profesor emerit de istorie, specializat în situaţia evreilor în timpul al treilea Reich, califică o afirmaţie cum că Israelul nu are resursele necesare pentru a avea grijă de moştenirea Kafka drept „scandaloasă şi ipocrită”. Există o listă lungă de intelectuali evrei germani ale căror lucrări se află în Biblioteca Naţională: Albert Einstein, Stefan Zweig, Gershom Scholem, Walter Benjamin, Altele Lasker-Schuler, Martin Buber. „Avem grijă de teoria relativităţii a lui Einstein şi vom avea grijă şi de Kafka. (…) Ei spun că documentele vor fi mai în siguranţă în Germania, germanii vor avea grijă foarte buna dintre ele. Ei bine, germanii nu au o istorie foarte bună de a avea grija de lucrurile lui Kafka. Ei nu au avut grijă de surorile sale…” 
În ultimii ani ai vieţii, Esther Hoffe s-a angajat în negocieri pentru a plasa documente Kafka - precum şi restul moştenirii Brod, care include jurnalele sale voluminoase şi corespondenţa cu nenumăraţi intelectuali evrei germani - la Arhiva din Marbach. Cu toate acestea, la data decesului ei, nici o tranzacţie nu fusese finalizată. Cea mai mare parte a rămas împărţită între un apartament pe strada Spinoza, în centrul oraşului Tel Aviv, şi în 10 seifuri la Tel Aviv şi Zurich. Nu este clar cât de mult din bunurile lui Brod este încă găzduit în apartamentul din strada Spinoza, care este în prezent locuit de Eva Hoffe şi între 40 şi 100 de pisici. Vecinii Evei, precum şi membri ai comunităţii ştiinţifice internaţionale, şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la efectele traiului acestor pisici în prejma lor. Nu o dată, autorităţile municipale au capturat din animalele de la faţa locului, dar pisicile absente par să fie întotdeauna repede înlocuite.

În 2008, când surorile au încercat să facă succesiunea după voinţa mamei lor, au avut opoziţia Bibliotecii Naţionale. Biblioteca susţine că Brod a lăsat documentele Kafka la Esther Hoffe ca la un executor testamentar, mai degrabă decât în calitate de beneficiar, în sensul că, după moartea lui Hoffe, documentele să revină la moştenirea Brod. Dorinţa lui Brod, exprimată 1961, specifică faptul ca documentele literare să meargă la „biblioteca de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Biblioteca Municipală din Tel Aviv sau altă arhivă publică din Israel sau din străinătate.” Biblioteca Municipală din Tel Aviv a renunţat la orice pretenţie asupra moştenirii, făcând din Biblioteca Ebraică a Universităţii - astăzi, Biblioteca Naţională a Israelului – singurul beneficiar specificat anume de către Brod. Argumentul Bibliotecii Naţionale este complicat prin aşa-numita „scrisoare cadou” a lui Brod, din 1952. Documentul, cel mai important şi enigmatic în acest caz, pare să dea pur şi simplu toate documentele Kafka, în timpul vieţii lui Brod, lui Esther Hoffe. Surorile au prezentat instanţei o fotocopie de două pagini al acestei scrisori. Biblioteca Naţională, cu toate acestea, a produs o fotocopie a unei versiuni de patru pagini a scrisorii, din care cele două pagini lipsă de mijloc par a clarifica limitele darului lui Brod. Atunci când instanţa a dispus o examinare medico-legală, surorile nu au putut să producă scrisoarea originală. 

În 2009, instanţa a decis să admită cererea Bibliotecii Naţionale ca documentele aflate în posesia surorilor „să fie inventariate: unele dovezi sugerează că seifurile conţin documentaţia necesară clarificării intenţiilor lui Brod. Surorile au făcut recurs, susţinând că statul nu are dreptul de a căuta pe o proprietate privată documente a căror existenţă nu poate fi dovedită în prealabil. 


*

În luna mai 2010, profesorul Elif Butman a participat la o sesiune a tribunalului districtual din Tel Aviv, care ar trebui să stabilească soarta documentelor. Iată ce povesteşte în The New York Times: „Mergând spre sala de judecată, m-am trezit într-un lift mic şi ruinat, cu pâlpâiri de lumini fluorescente şi o capacitate maximă declarată de patru persoane. Mi-am amintit de «Procesul», romanul care se deschide cu arestarea inexplicabilă a lui Josef K. de către o instanţă misterioasă, care se dovedeşte a-şi avea birourile în poduri de peste tot din Praga şi-şi urmează cursul cumva separat de acela normal al sistemului de justiţie penală. Curând, liftul avea să mă depună la unul din etajele superioare ale unei clădiri cu aspect administrativ şi un hol municipal standard, pavat cu marmură falsă. Avocaţi cu robe negre trec grăbiţi împrejur, cărând laptopuri sau dosare imense în braţe; mulţi târăsc dosare încă mai multe în valize negre cu roţi. Câteva minute mai târziu, o schimbare abia perceptibilă în aer semnala sosirea surorilor. Ruth, cu adidaşi ei albi, cercei perlă şi părul scurt, cărunt, arată ca o bunică (ceea ce şi este). Eva, o fostă angajată a Companiei Aeriene El Al, care a fost fără îndoială o mare frumuseţe în tinereţea ei, e îmbrăcată în întregime în negru, cu o agrafă din plastic negru, care strânge părul lung castaniu. Ruth poartă o geantă albă de umăr, în timp ce Eva ţine o pungă de plastic imprimată cu un logo oarecare. Din cele cinci rânduri cu bănci de lemn din sala de judecată, primele trei au fost ocupate de mai mult de o duzină de avocaţi: doi avocaţi pentru Biblioteca Naţională, un reprezentant al biroului guvernului israelian, care este responsabil pentru audieri privind bunurile şi cinci executori numiţi de instanţă: trei reprezentând voinţa lui Esther Hoffe (pe care Biblioteca Naţională o consideră irelevantă pentru caz) şi doi reprezentând moştenirea lui Brod (considerată de avocaţii surorilor, în esenţă, fără legătură cu cazul). Arhiva Literaturii Germane din Marbach, care se presupune că ar oferi o sumă nedivulgată pentru documente (declarate a fi în valoare de milioane), e şi ea reprezentată de un avocat israelian. Avocatul lui Ruth şi cei trei avocaţi ai Evei se plimbă prin mulţime. Este impresionant faptul că surorile au patru avocaţi, deşi, pentru a pune lucrurile într-o perspectivă revelatoare, îm „Procesul”, Josef K. întâlneşte la un moment dat un inculpat care are şase. Când K. este informat că se negociază cu un al şaptelea, întreabă de ce ar avea cineva nevoie de atât de mulţi avocaţi, pârâta răspunde intransigentă: «Am nevoie de toţi.»”

*

Eva şi Ruth, care au fugit din Praga ocupată de nazişti pe când erau copile, s-au ferit să lase ochii publicului să se apropie de documente. Faptul că acestea sunt reprezentate separat de avocaţi reflectă investiţiile mai mari ale Evei în cauză. În timp ce Ruth s-a căsătorit şi a plecat de acasă, Eva a trăit cu mama lor, precum şi cu documentele, vreme de 40 de ani. Avocatul ei, Oded Hacohen, caracterizează relaţia Evei cu manuscrisele ca „aproape biologică”. „Pentru ea, a deranja cu privire aceste depozite, chiar în condiţii de siguranţă, e ca un viol”. (Când a fost întrebat dacă Eva ar fi folosit chiar cuvântul „viol", Hacohen a privit un pic obosit: „De multe ori…”)
Atâta timp cât dorinţa lui Esther Hoffe va fi în dezbatere, Eva şi Ruth sunt în imposibilitatea de a atinge orice parte a moştenirii lor, care include mai mult de 1 milion dolari în numerar. Potrivit lui Hacohen, banii sunt o compensaţie în urma Holocaustului de la guvernul german. Biblioteca Naţională susţine că suma ar putea la fel de uşor să reprezinte încasările din vânzarea de „Procesului”, considerată o violare a voinţei lui Brod. Eva, care pretinde că trăieşte în sărăcie cumplită, a cerut fără succes o succesiune parţială, care ar fi eliberat banii înaintea unei decizii privind documentele. Recursul lor a fost respins în acea zi de către instanţa districtuală şi din nou luna viitoare de către Curtea Supremă de Justiţie. La sfârşitul lunii iulie 2010, un seif în Tel Aviv şi toate cele patru seifuri din Zurich au fost inventariate. Martorii au mărturisit că în Tel Aviv au văzut-o pe Eva intrând în bancă după avocaţi, strigând: „Sunt ale mele! Sunt ale mele!” A apărut şi la banca din Zurich, dar nu i-a fost permis accesul! 
Cotidianului israelian Ha'aretz afirmă că băncile au dat deja „o cantitate uriaşă” de material original Kafka, inclusiv carnete de notiţe şi manuscrise ale povestirilor scurte publicate anterior. Conţinutul specific, inclusiv orice documente care ar putea clarifica problema proprietăţii, vor fi făcute publice odată ce totul va fi fost catalogat - un proces estimat să dureze.

*

Studiile despre Kafka, acum, proliferează la o rată invers proporţională cu cea a producţiei sale proprii. După o estimare recentă, o nouă carte despre viaţa şi opera kafkiană a apărut o dată la 10 de zile în ultimii 14 de ani. Brod, în cei 84 ani pe această planetă, publicat 83 cărţi, şi cele mai multe dintre ele nu se mai retipăresc de mult.
Rolul lui Brod în moştenirea lui Kafka prezintă paradoxul unui protagonist radical ne-kafkian într-o intrigă kafkiană. Aceasta a fost o temă recurentă în prietenia lor. După ce a absolvit facultatea de drept, Brod, un autor deja publicat, s-a lăsat convins de teza lui Kafka conform căreia „A-ţi câştiga pâinea şi a scrie sunt lucruri ce trebuie păstrate absolut separat" şi şi-a luat un loc de muncă la oficiul poştal. Brod a regretat amarnic mai târziu, „sutele de ore lipsite de bucurie” risipite în birourile de el însuşi şi de autorul „Procesului”. În 1937, Brod a scris biografia lui Kafka, nu prea bine primită. Potrivit lui Walter Benjamin, este o dovadă a „lipsei de orice înţelegere profundă a vieţii lui Kafka”, rămâne un mare mister alegerea de către Kafka a unui astfel de filistin pentru a-i fi cel mai bun prieten. „Brod nu ajunge la partea profundă a misterului”, scrie Milan Kundera, minunându-se că Brod a fost de ajuns abil pentru a păstra romanele lui Kafka pentru posteritate, dar capabil să scrie cărţi sentimentale, vulgare şi politic tendenţioase. Adevărul este mult mai complicat. Deşi pierderea, în termen de câţiva ani, a lui Kafka şi a Europei ar fi putut cu uşurinţă să-l conducă pe Brod la disperare, aceasta au reuşit, în schimb, să-i fie fundament pentru un nou viitor, el adoptând, pe tot parcursul vieţii, o determinare neaşteptată pentru a fuziona cele două cauze preferate - Kafka şi sionismul - într-una singură, viitorul purtător de entitate. Viaţa lui Kafka şi munca sa au devenit un organism uniform şi în mod inerent semnificativ, în care fiecare detaliu a avut aceeaşi importanţă supremă. În „22 de ani de prietenie senină, aminteşte Brod, n-am aruncat o dată cel mai mic rest de hârtie care a venit de la el, nu, nu, nici chiar o carte poştală.” Orice ar fi crezut Brod că a făcut Kafka pentru omenire, a fost cu siguranţă ceva imens. „Dacă omenirea nu ar face decât să înţeleagă mai bine ceea ce a fost relevat de Kafka în opera sa, scrie Brod, istoria ar fi, fără îndoială, într-o situaţie cu totul diferită.”

*

Planurile lui Kafka de a pleca în Palestina au apărut mai concrete doar când împlinirea lor a devenit mai puţin probabilă. A început să studieze ebraica în 1921. Potrivit profesorului său, Fua Ben-Tovim, el deja ştia că era pe moarte şi părea să considere lecţiile lor „ca un fel de leac miraculos”, pregătea „liste lungi de cuvinte pe care voia să le ştie”; presat de accesele de tuse, îşi implora profesorul, „cu ochii aceia mari, întunecaţi, să rămână pentru un cuvânt mai mult, şi altul, şi încă unul.” În 1923, Ben-Tovim i-a vizitat pe Kafka şi pe Dora Diamant în Berlin. I-a găsit trăind într-o mizerie boemă, citind una sau alta în ebraică şi cu fantezii despre deschiderea unui restaurant în Tel Aviv, unde Diamant să lucreze în bucătărie şi Kafka ar servi la mese. „Dora nu au ştia să gătească, iar el ar fi fost un chelner fără speranţă”, observă Ben-Tovim. 

Etgar Keret, un cunoscut autor izraelian de povestiri, care îl consideră pe Kafka maestrul său, crede că Brod nu şu-a închipuit că Hoffe ar păstra pentru sine documentele pentru atât de mult timp. „Jumătate dintre noi suntem căsătoriţi cu oameni care spun, «Mă duc să cumpăr un pachet de ţigări», şi nu se mai întorc.” Keret îl caracterizează pe Brod ca „un judecător bun al textelor, dar un judecător foarte nepriceput al caracterelor umane.” Dacă Brod ar putea vedea ce se întâmplă acum, ar fi „îngrozit” că o anumită doamnă lasă asemenea documente fiicelor ei, care le ţin într-un apartament plin de pisici!

Cei mai mulţi cercetători sunt de acord că Brod a fost reticent în a renunţa la controlul său asupra imaginii lui Kafka. Materialele păstrate vor depune mărturie, probabil, despre vizite la prieteni, la prostituate – ceea ce Brod a excizat din ediţia jurnalelor lui Kafka - sau comentarii ocazional anti-sioniste sau anti-semite ale lui Kafka, cum ar fi dorinţa exprimată o dată de a „a aduna toţi evreii (inclusiv eu) într-un sertar al unui coş de rufe”. Mai mult, al vedea pe Kafka drept salvator al omenirii, cum face Brod, a creat o imensă responsabilitate asupra documentelor, cu care Brod însuşi trebuie să fi dorit, ocazional, să umple în sertar al unui coş de rufe. Totul a fost în joc - memoria lui Kafka, soarta literaturii universale, viitorul Israelului - şi nimeni nu ar fi putut fi de încredere.

*

Profesorul american Elif Batuman mărturiseşte în The New York Times: „În ultima mea noapte în Tel Aviv, eram în strada Spinoza, la invitaţia regizorului Sagi Bornstein, care lucra la un documentar despre cazul lui Kafka (difuzat pe postul Arte în octombrie 2011). Bornstein a făcut o aluzie la parabola celebră din „Procesul” despre un om care vine în faţa legii, dar este oprit de portar. Omul întreabă dacă va fi lăsat să intre mai târziu. «Este posibil, dar nu acum», spune portarul, explicând că el este doar primul dintr-o serie de portari în ce mai puternici şi terifianţi («simpla vedere a celui de-al treilea este chiar mai mult decât se poate suporta»). Omul stă lângă intrare ore, zile, ani, aşteaptă să fie admis la lege. Cu ultima respiraţie dinaintea morţii, pune paznicului o întrebare: Din moment ce legea este deschisă pentru toată lumea, de ce nimeni altcineva nu a venit aici în toţi aceşti ani? «Această intrare a fost menită doar ţie», răspunde paznicul. «Am de gând să plec, aşa că acum închide poarta». Ca multe dintre povestirile lui Kafka, aceasta exercită impactul o unei mari revelaţii, însă sensul acesteia nu este vizibil imediat. Cine este Eva Hoffe dacă nu portarul, cel pe care îl vom observa fără încetare, care ni se pare singurul obstacol la înţelegerea de către noi a lui Kafka? Dar, de fapt, dincolo de Eva, se află o serie de portari, mai ales Brod, căruia i-a fost reproşate câte şi mai câte: că a făcut din Kafka un sfânt, că a refuzat să-i ardă documentele, că a ascuns documentele pe care a refuzat să le ardă, că scrie romane îngrozitoare şi, în general, cu nu poate fi evitat nicicum când vine vorba de Kafka. Şi apoi, când vom ajunge în sfârşit la Brod, va fi doar pentru a face faţă portarului celui mai puternic dintre toţi: Kafka însuşi.”

*

Unul din responsabilii Bibliotecii Naţionale, Aviad Stollman, precizează cadrul acestui îndelungat demers: „Încercăm să recuperăm orice creaţie literară a unui evreu, chiar dacă este israelian sau nu. În această afacere, avem sentimentul că Biblioteca este locul cel mai potrivit pentru conservarea acestor arhive. Bineînţeles, nu ar fi sfârşitul lumii dacă ele ar trebui să plece în Germania, dar, din punct de vedere universitar şi pentru cercetare, mi se pare coerent ca totul să se regrupeze aici".

În 14 octombrie 2012, s-a luat o decizie judiciară teribilă pentru Eva Hoffe: arhivele trebuie transmise la Biblioteca Naţională. Fosta stewardesă de la El Al a pierdut, dar nu renunţă la a se lupta. „Vom face apel, previne avocatul său, Uri Tzafat, şi vom spera că tribunalul va bloca transferul”. 

*

Afacerea agită la fel de mult mica lume a kafkologilor, aceşti gardieni ai templului a căror pasiune se învecinează cu devoţiunea. În cazul lui Kafka, cercetătorii fac orice pentru a accesa manuscrisul original - nu o fotocopie, nu un facsimil. E un fel de fetişizare a manuscriselor originale, deoarece ele par să ofere acces la un Kafka definitiv, un Kafka dincolo Brod. Poate că este o iluzie. Manuscrisele nu sunt definitive, deoarece definitiv, mai bun sau mai rău, este produsul a final al editorilor. Atunci când a pregătit manuscrisele pentru publicare, Kafka a petrecut mult timp cu corectarea greşelilor şi decodarea propriilor abrevieri, uneori descifrate chiar cu ajutorul lui Brod, ceea ce îndreptăţea un critic să speculeze că „versiunea Brod a scrierilor lui Kafka ar putea, în cele din urmă, să fie mai mult decât ceea ce Kafka ar fi publicat, decât cele mai meticuloase ediţii academice germane. Poate că nu există nici un Kafka dincolo de Brod...

În mod bizar, singurii care nu s-au manifestat sunt (îndepărtaţii) moştenitori ai lui Kafka şi ţara sa, Republica Cehă.