duminică, 29 decembrie 2013

Unchiul din America şi Sărutul franţuzesc


Prima sintagmă are azi mai mult sensuri metaforice, legătura cu vreo realitate rămânând mai degrabă întâmplătoare. Se învecinează cu Castele din Spania, pe care nu prea se vede că şi le-au edificat căpşunarii. Unchiul din America este azi, pur şi simplu [la figurat, pentru că la propriu nu e deloc pur şi nicidecum simplu…], Unchiul Sam, cel care se dovedeşte bun şi rău cu lumea largă. Apără tot felul de principii, mai cu seamă pe acelea care ţin (strâns) de bunăstarea celor 50 de state unite. Apără, când îi vine bine, şi populaţiile de ele însele, cum a făcut cu vietnamezii, cu sârbii şi face cu afganii… Dacă ţara mea este şi ea în bune relaţii cu „licuriciul cel mare” – ca să citez o personalitate strălucitoare a epocii noastre – asta aduce tot felul de beneficii din care, biet cetăţean ce sunt, mă aleg cu o neasemuita mândrie transatlantică şi atât. Prietenul Gherasim Rusu Togan – fie-i numele lăudat! - a bântuit vreo trei luni prin State şi-a venit tot acasă, unde, vorba ceea, fie pâinea cât de rea, tot ţi-o fură cineva. Io n-am fost pe acele meleaguri, dar nu mă dau înapoi să mă hrănesc cu „gândiri şi cu imagini” – vorba poetului nostru naţional – din belşug răspândite pe toate căile de comunicare. Neam de a avea speranţe ca unele „gândiri şi imagini” ale neamului românesc să facă vreun val pe-acolo! Dar, cine ştie?

Desigur, sunt bucuros că, intrat în viaţă la Burdujeni, Suceava, românul de origine evreiască Norman Manea - azi „writer in residence” la Bard College, New York - este foarte vizibil şi viitoarea apariţie a „Întoarcerii huliganului” la Editura suedeză „2244” (Grupul editorial Bonnier) îl aduce mai aproape de un posibil premiu Nobel. Cum mă bucur că a apărut acum câţiva ani biografia „Romany Marie – The Queen of Greenwich Village”, Butler Books, Louisville, Kentucky, biografia proprietăresei unei cafenele (tavern) prin care au trecut Brâncuşi, Modigliani, Marinetti, Rodin et alii, pre numele ei Marie Iuster, căsătorită Marchand, româncuţă neaoşă din Moldova (n. 1885 – m. 1961) din tată ţigan şi mamă evreică. Multe alte mici bucurii aş putea numi de pe-acolo… 

Dar aceste fapte incontestabile nu însemnă mai mult decât nişte picături de apă în Bahía de Cochinos. Nu că noi am fi aşa de breji încât am merita locuri mai în faţă, nu. Ci pentru că Unchiului Sam puţin îi pasă, dpdv cultural, de lumea din afara gardului său. Celebra mişcare Political correctness are scopul doar de tăia oricui orice chef de libertate de gândire. Este deja cunoscută cea mai proaspătă şi semnificativă definiţie: „Corectitudinea politică este o doctrină cultivată de o minoritate delirantă, ilogică, şi promovată rapid de mainstream media (mass-media oficiale) lipsite de scrupule, care susţin afirmaţia cum că este întrutotul posibil să apuci o bucată de căcat de partea curată.” 
La finalul anului trecut, un românaş de-al nostru „infiltrat” în establishment-ul universitar american, la University of North Carolina, Greensboro, prof. dr. Christian Moraru, a publicat o carte care ar dori să revoluţioneze viziunea asupra culturii vremurilor pe care le trăim şi a acelora care vor veni:Cosmodernism: American Narrative, Late Globalization, and the New Cultural Imaginary.Cosmodernismul, susţine, cu prudenţă, dar convingător, autorul, este o nouă paradigmă culturală apărută la finalul secolului al XX-lea - borna ar fi anul 1989, căderea Zidului Berlinului – şi dezvoltată pe fundalul globalizării accelerate. Nu insist asupra subiectului, deocamdată a avut loc, în noiembrie trecut, o conferinţă în Sala de Consiliu a Facultăţii de Litere, cu siguranţă, trecerea la nivelul percepţiei generale a conceptului mai are de aşteptat. Aşadar, suntem departe de a circula, cu ideile noastre, pe autostrăzi importante, doar aleile campusurilor ne sunt accesibile. Dar nu numai nouă ni se întâmplă aşa pe marile plaiuri nord-americane, cam toate culturile lumii au acces limitat pe cea mai mare piaţă culturală din lume.

Dacă mai aveam cumva vreo îndoială, mi-a fost risipită de o anchetă ale cărei rezultate apar în revista franceză Télérama din aprilie 2011. Quand la littérature française s'attaque à la forteresse américaine, veştile pe care le află nu sunt dintre cele mai bune. Astfel, ideea că editorii americani evită alte literaturi reiese cu claritate din faptul că numai 3% din producţia lor este constituită de traduceri. „Este o ţară foarte puţin curioasă, ca să nu spun de o lipsă absolută de curiozitate faţă de orice este non-anglofon”, constată Anne-Solange Noble, responsabilă cu vânzarea drepturilor în străinătate la Editura Gallimard, în timp ce, trebuie precizat, literatura franceză este în fruntea traducerilor în Statele Unite, cu 1% din piaţa editorială! Dacă, pentru orgoliul celor din Hexagon, situaţia este destul de dureroasă [lasă că, la jumătatea lui mai, colac peste pupăză, posibilul lor viitor preşedinte, Dominique Strauss-Kahn, a fost arestat pentru afaceri amoroase nu tocmai kosher…], ce putem să mai spunem despre cei din Europa de est ori despre cei din Balcani? Cosmodernismul d-lui Christian Moraru ne lasă pe dinafară, globalizarea nu ne include decât cel mult ca spectatori neputincioşi, la strapontină, de multe ori cu atitudini prosteşti, precum dorinţa stupidă a unui parlamentar de meserie folkist de a dubla filmele străine întru iluzoria apărare a limbii române sau interzicerea de către o contabilă devenită director de teatru ultracentral bucureştean a unei reprezentaţii cu o piesă – Blonda, chiorul şi piticul - pe motive de… vulgaritate. Dacă aveam vreun talent incontestabil, este acela de a ne face – uneori, iremediabil - de râs cum putem mai des. Oare din ce pricină Marii Români au fost şi sunt mereu în ţări străine? Ar fi superfluu şi redundant să argumentez cu vreo listă de nume. Mai bine m-aş lega de capra vecinului! Uite, mai scris undeva despre experienţa unui prof sorbonard la o universitate americană [Duke, Carolina de Nord], unde a constatat, cu neplăcută surprindere, că cel mai mare compatriot al său scriitor este, după opinia studenţilor, Albert Camus. Nu Proust, nici Céline, nici Claudel, nici Sartre…

La scară universală, mondializarea favorizează intensificarea schimburilor culturale, dar rezultatele statistice sunt relevante pentru asimetria acestora: engleza deţine poziţia hipercentrală cu un trend [sic!] semnificativ - 45% din cărţile traduse în anii 1980 şi 59% în anii 1990. Scriitorii francezi contemporani cei mai traduşi sunt Irène Némirovsky (Suite française), 1,5 milioane de exemplare, Muriel Barbery (L'Elégance du hérisson), 7 sute de mii de exemplare. Unii apar cu traduceri la edituri mici, de nişă sau universitare, cu public specializat, fidel sau care nu evită de plano scriitura «too French» - Pierre Michon, Annie Ernaux – cu tiraje de câteva sute de exemplare. Alţii pătrund la Penguin, precum Tahar Ben Jelloun, la Knopf (grupul Random House), precum Marie NDiaye sau la Simon & Schuster, ca Philippe Djian.

Ancheta din Télérama ajunge la o concluzie foarte realistă: «la traduction aux Etats-Unis demeure essentielle pour eux d'un point de vue symbolique». Aşadar, astfel trebuie să vedem şi noi prezenţa autorilor români în alte ţări, în alte limbi, de circulaţie mai mult sau mai puţin mondială: esenţială din punct de vedere simbolic. Am văzut nişte fotografii de la o întâlnire literară în America a poetului Mircea Cărtărescu: nu era un public mai numeros decât la o întâlnire obişnuită a Cercului literar „Geo Bogza” sau la o banală lansare de carte în rotonda Muzeului Literaturii. Vremea sălilor arhipline sau a stadioanelor frenetice a trecut, cum în nefiinţă au trecut şi corifeii lor. Ne aşteaptă micile spectacole de club, de salon pentru iniţiaţi sau pentru familie – în orice accepţiune ai vrea să iei ultimul termen, cititorule.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu