Sunday, February 26, 2012 1:21:16 PM
Le bonheur et l'absurde sont deux fils de la même terre. Ils sont inséparables.” (Fericirea şi absurdul sunt doi copii ai aceluiaşi pământ. Ei sunt nedespărţiţi.) - Albert Camus, Mitul lui Sisif)
Wenig macht die Art des besten Glücks. (Fericirea stă-n lucrurile mărunte) – Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, IV
A trecut un an de la efervescenţa mediatică prilejuită de marcarea jumătăţii de veac care s-a scurs în gândirea europeană după dispariţia lui Albert Camus. Dosarele de autor oferite atunci de presa franceză – v. Magazine Littéraire”, „Nouvel Observateur”, L'Express, Philosophie Magazine etc. – au readus în prim-plan ideile filosofului şi au subliniat actualitatea acestora. S-a constatat, pe bună dreptate, că Albert Camus nu dispăruse nicicum din dezbaterea intelectuală după începutul absenţei sale fizice. Prezenţa continuă a gândirii sale nici nu trebuie demonstrată, ea se impune parcă spontan. Revin la un exemplu aflat la îndemână: o anchetă din 1999, organizată de Fnac şi Le Monde, („Les cent livres du siècle”) la care au participat 17.000 mii de cititori, aşeza „Străinul” pe primul loc., Şi cele 6,7 milioane de exemplare vândute în „livre de poche” după 1974 îl situau de departe în frunte („Ciuma avea 4 milioane, iar „Căderea” – 1,7). Top 50 a făcut atunci obiectul unui eseu al lui Frédéric Beigbeder, Dernier inventaire avant liquidation (Paris, Grasset, 2001; Gallimard, coll. «Folio» no 3823, 2003), care-i subliniază, în stilu-i desacralizant, caracterul manifest franco-centrist. Ceea ce nu văd de ce ar fi un defect, ţinând cont de trendul negativ actual al literaturii din Hexagon – şi nu numai - pe piaţa internaţională. E nevoie şi de manifestări de rezistenţă la atacul concentrat al textelor anglofone!
Un autor parizian foarte activ în ultimele decenii, Michel Onfray, i-a dedicat scriitorului, în 2007, un fel de carte-omagiu de 107 pagini, în acelaşi timp o invitaţie la re-înscrierea în siajul gândirii antitotalitare şi libertare a partizanului unei stângi militante, susţinătoare a libertăţii individuale: La Pensée de midi - Archéologie d'une gauche libertaire („Gândirea de amiază – Arheologia unei stângi libertare”). „La pensée de midi” este o expresie nietzscheeană ce surprinde esenţa absurdă a non-locului (un prieten foloseşte un termen frumos româneşte: „niciunde”), dar şi titlul celei de-a cincia părţi din „Omul revoltat”; ea se fondează pe dragostea de sorginte greacă pentru viaţă, privilegiază individul liber, reflexiv, altruist, care ştie să fie un solitar solidar şi se dezvoltă plenar în interacţiunea liber aleasă cu semenii săi. Camus o opune gândirii „de miez de noapte”, născută de ideologia creştină a păcatului, inspiratoare ale societăţilor împărţite în ordine/clase şi ale colonizării maselor care striveşte individul.
Acelaşi filosof „atipic şi provocator” de 52 de ani, cu vreo 50 de titluri publicate în vreo 25 de limbi, revine în acest ianuarie 2012 la Camus, cu şase sute de pagini intitulateL’ordre libertaire – la vie philosophique d’Albert Camus („Ordinea libertară - viaţa filozofică a lui Albert Camus”). O carte aşteptată de multă vreme, menită a mai repara nedreptăţile făcute de-a lungul vremii, mai cu seamă de „les chiens de Sartre”, cel care, ni se spune, nu înţelegea nimic din politică, de vreme ce: a fost orb la începuturile nazismului cu toate că, trăind în Germania, profita, în 1933, de oferta fasciştilor italieni pentru o vacanţă, însoţit de Madame de Beauvoir, cu bilete la preţ redus; ratează participarea la Rezistenţă (sau face un fel de „bricolaj”, după mărturia unui apropiat); publică în revista colaboraţionistă Comoedia din 1941 până în 1944; o stimulează pe Beauvoir să lucreze la Radio Vichy… Tot în acea vreme, Camus încearcă să se angajeze în trupele franceze, fiind refuzat, în 1939, din pricina tuberculozei. La Oran (Algeria), face cursuri cu copii evrei care nu erau primiţi la şcoală de regimul de le Vichy. Intră în Rezistenţă, publică în reviste clandestine, conduce un ziar interzis - nu se lasă înşelat niciodată de chemările marxismului ori ale fascismului, de vreo modă filozofică, de reflectoarele lumii mondene. Se înţelege că, după război, acest traiect impecabil îl va deranja teribil pe Sartre, în lupta lui pentru dominarea lumii intelectuale pariziene.
Pentru că, în 2000, apăruse Le siècle de Sartre, în care Bernard-Henri Lévy face din autorul „Cuvintelor” un erou de roman, şi demolarea acestui „monument” ridicat celui mai mediatizat filosof francez al secolului al XX-lea este printre intenţiile lui Michel Onfray! Nici nu ar fi la prima tentativă distrugătoare de mituri, de-ar fi să luăm în consideraţie fie şi numai Le crépuscule d'une idole. L'affabulation freudienne, din 2010 (care-l va situa pe locul 3 în „Les 10 personnalités littéraires 2010”, după Michel Houellebecq şi Maria Vargas Llosa - cf. L’Express) sau Traité d'athéologie, din 2005; ca să nu amintim seria de 16 (deocamdată) cursuri audio numită Contre-histoire de la philosophie. Duelul celor doi - BHL şi MO - nu poate fi decât extrem de interesant, desfăşurându-se în zona interpretărilor subtile şi regândirii câmpului ideologic din secolul al XX-lea, cu importante influenţe în veacul următor.
Voluminosul tom L’ordre libertaire - pe care Matei Vişniec în socoteşte „o declaraţie de război filosofică lansată atât în direcţia lui Sartre, cât şi a lui BHL” - este o analiză chirurgicală a personalităţii omului şi scriitorului Albert Camus. El trăieşte, iubeşte sau suferă în faţa cititorului, dezvăluindu-se cu totul în existenţa sa de bolnav de tuberculoză vieţuind la vremuri de catastrofă, încercând să depăşească lipsa de speranţă care-l înconjoară. La examenul punerii faţă în faţă a celor doi corifei ai existenţialismului câştigător este fără îndoială autorul „Străinului”. Toate neînţelegerile acumulate faţă de eroul său le pune Onfray pe seama lenei sau relei-credinţe germanopratine. Dacă duşmanii săi îl prezentau ca un „filozof pentru clasele finale de liceu”, Onfray îl redă lumii. El ni-l prezintă nu doar cu simpatie, ci înţelegându-l deplin - „Ca şi mama lui Albert Camus, şi a mea a fost femeie de serviciu”, mărturiseşte el; taţii erau muncitori agricoli, unul algerian, celălalt normand, ambii străini de „sistemul” parizian. Această „febră fuzională” [Franz-Olivier Giesbert] face lucrarea irezistibilă. Amândoi vin pe urmele şi în continuarea iluminării nietzscheene, deci au aceeaşi practică a filosofiei. Ceea ce justifică o constatare a lui François Busnel (L’Express): „Această carte este un autoportret al autorului: fiu de sărmani, descoperind în propriul corp abisul deschis de perspectiva unei morţi care va veni prea repede, practica unui păgânism hedonist şi a unei filosofii populare…” Sunt numeroase paginile foarte frumoase şi extrem de actuale, arată Onfray, în care Camus se arată a fi înainte de toate hedonist, om de stânga, libertarian, anticolonialist care respinge totalitarismele – toate totalitarismele! Ceea ce reclamă şi riscuri, precum afirmaţia din timpul conflictului franco-algerian - „Je crois à la justice, mais je défendrai ma mère avant la justice” („Cred în justiţie, dar îmi voi apăra mama în faţa justiţiei”) -, care i-a adus destule prejudicii sociale. Michel Onfray reciteşte fraza cu înţelegere umanistă, riscând să se vadă atacat de armele gândirii radicale unice, alimentată de tot felul de fantasme: „Între justiţia voastră care foloseşte bombe pentru a se realiza şi mama mea aflată sub aceste bombe, o aleg pe mama.” Camus este, precum mulţi dintre aceia care pariază pe viaţă, apărătorul unei confederaţii de popoare care coabitează - idee foarte valabilă în chiar stricta actualitate a conflictelor din Orientul Apropiat şi nu numai.
Onfray identifică două tipuri de filosofi: cei care reduc viaţa la concepte şi se angajează în pure operaţiuni ale minţii - speculativii - şi cei care, ca Socrate, Epicur sau Camus, permit „sculptura sinelui pentru oricine vrea să dea un sens vieţii sale”. Poate din această pricină Camus este mereu actual, iar Străinul „le livre-culte” a generaţiilor de liceeni. [Aici pot depune eu însumi mărturie, din provincia mea est-europeană…] Mitul lui Sisif (1942) sau Omul revoltat (1951) (care oferă fundament teoretic existenţialismului) îşi urmează calea spre şi cu cititorii la fel ca în prima zi, piesa de teatru Caligula (1938), o capodoperă, este continuu pusă în scenă cu succes, iar texte precum eseurile din Nunţi păstrează aceeaşi strălucire ca la apariţie, în 1939. Totuşi, Camus nu se revendica de la filozofie, el se socotea artist: „Je ne suis pas un philosophe et je n'ai jamais prétendu l'être. […] Pourquoi suis-je un artiste et non un philosophe ? C’est que je pense selon les mots et non selon les idées. […] On ne pense que par images. Si tu veux être philosophe, écris des romans. […] Les sentiments, les images multiplient la philosophie par dix. „ („Nu sunt filosof şi nici nu am pretins vreodată a fi. […] De ce sunt artist şi nu filosof? Pentru că gândesc prin cuvinte şi nu prin idei. […] Nu gândim decât prin imagini. Dacă vrei să fii filosof, scrie romane. […] Sentimentele, imaginile multiplică filosofia cu zece.”). Aşa şi trebuie citită, de exemplu, o aserţiune precum acesta din Mitul lui Sisif: „L'absurde naît de cette confrontation entre l'appel humain et le silence déraisonnable du monde.” În timp ce, de la Heidegger la structuralism, de la pozitivismul logic la deconstructivism antiumanismul domină sub forme multiple, Camus se revoltă contra acestei dezintegrări şi aparţine, astfel, viitorului şi nu trecutului. În linia afirmaţiei lui Paul Éluard, „Poetul este acela care inspiră, mult mai mult decât cel care este inspirat”, putem spune că modul de a filosofa al lui Camus incită, inspiră, chiar şi azi, la a filosofa cu demnitate.
Sartre este mare, într-adevăr, dar reabilitarea lui Camus nu se poate face fără a-i provoca daune inevitabile, căci reproşurile pe care Onfray i le face sunt întrutotul fondate istoric şi filosofic şi nu pot fi desfiinţate cu uşurinţă. Un Sartre cu o insolentă sănătate, legănat în abstracţii somnambule induse de filosofii germani şi de amfetamine nu poate împărtăşi o opinie de felul aceleia a lui Camus: „un roman n’est jamais qu’une philosophie mise en images” şi nu-l va socoti niciodată egalul său, chiar dacă, o vreme, vor împărţi aceleaşi cercuri germanopratine şi de la Café de Flore. Ba chiar îl va ataca, prin apropiaţii săi - mai întâi Maurice Merleau-Ponty, în 1947, apoi, după apariţia Omului revoltat, în 1951, de Francis Jeanson, ambele luări de poziţie în Les Temps Modernes. O ceartă pe care Olivier Todd, biograf al lui Albert Camus, o socoteşte „stylistiquement superbe, politiquement futile”. În august 1952, se putea citi în ziare: «Sartre, Camus: la rupture est confirmée». După cinci ani, venea discursul lui Albert Camus de primire a Premiului Nobel pentru literatură: „Chaque génération, sans doute, se croit vouée à refaire le monde. La mienne sait qu’elle ne le refera pas. Mais sa tâche est peut-être plus grande. Elle consiste à empêcher que le monde ne se défasse.” Mai trec trei ani şi Camus este victima unui accident rutier, la 4 ianuarie 1960, orele 13.55, când prietenul său Marcel Gallimard iese de pe şosea şi striveşte automobilul de copac. În 1964, Sartre este onorat cu Premiul Nobel. Prea târziu. Îl refuză. Va încerca, până în 1980, când se va săvârşi din viaţă, să devină mai popular, dar reuşita va fi mereu mai departe.
Cuprins permanent de îndoieli, Camus se declara de stânga, „malgré elle et malgré moi”. Sartre ridiculiza orice stângă şi critica ritualul democratic – n-a votat niciodată. Divergenţele vechi sunt prezente şi azi, însă doar în unele cercuri restrânse, acest lucru este subliniat, într-o cronică din Le Monde, de Olivier Todd, (biograf al lui Camus, Malraux şi Jacques Brel): „Onfray e dojenitor: «tăcere organizată asupra operei şi gândirii lui Camus, omerta asupra filosofiei sale». De un pumn de ultraşi sartrofili. Dar nu de milioanele de cititori…” Dar tot el recunoaşte deschis: „Istoria sfârşitului de secol XX dă dreptate lui Camus contra lui Sartre în condamnarea totalitarismului brun şi roşu, chiar dacă el nu se afla atât de departe de George Orwell.” Ecuaţia sartriană, care include o „tentativă de asasinat a lui Sartre asupra lui Camus” - cum titrează publicitar Le Point -, consta în indignări selective justificând asasinatele, morţii, bombele, lagărele în funcţie de „beneficiari”. Spre deosebire de Camus, care nu a fost niciodată selectiv. El îşi joacă rolul de filosof, care este de a evita războaiele, vărsarea de sânge, terorismul, justificarea victimelor inocente, uciderea copiilor, femeilor şi bătrânilor; Sartre gândeşte că ţine de el să poată legitima moartea altora în numele ideilor sale, pe care le emite de la biroul din Saint-Germain-des-Prés...
L’ordre libertaire a zgândărit destule orgolii, au fost luate la mărunţit afirmaţii uneori riscante ale autorului, s-au ridicat critici de toate felurile, de la precizările pertinente ale lui Olivier Todd, la definirea drept „cripto-agent la gândirii mondialiste” de către Alain Santacreu, reprezentant al „creştinismului transcendent şi libertar anti-ideologic”, creatorul revistei trimestriale Contrelittérature. Desigur, sunt şi poziţii decente, precum aceea a memorialistului Bernard Morlino: „Lucrarea lui Michel Onfray este o invitaţie la recitirea lui Camus. Referitor la Omul revoltat, nu împărtăşesc punctul de vedere al lui Camus asupra lui André Breton. Că suprarealiştii au vrut să creeze fără controlul raţiunii este de înţeles: ei au trăit în 1914-1918 şi nu mai acceptau puterea intelectuală a vremii. Calea lor intelectuală este respectabilă. Nu putem judeca anii 1920 de la înălţimea anilor 1950 şi încă mai puţin a anilor 2012! Trebuie să te pui în situaţia epocii şi să uiţi ceea ce a urmat.” Din poziţia cunoscătorului, Morlino poate afirma că „maniera de a scrie limpede nu este niciodată uşoară. Ea nu se pierde în raţionamente absconse care nu pot fi urmate. Camus al lui [Onfray] nu este o hagiografie, chiar dacă, bineînţeles, îl iubeşte fără nici o restricţie. A scris o carte de dragoste. Vorbeşte cu precădere de viaţa spirituală a lui Camus. Este noutatea a ceea ce este şi trudă. Nu suntem în prezenţa unei biografii clasice. Cu toate acestea, este supraimpresionată viaţa privată peste tot ceea ce a realizat Camus ca scriitor şi jurnalist. Începutul ei se cam împotmoleşte în sterilul nietzschean. Nu este partea cea mai vizibilă. Nu cred că Albert Camus a fost, în acest punct, pus în umbră de un om socotit guru al conducătorilor nazişti, în definitiv. Nietzsche nu înseamnă nimic, aici! Cu siguranţă, lectura lui Nietzsche este salutară. Să zicem că Nietzsche a fost un autor de pe noptiera lui Camus. Onfray prezintă cronologic parcursul lui Camus, cu o suită de crochiuri care par a fi rupte din viaţă: Camus orfan de tată; Camus şi mama sa analfabetă; Camus şi bunica sa autoritară care-l bătea; Camus şi binefăcătorii săi, Jean Grenier şi Louis Germain; Camus şi debuturile sale literare; Camus şi presa; Camus şi Algeria… Toate epocile sunt prezente. Există şi Camus şi femeile sau, mai degrabă, Camus şi femeile sale. […] Apologeţii duetului Sartre-Beauvoir nu vor fi dezamăgiţi de călătorie, dacă sunt dispuşi să citească volumul de la început până la sfârşit. Michel Onfray îmbracă în lumina potrivită cuplul care pleda pentru dragostea liberă pe spatele fetiţelor manipulate.”
Dincolo de toate, o imagine se impune cu claritate încă odată, la apariţia acestui consistent volum: Albert Camus este o prezenţă constantă în gândirea europeană contemporană, cu importante ramificaţii şi pe alte continente. Filosofia sa, prezentată cu mijloacele pe care le-a socotit cele mai potrivite - arta cuvântului, imaginea sentimentelor -, a rezistat şi convinge în continuare şi azi.
Camus este şi acum un motiv de speranţă, pentru că a are mereu dreptate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu