Hachi - pe numele şi renumele său, Constantin Hârlav - m-a rugat frumos să-mi scriu nişte amintiri din vremuri apuse pentru o revistă la care-i senior editor, Atitudini, scoasă de Casa de cultură din Ploieşti. am amânat, am amânat... într-o zi, greu, am scris... dar nici un cuvânt din cele ce urmează nu conţine adevărul, doar îl imită, timid şi umbrit... şi totuşi...
...................
Moto:
„Timp ca un parfum cu tăiş / peste gâtul zilei duios”
Ion Stratan
Cum trec deceniile, cum şi memoria noastră devine mai selectivă, de parcă ar vrea să ne confirme că folosim cam zece la sută din creier, de restul dispensându-ne cu inconştienţă genetică. Poate, totuşi, sectorul unde se depozitează amintirile e limitat, astfel că unele trec „în adormire”, ca nişte spioni infiltraţi în teritoriul inamic. La răstimpuri, vreo madlenă proustiană provoacă răbufniri, izbucuri din peşteri uitate de vreme. Cu prilejul uneia dintre ultimele schimbări de domiciliu, am dat peste nişte file vechi, ciornă pentru un răspuns la o reclamaţie. Madlena asta a scos din adânc o întâmplare de demult, în care un prieten găsise de cuviinţă să mă pârască la organele de partid. Ficţiunea sa a rămas ficţiune, am ieşit bine din situaţie, el a rămas ficţionar, ba chiar, pe drept, unul dintre cei buni. Valoarea şi caracterul nu merg totdeauna de mână. Nu prea m-am ferit de prieteni, a aşteptat s-o facă Altcineva, cum spune vorba românească. Deci nu am nici păreri de rău. Ba chiar am mici/mari bucurii, adesea, scrisori, mesaje, telefoane, semne de la cei care-şi aduc aminte că exist. Plonjonul în trecut de acum e lipsit de madlenă. E voluntar. Parţial şi poate trădător…
Se făcea că venisem la Casa de Cultură din Ploieşti [Palatul Culturii] ca director. Era prin iulie 1981. Cel de dinaintea mea – Nelu Stan – fusese trecut discret pe un post de muzeograf la Casa Hagi Prodan, după ce, plin de entuziasm, ieşise din restaurantul Berbec [se spune că prin geam… dar nu există dovezi materiale] şi se dusese la Cenaclul literar „I.L. Caragiale” [sala 136] ca să reproşeze condeierilor de-acolo supunerea faţă de documentele de partid, lipsa de reacţie la lipsurile cotidiene şi la minciunile organelor. Ieşise ceva scandal, dar cetăţeanul scăpase neaşteptat de ieftin, doar cânta frumos muzică populară şi lumea îl iubea [cum îl iubeşte şi azi]. Aşadar, se făcea că răspunderea mea principală era să pun cu botul pe labe „disidenţa” de la Cenaclul, pe care-l şi frecventam, de
altfel, ca făptuitor de poezii, proze şi piese de teatru scurt. Venit şi făcut: am preluat conducerea [lovitură de palat!], am stabilit rotaţia la moderarea şedinţelor care se ţineau în fiecare joi şi un program strict – în deschidere se citea o poezie patriotică [doamna Georgescu, care ne aducea cozonac de Crăciun şi de Paşti, sau doamna Enoiu, amândouă pensionare bucuroase să se afle constant în centrul atenţiei], apoi treceam la treburile serioase, cineva făceau un excurs prin presa literară [românească sau de-aiurea] ori susţinea o disertaţie pe o temă de interes literar [frumoase şi provocatoare de dezbateri erau ale lui Nino Stratan, Costin Lupu, Anton Tănăsescu, Artur Teodorescu, Călin Angelescu, Florin Toma şi încă alţi câţiva ale căror nume, vai, au trecut în uitare]. Punctul de forţă era cel al lecturii de texte originale, subiect de critică pe text, aplicată, rea în sensul bun al termenului, dreaptă şi fără iertăciune, dar, mai cu seamă la Nino, de o neasemuită delicateţe. Cu excepţia primul punct din „ordinea de zi”, care era marele paravan, tot ce se petrecea la şedinţele de cenaclu era dedicat literaturii, chiar culturii în general, pentru că nu de puţine ori aveam momente muzicale [momente de jazz!], expuneri de diapozitive şi de filme despre arte plastice, deja foloseam şi un computer Sinclair pentru editarea digitală de text şi imagine! La acest cenaclu citiră din scrierile lor de început scriitori azi maturi precum Ioan Vintilă Fintiş, Florin Toma, Ioan Mihai Cochinescu, Mariana Criş, Martin Culcea, Călin Angelescu et alii… Pusesem „disidenţa” la index, împăcasem şi capra, şi varza, şi lupul, adică creasem imaginea de linişte şi pace de care era nevoie pentru ca fiecare să-şi vadă de ale lui, noi de-ale literaturii, tovarăşele de la Secu [cum se făcuse că de noi răspundeau numai femei!] de-ale lor, activiştii [tov. Roşu, tov. Marinică, tov. ŞteBaicu] să nu se vaiete. Aşa am putut edita, păcălindu-i pe toţi [poate că se şi lăsau păcăliţi…], Caietele Nichita Stănescu, din 1984 până în 1089, dar nu am putut scoate Revista Nouă decât în 1990… Caietele acelea ar trebui expuse permanent undeva, precum şi numărul 6 din revista tribut geobogzian „Urmuz”, scoasă la aniversarea a 60 de ani de la seria originară (1988).
Se mai făcea că nu eram mulţumiţi cu puţin, şi mai făceam şi şedinţe speciale, la care veneau personalităţi de marcă ale culturii româneşti din acea vreme. Nino Stratan sintetizează într-un interviu aceste întâmplări: „Aş vrea să amintesc aici serile foarte interesante pe care le-a promovat cenaclul nostru în vremea în care director al Palatului Culturii era domnul Florin Dochia - au fost şi oameni care în epocă îşi riscau situaţia pentru ca astfel de seri să fie posibile - şi la care au participat, cu prilejul medalioanelor „Virgil Mazilescu" sau „Daniel Turcea”, oameni de cultură ca Andrei Pleşu, Victor Rebengiuc, Sorin Dumitrescu, Coriolan Babeţi sau Mihai Şora.” De adăugat şi numele lui Nichita Stănescu, pentru care se făcu un Festival [era voie doar la doi ani] şi nişte Colocvii [tot în anul liber] şi care fu subiect pentru „Logica ideilor vagi”, o conferinţă a „muzeografului de la Tescani” Andrei Pleşu, pentru care binemerită, între alţii, cu precădere, dr. Rodion Galeriu.
[în foto, desigur G. Liiceanu cuvântă la Palatul Culturii - o mie nouă sute optzeci şi cât?]
Se mai făcea că cenaclurile prahovene se întâlneau între ele, periodic, la fiecare acasă, ieşea de frumoase recitaluri şi de minunate chefuri – obiceiuri acum uitate, în vâltoarea vieţii cotidiene şi acapitalismului aflat de atâta vreme pe gura prăpăstiei…
Altfel, dragii mei, de mortuis aut bene, aut nihil…
...................
Moto:
„Timp ca un parfum cu tăiş / peste gâtul zilei duios”
Ion Stratan
Cum trec deceniile, cum şi memoria noastră devine mai selectivă, de parcă ar vrea să ne confirme că folosim cam zece la sută din creier, de restul dispensându-ne cu inconştienţă genetică. Poate, totuşi, sectorul unde se depozitează amintirile e limitat, astfel că unele trec „în adormire”, ca nişte spioni infiltraţi în teritoriul inamic. La răstimpuri, vreo madlenă proustiană provoacă răbufniri, izbucuri din peşteri uitate de vreme. Cu prilejul uneia dintre ultimele schimbări de domiciliu, am dat peste nişte file vechi, ciornă pentru un răspuns la o reclamaţie. Madlena asta a scos din adânc o întâmplare de demult, în care un prieten găsise de cuviinţă să mă pârască la organele de partid. Ficţiunea sa a rămas ficţiune, am ieşit bine din situaţie, el a rămas ficţionar, ba chiar, pe drept, unul dintre cei buni. Valoarea şi caracterul nu merg totdeauna de mână. Nu prea m-am ferit de prieteni, a aşteptat s-o facă Altcineva, cum spune vorba românească. Deci nu am nici păreri de rău. Ba chiar am mici/mari bucurii, adesea, scrisori, mesaje, telefoane, semne de la cei care-şi aduc aminte că exist. Plonjonul în trecut de acum e lipsit de madlenă. E voluntar. Parţial şi poate trădător…
Se făcea că venisem la Casa de Cultură din Ploieşti [Palatul Culturii] ca director. Era prin iulie 1981. Cel de dinaintea mea – Nelu Stan – fusese trecut discret pe un post de muzeograf la Casa Hagi Prodan, după ce, plin de entuziasm, ieşise din restaurantul Berbec [se spune că prin geam… dar nu există dovezi materiale] şi se dusese la Cenaclul literar „I.L. Caragiale” [sala 136] ca să reproşeze condeierilor de-acolo supunerea faţă de documentele de partid, lipsa de reacţie la lipsurile cotidiene şi la minciunile organelor. Ieşise ceva scandal, dar cetăţeanul scăpase neaşteptat de ieftin, doar cânta frumos muzică populară şi lumea îl iubea [cum îl iubeşte şi azi]. Aşadar, se făcea că răspunderea mea principală era să pun cu botul pe labe „disidenţa” de la Cenaclul, pe care-l şi frecventam, de
altfel, ca făptuitor de poezii, proze şi piese de teatru scurt. Venit şi făcut: am preluat conducerea [lovitură de palat!], am stabilit rotaţia la moderarea şedinţelor care se ţineau în fiecare joi şi un program strict – în deschidere se citea o poezie patriotică [doamna Georgescu, care ne aducea cozonac de Crăciun şi de Paşti, sau doamna Enoiu, amândouă pensionare bucuroase să se afle constant în centrul atenţiei], apoi treceam la treburile serioase, cineva făceau un excurs prin presa literară [românească sau de-aiurea] ori susţinea o disertaţie pe o temă de interes literar [frumoase şi provocatoare de dezbateri erau ale lui Nino Stratan, Costin Lupu, Anton Tănăsescu, Artur Teodorescu, Călin Angelescu, Florin Toma şi încă alţi câţiva ale căror nume, vai, au trecut în uitare]. Punctul de forţă era cel al lecturii de texte originale, subiect de critică pe text, aplicată, rea în sensul bun al termenului, dreaptă şi fără iertăciune, dar, mai cu seamă la Nino, de o neasemuită delicateţe. Cu excepţia primul punct din „ordinea de zi”, care era marele paravan, tot ce se petrecea la şedinţele de cenaclu era dedicat literaturii, chiar culturii în general, pentru că nu de puţine ori aveam momente muzicale [momente de jazz!], expuneri de diapozitive şi de filme despre arte plastice, deja foloseam şi un computer Sinclair pentru editarea digitală de text şi imagine! La acest cenaclu citiră din scrierile lor de început scriitori azi maturi precum Ioan Vintilă Fintiş, Florin Toma, Ioan Mihai Cochinescu, Mariana Criş, Martin Culcea, Călin Angelescu et alii… Pusesem „disidenţa” la index, împăcasem şi capra, şi varza, şi lupul, adică creasem imaginea de linişte şi pace de care era nevoie pentru ca fiecare să-şi vadă de ale lui, noi de-ale literaturii, tovarăşele de la Secu [cum se făcuse că de noi răspundeau numai femei!] de-ale lor, activiştii [tov. Roşu, tov. Marinică, tov. ŞteBaicu] să nu se vaiete. Aşa am putut edita, păcălindu-i pe toţi [poate că se şi lăsau păcăliţi…], Caietele Nichita Stănescu, din 1984 până în 1089, dar nu am putut scoate Revista Nouă decât în 1990… Caietele acelea ar trebui expuse permanent undeva, precum şi numărul 6 din revista tribut geobogzian „Urmuz”, scoasă la aniversarea a 60 de ani de la seria originară (1988).
altfel, ca făptuitor de poezii, proze şi piese de teatru scurt. Venit şi făcut: am preluat conducerea [lovitură de palat!], am stabilit rotaţia la moderarea şedinţelor care se ţineau în fiecare joi şi un program strict – în deschidere se citea o poezie patriotică [doamna Georgescu, care ne aducea cozonac de Crăciun şi de Paşti, sau doamna Enoiu, amândouă pensionare bucuroase să se afle constant în centrul atenţiei], apoi treceam la treburile serioase, cineva făceau un excurs prin presa literară [românească sau de-aiurea] ori susţinea o disertaţie pe o temă de interes literar [frumoase şi provocatoare de dezbateri erau ale lui Nino Stratan, Costin Lupu, Anton Tănăsescu, Artur Teodorescu, Călin Angelescu, Florin Toma şi încă alţi câţiva ale căror nume, vai, au trecut în uitare]. Punctul de forţă era cel al lecturii de texte originale, subiect de critică pe text, aplicată, rea în sensul bun al termenului, dreaptă şi fără iertăciune, dar, mai cu seamă la Nino, de o neasemuită delicateţe. Cu excepţia primul punct din „ordinea de zi”, care era marele paravan, tot ce se petrecea la şedinţele de cenaclu era dedicat literaturii, chiar culturii în general, pentru că nu de puţine ori aveam momente muzicale [momente de jazz!], expuneri de diapozitive şi de filme despre arte plastice, deja foloseam şi un computer Sinclair pentru editarea digitală de text şi imagine! La acest cenaclu citiră din scrierile lor de început scriitori azi maturi precum Ioan Vintilă Fintiş, Florin Toma, Ioan Mihai Cochinescu, Mariana Criş, Martin Culcea, Călin Angelescu et alii… Pusesem „disidenţa” la index, împăcasem şi capra, şi varza, şi lupul, adică creasem imaginea de linişte şi pace de care era nevoie pentru ca fiecare să-şi vadă de ale lui, noi de-ale literaturii, tovarăşele de la Secu [cum se făcuse că de noi răspundeau numai femei!] de-ale lor, activiştii [tov. Roşu, tov. Marinică, tov. ŞteBaicu] să nu se vaiete. Aşa am putut edita, păcălindu-i pe toţi [poate că se şi lăsau păcăliţi…], Caietele Nichita Stănescu, din 1984 până în 1089, dar nu am putut scoate Revista Nouă decât în 1990… Caietele acelea ar trebui expuse permanent undeva, precum şi numărul 6 din revista tribut geobogzian „Urmuz”, scoasă la aniversarea a 60 de ani de la seria originară (1988).
Se mai făcea că nu eram mulţumiţi cu puţin, şi mai făceam şi şedinţe speciale, la care veneau personalităţi de marcă ale culturii româneşti din acea vreme. Nino Stratan sintetizează într-un interviu aceste întâmplări: „Aş vrea să amintesc aici serile foarte interesante pe care le-a promovat cenaclul nostru în vremea în care director al Palatului Culturii era domnul Florin Dochia - au fost şi oameni care în epocă îşi riscau situaţia pentru ca astfel de seri să fie posibile - şi la care au participat, cu prilejul medalioanelor „Virgil Mazilescu" sau „Daniel Turcea”, oameni de cultură ca Andrei Pleşu, Victor Rebengiuc, Sorin Dumitrescu, Coriolan Babeţi sau Mihai Şora.” De adăugat şi numele lui Nichita Stănescu, pentru care se făcu un Festival [era voie doar la doi ani] şi nişte Colocvii [tot în anul liber] şi care fu subiect pentru „Logica ideilor vagi”, o conferinţă a „muzeografului de la Tescani” Andrei Pleşu, pentru care binemerită, între alţii, cu precădere, dr. Rodion Galeriu.
[în foto, desigur G. Liiceanu cuvântă la Palatul Culturii - o mie nouă sute optzeci şi cât?]Se mai făcea că cenaclurile prahovene se întâlneau între ele, periodic, la fiecare acasă, ieşea de frumoase recitaluri şi de minunate chefuri – obiceiuri acum uitate, în vâltoarea vieţii cotidiene şi acapitalismului aflat de atâta vreme pe gura prăpăstiei…
Altfel, dragii mei, de mortuis aut bene, aut nihil…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu