Le Clézio eliberat. Povestea piciorului şi alte fantezii

Friday, November 25, 2011 8:31:58 PM

„Ecrire, c’est comme le métro. Vous savez où vous allez, vous n’avez pas un choix infini de destinations, il y a des horaires à respecter, des zones obscures et de plus, ça n’est pas toujours agréable.”

(A peu près apologue - J.M.G. Le Clézio)

Beneficiarul premiului Nobel pentru literatură din 2008 nu a fost niciodată dintre scriitorii comozi. Chiar dacă romanul „Désert” (1980) a fost un mare succes de public, iar unele nuvele din volumul „Mondo et autres histoires” au fost incluse în antologii educative, a fost socotit de multe ori un scriitor „dificil”. Lecturile leneşe nu s-au potrivit cu textele pe care Jean-Marie Gustave Le Clézio le-a propus / impus / cititorilor săi, chiar dacă, după observaţia unui comentator*, „literatura lui este o aluzie la un tip de cultură contemplativă”. Aş spune mai degrabă un tip de cultură reflexivă, interogativă, pentru că întotdeauna autorul „Procesului-verbal” propune [şi un fel de răspunsuri la] întrebări esenţiale privind existenţa umană – supravieţuirea, rezistenţa, frenezia integrării individului în lume, substituind mondocentrismul prin antropocentrism. Dintr-o perspectivă vizionară, scrierile sale au o intenţionalitate care merge dincolo de simpla dorinţă de a fixa / descrie sentimente sau emoţii. Arta sa meditativă este dovada unei conştiinţe a servituţilor celor mulţi şi slabi. Fiecare dintre naraţiunile sale mărturiseşte, în felul ei, despre dorinţa realizării, fie şi de scurtă durată, a adevăratei libertăţi. Simboluri precum lumina, marea, soarele etc. din operele sale sunt un fel de fragmente de eternitate, ca o bucată muzicală ce nu poate dura pentru totdeauna; o transparenţă strâns legată de un puternic simţ al relativităţii. Scrisul lui Le Clézio este o compensaţie pentru o multitudine de frustrări. Lumea fizică se reflectă în univers, în raportul ciudat pe care personajele îl au cu universul microscopic.

Scriitor al noilor începuturi, al aventurii poetice şi al extazului senzual, explorator al unei umanităţi aflate dincolo şi dincoace de civilizaţia dominantă – aşa suna argumentul Comitetului Academiei suedeze. La care s-ar mai fi putut adăuga, crede Jérôme Garcin, care l-a intervievat pentru Le Nouvel Observateur, „fidel portretist al femeilor, pe care admiratorul Fridei Kahlo le creditează cu virtuţi şi o bravură din care bărbaţii, după el, ar trebui să se inspire mai mult”. Au trecut trei ani de la fericita încununare şi noua carte apărută în această toamnă la Editions Gallimard, „Histoire du pied et autres fantaisies”, este un argument pentru ultima afirmaţie. Primirea prestigiosului premiu nu i-a bulversat viaţa, ci i-a schimbat-o în bine. Mărturiseşte că a fost astfel eliberat de constrângerile economice, cel puţin pentru o vreme, chiar dacă există unele obligaţii de a ţine conferinţe în China sau Coreea de Sud, o incredibilă oportunitate de a se întâlni cu cititorii de la capătul lumii.

A ales să scrie aceste nuvele pe tema revoltei, exprimată mai mult de femei, în special de fete. „Mi-am amintit spusa unei prietene japoneze întâlnită în Mexic, care privea foarte critic istoria – cea a culturii sau cea a evenimentelor –, socotind că ea reflectă punctul de vedere exclusiv masculin. M-am regăsit şi în reflecţia istoricului mexican Luis Gonzales, care a enunţat ideea că ar trebui să-i învăţăm pe copii nu războaiele şi marile fapte de arme, ci mai degrabă invenţiile cotidianului, descoperirile agricole, ameliorările tehnice, arta de a trăi, de fapt.” A vedea istoria cu ochii femeilor, prin prisma experienţelor acestora, a celor care nu se află în prim-planul Istoriei, dar fără de care Istoria nu ar avea rost, asta şi-a propus Le Clézio, în această culegere de excepţională coerenţă. „Am avut privilegiul sau neşansa de a mă naşte în 1940, în timpul războiului. Şi dacă am supravieţuit, fratele meu mai mare şi cu mine, este graţie ingeniozităţii şi curajului mamei şi bunicii, care s-au zbătut ca să avem ce mânca. Nuvelele mele nu povestesc această luptă, ci sunt inspirate de forţa de caracter a femeilor în faţa adversităţii. Mi-e imposibil să scriu fără această memorie prealabilă.” Avem aici şi o mărturisire de artă poetică, dacă vreţi, a celui socotit de Joseph Macé-Scaron, în Le Magazine Littéraire „unul dintre ultimii scriitori capabili să acceadă la mituri.” Este în consonanţă cu trimiterea pe care el însuşi o face la distincţia stabilită de Schopenhauer între cele trei feluri de scriitori - cei ce n-au nimic de spus, cei care reflectează la ceea cea au de spus (nu fără a recurge uneori la înaintaşi) şi cei care se lansează în aventură cu riscul de a se întoarce cu tolba goală -, manifestându-şi simpatia, evident, pentru cea din urmă categorie.

Histoire du pied et autres fantaisies este „o culegere care vorbeşte, în esenţă, despre forţa fragilităţii”. Primul text retrasează destinul unei mame celibatare şi o poveste de dragoste dintre tineri adulţi, în care adevăraţii protagonişti sunt picioarele eroinei, libere „să danseze, să sară, ca şi cum solul i-ar întoarce loviturile, aici, indiferent unde”. Nu poate fi revendicată mai bine libertatea în faţa spiritului serios, fie el personaj al ficţiunii sau „grantécrivain”**. Este un ecou al versurilor lui Jacques Prévert: „Picioarele sunt foarte inteligente / Vă pot purta foarte departe / Când vreţi să mergeţi foarte departe / Şi apoi, când nu vreţi să plecaţi / Rămân acolo, să vă ţină de urât / Şi când muzica se aude ele dansează / Nu se poate dansa fără ele” ***? Este, desigur, un omagiu – picioarele nu sunt proaste, insistă el şi în alte pagini ale volumului. Pe ele se sprijină totul, de la nivelul contactului lor cu suprafaţa se vede totul, „faţa vieţii, faţa fiinţei, fără încetare pe sol, fără încetare în contact cu pământul, pe care stau toate greutăţile vieţii”. Şi o altă proză împărtăşeşte punctul de vedere al micilor eroine: „Vieţile noastre de păianjeni”. Sunt teme care revin, se pun din nou acelaşi vechi întrebări, nu neapărat însoţite de răspunsuri. Chiar fraze întregi par a aparţine începuturilor sale: „Nous restons immobiles, retenant notre souffle, parce que c’est la chose la plus importante du monde quand cesse la lumière.” Întorcându-ne la prima nuvelă, Ujine este foarte interesată de picioare. Ale sale sunt pline de defecte, are degetele de la picioare ca nişte cârnaţi, merge ca o raţă, se comportă stângaci la exerciţiile de dans, nu suportă tocurile înalte. E fascinată însă de picioarele subţiri, lungi şi delicate ale amantului ei, Samuel, astfel că-i iartă orice. Până la momentul în care vine revolta, refuzul supunerii, apoi naşterea Eulaliei, cu zece degete atât de mici, încât mama ei le numără, iar şi iar, pe malul mării, în bătaia vântului, unde se simte uşoară şi vrea s-o lase pe fiica sa pătrunsă de zgomotul acela şi mirosul acela… Toate sunt descrise cu vitalitatea cunoscută a scrisului leclézian, atentă la asperităţile infime ale materiei, la devierile destinului individual, dar şi capabilă să schimbe scara, proporţiile pentru a lansa imnuri cosmologice. Le Clézio oferă imaginea acelui pas hotărât al femeilor în tentativa lor de a a-şi parcurge drumul în viaţă în ciuda tuturor obstacolelor. Precum Ujine din „Povestea picioarelor”, este Fatou, în căutarea iubitului ei, Watson, pe drumul spre pământul promisiunilor, Europa, este Mari, salvată de bunică din războiul din Liberia, în căutarea arborelui binefăcător Yama, e Letitia Elisabeth Landon, o scriitoare franceză puţin cunoscută din secolul XIX, care descoperă, în Ghana, cum trăiesc albii şi, printre ei, propriul soţ.

Fiecare din cele zece nuvele comportă un mecanism perfect, în care cititorul se va regăsi tulburat, nevoit să urmeze calea până în momentul precis în care povestea se răstoarnă şi, adesea, cad măştile „de carton sau de piele veche, cu două fante pe unde mijeşte privirea”. Descoperi în această carte zgomotul şi furia, dar e zgomotul şi furia basmelor. Degeaba ai căuta o linie de demarcare între real şi imaginar. Păianjenul din adâncul bortei sale umede se-mbată, la fel ca noi, cu visul unei improbabile galaxii. Şi dacă ne lăsăm ghidaţi de vânătorul Le Clézio, e pentru că stilul său alunecă în poveste lin precum o canoe pe ape: găseşte cu uşurinţă, firesc cuvântul pe care-l caută, cuvântul pe care-l deschide ca pe o cochilie, „ca o fortune cookie**** pe care o rupi ca să citeşti mesajul ce se-adresează tuturor şi nimănui”. Elogiu fluidităţii ce curge din pagină în pagină şi care ar putea fi rezumată în această descriere: „Apa de ploaie se prăvăleşte în coroana copacului şi umple crăpăturile din coaja trunchiului. Ploaia sare de la ramură la ramură, de la frunză la frunză şi din pământ se ridică un miros puternic şi dulce, care aminteşte de copilărie.” Sau alt exemplu, de frumoasă relevanţă stilistică: „În vagonul de metrou corpurile se ating. Rar se caută (cu excepţia unor perverşi a căror raţiune de a fi asta e, dar ei înşişi nu întârzie să-şi piardă capul). S-ar evita asta dacă ar fi locuri libere. Oameni care nu ar trebui să se întâlnească niciodată sunt faţă în faţă, hamalul bătrân şi tânărul prepuber, matroana plină de dignitate şi gigoloul, aviatorul decorat şi târfa decolorată, ucenicul frizer şi ambasadorul (se întâmplă că se aseamănă), profesorul şi elevul, nebunul şi profetul, moşul cu ochii tulburi şi femeia de treizeci de ani cu zâmbetu-i înţelegător, judecătorul şi prizonierul, poliţista şi hoţul de buzunare şi, în general, toţi aceşti oameni asemănători, indiferenţi, uniform cenuşii şi anonimi, interschimbabili şi totuşi unici.”

Cartea este, în acelaşi timp sau tot timpul, direct sau indirect, o meditaţie asupra scrisului, asupra literaturii. Era deci inevitabilă provocarea din interviul lui Jérôme Garcin: „Vă definiţi, la finalul cărţii, ca un «vânător aventuros»”… urmată de un răspuns semnificativ: „Mi s-a părut întotdeauna că literatura – şi asta este valabil pentru artă în general – era un model de aventură posibilă. Fără îndoială, pentru că este în avans faţă de epoca sa şi pentru că permite orişice vise, orişice aspiraţii. Este în opoziţie cu naţionalismul îngust, cu identitatea reductibilă, cu rasismul prostesc, cu incapacităţile sentenţioase, cu conformismele satisfăcute, cu laşitatea intelectuală, cu autosatisfacţia şi cu minciunile pe care le inventează tiranii pentru a-şi auri propriile statui. Credeţi că sunt optimist?”

Da, aş putea să răspund, din fericire scriitorul adevărat este un incurabil optimist. Şi un „vânător abil” (ca să fiu în acord şi cu Bernard Pivot*****), care nu trebuie să renunţe niciodată la speranţă.

……………..

* Vâhid Nejâdmohammad, în La revue de Teheran

** Autor prestigios şi recunoscut din literatura naţionale a unei ţări; cuvânt-valiză creat de Dominique Noguez în cartea sa Le Grantécrivain et autres textes.

*** „C’est très intelligent les pieds / Ils vous emmènent très loin / Quand vous voulez aller très loin / Et puis quand vous ne voulez pas sortir / Ils restent là ils vous tiennent compagnie / Et quand il y a de la musique ils dansent /On ne peut pas danser sans eux”. Jacques Prévert, Dans ma maison, Fatras, 1966

**** engl. în original - „prăjitură cu răvaş”

***** JDD, 29 octobre 2011, Le Clézio: chasseur sachant chausser