Sunday, May 23, 2010 9:08:38 PM
Mă arătam nerăbdător, prin ianuarie-februarie, să aflu rezultatele deliberării juriului pentru premiul cărţii incorecte în Hexagon, care se acorda, de obicei, la final de ianuarie. Se pare că lucrurile nu au decurs ca altădată, astfel că abia la 25 martie juriul prezidat de Pierre Cornette de Saint Cyr, „commissaire priseur” (licitant de vânzări publice!!), a anunţat câştigătorul: Eric Zemmour, cu Mélancolie française. Cartea abia apăruse, pe 3 martie, în librării, dar se pare că nimeni nu s-a sinchisit. Alte cărţi, din lista finală cu 17 titluri, aveau deja la activ vânzări de zeci de mii de exemplare.
Pentru cititorii care nu au avut acces la un text publicat anul trecut în revista buzoiană Diagonale, redau câteva informaţii suplimentare despre respectivul premiu şi specificul său. Prix du Livre Incorrect, creat în 2006, este decernat la începutul fiecărui an pentru a recompensa o scriere – eseu, istorie sau roman – „qui s’inscrit à contre-courant de la pensée unique et bouscule les clivages convenus”. De mulţi ani, se argumentează, din ce în ce mai mulţi scriitori refuză alinierea la gândirea ideologică. Cărţile acestor eseişti, acestor istorici, acestor romancieri, chiar atunci când sunt tratate cu dispreţ sau ignorate, au succes la public, tocmai din pricina „incorectitudinii” lor. Nota bene: libertatea de spirit fiind prin definiţie inestimabilă, premiul nu are nici o valoare financiară. Laureaţii anteriori sunt Eric de Montgolfier - Le Devoir de déplaire (Michel Lafon), 2007, Jean Clair - Malaise dans les musées (Flammarion), 2008, Patrick Rambaud - Deuxième chronique du règne de Nicolas Ier (Grasset), 2009. Avem de-a face cu cărţi pamflet sau cel puţin ironice, alerte, legate cu precădere de stricta actualitate, incomode prin scormonirea în viaţa instituţiilor şi indivizilor, prin afirmarea unor adevăruri amendate/amendabile de către structurile socio-politice convenţionale. Nici o legătură cu celebra atitudine ideologică liberală de [foarte] stânga political correction!!
Aşadar, pe 25 martie, la orele prânzului, verdictul a căzut neaşteptat, chiar de la primul tur de scrutin: 11 voturi pentru Mélancolie française (Fayard /Denoël) de Eric Zemmour, unul pentru Une femme en colère, Lettre d'Alger aux Européens désabusés (Gallimard) de Wassila Tamzali (avocat algerian), altul pentru L'argent des politiques (Albin Michel) de Christophe Dubois. Câştigătorul (n. 1958) este jurnalist şi chiar în zilele dinaintea jurizării, avea probleme de deontologie cu trustul Le Figaro la care lucra, după ce, la emisiunea „Salut les terrriens”, din 6 martie, pe Canal+, declarase: „Imigranţii de origine franceză sunt mai controlaţi decât alţii, deoarece majoritatea traficanţilor sunt negri şi arabi... Este un fapt.” Directoratului de la Le Figaro nu i-a picat bine ieşirea lui Eric Zemmour, mai cu seamă că era deja cunoscut ca profund antiliberal, anti-human rightsist [socoteşte intervenţiile umanitare o formă de neo-colonialism], iar în materie de imigraţie, avocat al tradiţionalei asimilări franceze. Colac peste pupăză, cartea pamflet „Le Premier sexe” (Denoël, collection Indigne, 2006) l-a dezvăluit ca anti-feminist, căci acuza promotoarele mişcării că vor să „castreze” bărbaţii. A fost chiar convocat de procurorul general al Parisului, François Falletti, „pour donne des explications sur cette opération”, adică exprimarea acelor idei în emisiune. Dar despre „afacerea Zemmour” vă puteţi informa şi din alte surse, aici ar trebui să spunem ceva despre cartea aleasă pentru premiu cu o majoritate atât de categorică.
Ei, lucrurile nu stau nici aici cum ne-a putea aştepta. Mélancolie française ar fi putut fi foarte bine „chagrin”, căci subiectul nu este altul decât gloria pierdută a hexagonului imperial. „Je suis mélancolique d'une France qui était dominatrice”- declară într-un interviu. Noi suntem urmaşii Romei, clamează cu un ton care nouă, românilor, ne este cunoscut. Niciodată nu se va lăsa Franţa convinsă că locul ei în lume este mai mic. De la epoca lui Ludovic al XIV-lea, până după Austerlitz-ul din 1918, englezii le-au tot dat peste picioare când le era mai bine. Între obsesia primului rang şi teama de declin, Eric Zemmour scrie o istorie personală a identităţii franceze. Da, da, aceeaşi obsesie a identităţii pe care o caută la alţii, la dezrădăcinaţii de pe toate meleagurile. Şi cum şi ei, ca şi noi, tot de la Râm se trag, este firesc să-i fie şi moştenitori ai Gloriei. Nu şi ai decăderii, desigur… Parisul, zice autorul, a dorit să perpetueze imperiul încă de la căderea acestuia. „Ţara noastră a fost în măsură să îndeplinească acest vis de a impune Europei celebra pacea romană, dar Anglia şi-a făcut şi ea propriul joc complex geopolitic şi diplomatic.” Desigur, vinovat este totdeauna altul… Astăzi visul roman a dispărut dintr-o Europă considerată disproporţionată.
Plângerea lui Eric Zammour, premiată ca „livre incorrect” pare mai degrabă revolută. Christophe Barbier (l’Express) crede că eroarea autorului este de a socoti că Istoria se repetă la infinit şi, în acelaşi timp, că ea se apropie de sfârşit. „Contemporanii noştri au acceptat inconştient umilirea Franţei; valoarea lor supremă nu mai este puterea ţării noastre, ci pacea şi Europa”, ne asigură Zamour în ceea ce pare o adevărată delectare în faţa catastrofei. Pe de altă parte, cronicarul de la l’Express îl citează pe Victor Hugo („Melancolia e fericirea de a fi trist.”) pentru a pune în lumină calităţile scriiturii „Melancoliei franceze”. Este o bucurie a intelectului lectura acestei cărţi minunate, în care erudiţia istorică originală pune în lumină teze îndrăzneţe. Bucurie sardonică, de asemenea, a intelectualului fatalist care crede că Franţa a ajuns la capătul declinului şi va sfârşi în diluţia emigraţiei şi a unei Uniuni Europene prinsă în „tradiţia glorioaselor înfrângeri”. De la splendorile Regelui Soare în tenebrele de astăzi, autorul arată cum Franţa a rupt visul imperialist pentru a se supune aceluia al altora: englezi, germani, americani. Zemmour explică în mod strălucit cum niciodată Franţa nu a mai putut recupera după Waterloo. A pierdut bătălia de la Marna şi a suportat pax germanica, a tot făcut în mod constant alegeri proaste. Ce şanse mai sunt? Păi dacă Uniunea Europeană e prea slabă pentru a-şi apăra singură alteritatea ameninţată, nu are decât să demonstreze că vremea imperiilor şi aceea a naţiunilor au trecut şi că urmează era înţeleaptă şi ambiţioasă a federaţiilor.
Magnificenţa discursului atenuează inactualitatea viziunii în care Franţa ar avea un rol pacificator, civilizator, prin răspândirea culturii franceze şi a unui creştinism universal. Uimitor este că îşi construieşte teza cu precădere graţie unei grile de lectură foarte interesante a lui Karl Marx, care îi permite să deschidă şi mai mult fisura dintre viziunea imperială franceză şi viziunea anglo-saxonă. Franţa nu mai impune nimic, ea se lasă dominată de reguli care nu sunt ale sale şi care îi de-structurează fundamentele. Opiniile lui Eric Zemmour sigur nu sunt trecute cu vederea, el are o notorietate mediatică solidă, aşadar semnalele de alarmă pe care le trage ar putea fi luate în seamă. Întrebarea care răzbate din subtext, dacă Franţa mai e a francezilor, ar trebui mai întâi completată cu răspunsul la o alta: ce înseamnă azi să fii francez? Parisul - şi nu numai el - e plin de africani, arabi, japonezi, chinezi, metişi din fostele colonii cărora nimeni nu le contestă dreptul de fi copii ai Franţei. Dar au ei vreo legătură cu Regele Soare? Moştenirea cu care vin la masa succesorală este diferită de ceea ce-şi imaginează Monsieur Zemmour. Dar, moştenirea romană nu avea din belşug din ceea ce se asimila de la „barbarii” de toate felurile? Iată că aşa se petrec lucrurile şi azi. A se vedea numai premiile literare din ultima vreme, aici este pulsul interesului pentru ficţiunea care se nutreşte din belşug din realitate. Scriitori francezi get-beget: Atiq Rahimi (Prix Goncourt 2008) [afgan], Marie NDiaye (Prix Goncourt 2009) [d'origine sénégalaise], Jonathan Littell (Prix Goncourt 2006) [(born 10 October 1967 in New York) is a bilingual (English / French) writer living in Barcelona], Tierno Monénembo (Prix Renaudot 2008) [Guinée], Alain Mabanckou (Prix Renaudot 2006) [Congo Brazzaville], Dany Laferrière (Prix Médicis 2009) [écrivain canadien d’origine haïtienne!].
Melancolia franceză este o realitate, cum şi alte melancolii bântuie prin Europa, Eric Zemmour [issu d'une famille française juive d'Algérie, d'origine berbère] nu ţine să fie corect politic, iubeşte Franţa şi atunci nu numai că i se iartă eventualele excese, dar se cuvine să i se şi mulţumească pentru lupta sa. Şi el e urmaşul Romei!
Pentru cititorii care nu au avut acces la un text publicat anul trecut în revista buzoiană Diagonale, redau câteva informaţii suplimentare despre respectivul premiu şi specificul său. Prix du Livre Incorrect, creat în 2006, este decernat la începutul fiecărui an pentru a recompensa o scriere – eseu, istorie sau roman – „qui s’inscrit à contre-courant de la pensée unique et bouscule les clivages convenus”. De mulţi ani, se argumentează, din ce în ce mai mulţi scriitori refuză alinierea la gândirea ideologică. Cărţile acestor eseişti, acestor istorici, acestor romancieri, chiar atunci când sunt tratate cu dispreţ sau ignorate, au succes la public, tocmai din pricina „incorectitudinii” lor. Nota bene: libertatea de spirit fiind prin definiţie inestimabilă, premiul nu are nici o valoare financiară. Laureaţii anteriori sunt Eric de Montgolfier - Le Devoir de déplaire (Michel Lafon), 2007, Jean Clair - Malaise dans les musées (Flammarion), 2008, Patrick Rambaud - Deuxième chronique du règne de Nicolas Ier (Grasset), 2009. Avem de-a face cu cărţi pamflet sau cel puţin ironice, alerte, legate cu precădere de stricta actualitate, incomode prin scormonirea în viaţa instituţiilor şi indivizilor, prin afirmarea unor adevăruri amendate/amendabile de către structurile socio-politice convenţionale. Nici o legătură cu celebra atitudine ideologică liberală de [foarte] stânga political correction!!
Aşadar, pe 25 martie, la orele prânzului, verdictul a căzut neaşteptat, chiar de la primul tur de scrutin: 11 voturi pentru Mélancolie française (Fayard /Denoël) de Eric Zemmour, unul pentru Une femme en colère, Lettre d'Alger aux Européens désabusés (Gallimard) de Wassila Tamzali (avocat algerian), altul pentru L'argent des politiques (Albin Michel) de Christophe Dubois. Câştigătorul (n. 1958) este jurnalist şi chiar în zilele dinaintea jurizării, avea probleme de deontologie cu trustul Le Figaro la care lucra, după ce, la emisiunea „Salut les terrriens”, din 6 martie, pe Canal+, declarase: „Imigranţii de origine franceză sunt mai controlaţi decât alţii, deoarece majoritatea traficanţilor sunt negri şi arabi... Este un fapt.” Directoratului de la Le Figaro nu i-a picat bine ieşirea lui Eric Zemmour, mai cu seamă că era deja cunoscut ca profund antiliberal, anti-human rightsist [socoteşte intervenţiile umanitare o formă de neo-colonialism], iar în materie de imigraţie, avocat al tradiţionalei asimilări franceze. Colac peste pupăză, cartea pamflet „Le Premier sexe” (Denoël, collection Indigne, 2006) l-a dezvăluit ca anti-feminist, căci acuza promotoarele mişcării că vor să „castreze” bărbaţii. A fost chiar convocat de procurorul general al Parisului, François Falletti, „pour donne des explications sur cette opération”, adică exprimarea acelor idei în emisiune. Dar despre „afacerea Zemmour” vă puteţi informa şi din alte surse, aici ar trebui să spunem ceva despre cartea aleasă pentru premiu cu o majoritate atât de categorică.
Ei, lucrurile nu stau nici aici cum ne-a putea aştepta. Mélancolie française ar fi putut fi foarte bine „chagrin”, căci subiectul nu este altul decât gloria pierdută a hexagonului imperial. „Je suis mélancolique d'une France qui était dominatrice”- declară într-un interviu. Noi suntem urmaşii Romei, clamează cu un ton care nouă, românilor, ne este cunoscut. Niciodată nu se va lăsa Franţa convinsă că locul ei în lume este mai mic. De la epoca lui Ludovic al XIV-lea, până după Austerlitz-ul din 1918, englezii le-au tot dat peste picioare când le era mai bine. Între obsesia primului rang şi teama de declin, Eric Zemmour scrie o istorie personală a identităţii franceze. Da, da, aceeaşi obsesie a identităţii pe care o caută la alţii, la dezrădăcinaţii de pe toate meleagurile. Şi cum şi ei, ca şi noi, tot de la Râm se trag, este firesc să-i fie şi moştenitori ai Gloriei. Nu şi ai decăderii, desigur… Parisul, zice autorul, a dorit să perpetueze imperiul încă de la căderea acestuia. „Ţara noastră a fost în măsură să îndeplinească acest vis de a impune Europei celebra pacea romană, dar Anglia şi-a făcut şi ea propriul joc complex geopolitic şi diplomatic.” Desigur, vinovat este totdeauna altul… Astăzi visul roman a dispărut dintr-o Europă considerată disproporţionată.Plângerea lui Eric Zammour, premiată ca „livre incorrect” pare mai degrabă revolută. Christophe Barbier (l’Express) crede că eroarea autorului este de a socoti că Istoria se repetă la infinit şi, în acelaşi timp, că ea se apropie de sfârşit. „Contemporanii noştri au acceptat inconştient umilirea Franţei; valoarea lor supremă nu mai este puterea ţării noastre, ci pacea şi Europa”, ne asigură Zamour în ceea ce pare o adevărată delectare în faţa catastrofei. Pe de altă parte, cronicarul de la l’Express îl citează pe Victor Hugo („Melancolia e fericirea de a fi trist.”) pentru a pune în lumină calităţile scriiturii „Melancoliei franceze”. Este o bucurie a intelectului lectura acestei cărţi minunate, în care erudiţia istorică originală pune în lumină teze îndrăzneţe. Bucurie sardonică, de asemenea, a intelectualului fatalist care crede că Franţa a ajuns la capătul declinului şi va sfârşi în diluţia emigraţiei şi a unei Uniuni Europene prinsă în „tradiţia glorioaselor înfrângeri”. De la splendorile Regelui Soare în tenebrele de astăzi, autorul arată cum Franţa a rupt visul imperialist pentru a se supune aceluia al altora: englezi, germani, americani. Zemmour explică în mod strălucit cum niciodată Franţa nu a mai putut recupera după Waterloo. A pierdut bătălia de la Marna şi a suportat pax germanica, a tot făcut în mod constant alegeri proaste. Ce şanse mai sunt? Păi dacă Uniunea Europeană e prea slabă pentru a-şi apăra singură alteritatea ameninţată, nu are decât să demonstreze că vremea imperiilor şi aceea a naţiunilor au trecut şi că urmează era înţeleaptă şi ambiţioasă a federaţiilor.Magnificenţa discursului atenuează inactualitatea viziunii în care Franţa ar avea un rol pacificator, civilizator, prin răspândirea culturii franceze şi a unui creştinism universal. Uimitor este că îşi construieşte teza cu precădere graţie unei grile de lectură foarte interesante a lui Karl Marx, care îi permite să deschidă şi mai mult fisura dintre viziunea imperială franceză şi viziunea anglo-saxonă. Franţa nu mai impune nimic, ea se lasă dominată de reguli care nu sunt ale sale şi care îi de-structurează fundamentele. Opiniile lui Eric Zemmour sigur nu sunt trecute cu vederea, el are o notorietate mediatică solidă, aşadar semnalele de alarmă pe care le trage ar putea fi luate în seamă. Întrebarea care răzbate din subtext, dacă Franţa mai e a francezilor, ar trebui mai întâi completată cu răspunsul la o alta: ce înseamnă azi să fii francez? Parisul - şi nu numai el - e plin de africani, arabi, japonezi, chinezi, metişi din fostele colonii cărora nimeni nu le contestă dreptul de fi copii ai Franţei. Dar au ei vreo legătură cu Regele Soare? Moştenirea cu care vin la masa succesorală este diferită de ceea ce-şi imaginează Monsieur Zemmour. Dar, moştenirea romană nu avea din belşug din ceea ce se asimila de la „barbarii” de toate felurile? Iată că aşa se petrec lucrurile şi azi. A se vedea numai premiile literare din ultima vreme, aici este pulsul interesului pentru ficţiunea care se nutreşte din belşug din realitate. Scriitori francezi get-beget: Atiq Rahimi (Prix Goncourt 2008) [afgan], Marie NDiaye (Prix Goncourt 2009) [d'origine sénégalaise], Jonathan Littell (Prix Goncourt 2006) [(born 10 October 1967 in New York) is a bilingual (English / French) writer living in Barcelona], Tierno Monénembo (Prix Renaudot 2008) [Guinée], Alain Mabanckou (Prix Renaudot 2006) [Congo Brazzaville], Dany Laferrière (Prix Médicis 2009) [écrivain canadien d’origine haïtienne!].
Melancolia franceză este o realitate, cum şi alte melancolii bântuie prin Europa, Eric Zemmour [issu d'une famille française juive d'Algérie, d'origine berbère] nu ţine să fie corect politic, iubeşte Franţa şi atunci nu numai că i se iartă eventualele excese, dar se cuvine să i se şi mulţumească pentru lupta sa. Şi el e urmaşul Romei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu