Sunday, February 7, 2010 12:09:47 PM
Sunt numeroase cuvintele care au devenit internaţionale, după ce aria lor a fost naţională sau, cel mult, regională. Circulaţia acestora este deja o preocupare academică, dar nu acest aspect mă interesează acum, ci semnificaţia unuia dintre ele, care, chiar transmisă integral peste tot, şi-a păstrat nealterat sensul profund la el acasă, ba chiar şi l-a extins, a devenit - de nu era! – marcă de mândrie naţională. Aşadar, nu este nevoie să subliniez valoarea internaţională a gastronomiei franceze – de altfel, francezii acordă în fiecare an nu mai puţin de 66 Gourmand Awards pentru cărţi de gastronomie – şi nici să explic sensul cuvântului gourmand. Francezul e gurmand, e poate o mică exagerare, dar tot el ne-a dăruit cuvântul gourmet, cunoscător, care va să zică, degustător, amator de fineţuri… Dacă îmi permit să folosesc un sens figurat, referitor la arte şi carte, cred că nimeni nu se va ofusca. Francezii sunt gurmanzi şi gurmeţi şi în domeniul cultural! Din cele ce sunt sau par delicatese nimic nu le pare prea mult. (Notă: a se observa că, totuşi, nu se obezează în halul în care o fac americanii, despre care se poate spune că sunt nesătui, pardon, insaţiabili, ceea ce e cu totul altceva…). Ei, şi, ajungând aici, la delicatesele culturii franceze şi darul de a căuta mereu poziţii diferite de ale altora, să amintesc faptul că am (re)marcat, cu aproape un an în urmă, existenţa unui Prix du Livre Incorrect, decernat la începutul fiecărui an, din 2007, pentru a recompensa o scriere – eseu, istorie sau roman – „qui s’inscrit à contre-courant de la pensée unique et bouscule les clivages convenus”. Până acum, au fost recompensaţi, în 2007 - Eric de Montgolfier - Le Devoir de déplaire
(Michel Lafon), în 2008 - Jean Clair - Malaise dans les musées (Flammarion) şi, în 2009, Patrick Rambaud - Deuxième chronique du règne de Nicolas Ier (Grasset). Pentru că nu era destul şi domeniul nu avea, poate, o acoperire suficientă, în toamna trecută, s-a pus la cale Le Prix des Impertinents creat pentru a recompensa „un ouvrage s’inscrivant à contre-courant de la pensée unique”.
C'est meme Jeanette, autrement coiffe? Încă nu ne putem pronunţa, pentru că, în primul caz, aveam de-a face cu cărţi pamflet sau cel puţin ironice, alerte, legate cu precădere de stricta actualitate, incomode prin scormonirea prin viaţa instituţiilor şi indivizilor, prin afirmarea unor adevăruri amendate/amendabile de către structurile socio-politice convenţionale, fără nici o legătură cu celebra atitudine ideologică liberală de [foarte] stânga „political correction”, iar în al doilea cu un excurs nu foarte comod într-o perioadă istorică cenuşie – „les années de plomb du maoïsme français” – din perspectiva unui participant activ şi implicat: Claire Brière-Blanchet. A fost aleasă pentruVoyage au bout de la Révolution, de Pékin à Sochaux(Fayard), de către un juriu format din Christian Authier, Jean Clair, Louis Daufresne, Chantal Delsol, Bruno de Cessole, Paul-François Paoli, Jean Sévillia (preşedinte), Rémi Soulié (secretar general), François Taillandier et Eric Zemmour. Dintre aceştia, Bruno de Cesole este câştigătorul premiului Les Deux Magots 2009, pentru «L'Heure de la fermeture dans les jardins d'Occident», o carte inspirată şi de viaţa şi ideile lui Emil Cioran; Jean Clair e câştigătorul, în 2008, al Prix du Livre Incorrect, cu «Malaise dans les musées»; şi cireaşa de pe tort: preşedintele Jean Sévillia a luat, în 2004, Grand Prix Catholique de Littérature pentru Historiquement correct: Pour en finir avec le passé unique (Perrin) şi este cofondator la Prix du Livre Incorrect!
Paranteză: Juriul pentru premiul cărţii incorecte trebuia să se reunească la 21 ianuarie 2010… La trei săptămâni după, nu avem nici o informaţie nouă… o fi ceva putred în… şi pe acolo? Oricum, pe la început de an, belgienii se lăudau cu selectarea unei cărţi de Charlotte Charpot pentru acest premiu. Titlul acesteia e deconcertant: Madame, vous êtes une prof de merde! Quand enseigner devient un enfer Se tratează problema violenţei din sânul societăţii şi aceea a tinerilor din punctul de vedere al profesorului. O lucrare în ton cu orientarea premiului, remarca Véronique de Montfort (éditions de l'Arbre). S-au vândut deja 25 de mii de exemplare, din care 8 mii numai în Belgia. De s-ar traduce şi pentru români… Închei paranteza.
Aşadar, Voyage au bout de la Révolution, de Pékin à Sochaux. Scrisă de o fostă maoistă franceză, activă în confruntarea violentă a extremiştilor cu guvernul, cu poliţia, cu patronii, cu militanţii partidului comunist francez. Vom descoperi astfel, în această povestire autobiografică, radicalismul de stânga dirijat de un
Benny Lévy (foto; 1945-2003; zis şi Pierre Victor; discipol şi ultimul secretar personal al lui Jean-Paul Sartre între 1974 şi 1980; va trece la tradiţia iudaică – 1978 - şi va fonda Institutul de Studii Levinasiene, împreună cu Alain Finkielkraut şi Bernard-Henri Lévy), tânăr şi strălucitor filosof („idiotul util” al stângii proletare franceze) al cărui fanatism nu va fi dezminţit niciodată, împreună cu Olivier Rolin, Alain Geismar şi alţii, călătoria iniţiatică în China, din 1968, activismul politic de la Grenoble, închisoarea, clandestinitatea, procesele, „popasul” la Sochaux – drumul la extremă parcurs, până în 1973, de Claire Brière-Blanchet (n. 1940). Revoluţia în care a crezut neabătut i-a luat nu numai tinereţea, ci şi pe fetiţa sa Judith. Această dramă va împlini eşecul anilor de ascetism militant. Va trece mult timp până când va reuşi să reconstruiască şi să povestească epopeea uimitoare şi terifiantă a unei descendente de bună familie catolică (tatăl era director de uzină metalurgică), cu educaţie la un internat condus de maici, apoi la un liceu de matematici şi studii de istorie la Sorbona. Se pare că, din acest ultim loc se alege cu iniţierea în marxism-leninism, varianta Khmerilor Roşii şi cu intrarea în extrema stângă din 1960. Acţiunea – departe de semnul şi sensul din existenţialismul camusian – însemna bătăi cu bare de fier şi cocteiluri Molotov. Faţă cu această poziţie extremă, e util să amintim că intelectuali din Hexagon erau, la acea vreme, promotorii unei anestezieri morale, când un Jean Paul Sartre se întorcea de la Moscova (1968) şi declara că „la liberté de critique est totale en URSS”!
Claire Brière va scăpa destul de uşor de poliţie, protejată fiind, fără să ştie, de generalul gaulist Georges Buis, tatăl vitreg al soţului ei (Pierre Blanchet, ucis în 1991, în timpul unui reportaj în Croaţia). Dar nu va putea evita la fel, în 1972, „justiţia proletară” a „prietenilor intelectuali parizieni” („les intellos”); va face penitenţa pentru reeducare, pentru ştergerea obişnuinţelor sale urbane (termenul francez este ca un semn: „bourgitude”) în mijlocul „adevăraţilor proletari” de la Sochaux, o educaţie „à la Chinoise” – dar va fi un eşec total pentru „credincioasa catolică disidentă”. Aşa că va ajunge, în 1975, reporter la Libération şi va publica texte despre Iran, apoi Liban, Egipt şi Irak. Din 1988 până în 2007, se ocupă de publicaţiile „Médecins du Monde” şi creează revista Ingérences.
Cei care au citit cartea premiată, iată, de către un juriu de „impertinenţi”, au remarcat excelenta scriitură a unor pagini adesea halucinante, mărturia credibilă a unor trăiri foarte intime dintr-un suflet zbuciumat continuu; „Nous n'étions pas des jeunes heureux” – declară undeva şi din acest punct se poate decela sensul unei scrieri revelatoare despre o generaţie pierdută şi, într-un fel, recâştigată, a cărei experienţă tragică de viaţă nu se cuvine trecută cu vederea sau uitată.
Le Prix des Impertinents a pornit cu dreptul, se poate spune, după ceremonia de la Brasserie Montparnasse 1900. Să aşteptăm versiunea românească a cărţii? Mai degrabă un nou titlu de „chick lit”…
(07022010)
(Michel Lafon), în 2008 - Jean Clair - Malaise dans les musées (Flammarion) şi, în 2009, Patrick Rambaud - Deuxième chronique du règne de Nicolas Ier (Grasset). Pentru că nu era destul şi domeniul nu avea, poate, o acoperire suficientă, în toamna trecută, s-a pus la cale Le Prix des Impertinents creat pentru a recompensa „un ouvrage s’inscrivant à contre-courant de la pensée unique”.C'est meme Jeanette, autrement coiffe? Încă nu ne putem pronunţa, pentru că, în primul caz, aveam de-a face cu cărţi pamflet sau cel puţin ironice, alerte, legate cu precădere de stricta actualitate, incomode prin scormonirea prin viaţa instituţiilor şi indivizilor, prin afirmarea unor adevăruri amendate/amendabile de către structurile socio-politice convenţionale, fără nici o legătură cu celebra atitudine ideologică liberală de [foarte] stânga „political correction”, iar în al doilea cu un excurs nu foarte comod într-o perioadă istorică cenuşie – „les années de plomb du maoïsme français” – din perspectiva unui participant activ şi implicat: Claire Brière-Blanchet. A fost aleasă pentruVoyage au bout de la Révolution, de Pékin à Sochaux(Fayard), de către un juriu format din Christian Authier, Jean Clair, Louis Daufresne, Chantal Delsol, Bruno de Cessole, Paul-François Paoli, Jean Sévillia (preşedinte), Rémi Soulié (secretar general), François Taillandier et Eric Zemmour. Dintre aceştia, Bruno de Cesole este câştigătorul premiului Les Deux Magots 2009, pentru «L'Heure de la fermeture dans les jardins d'Occident», o carte inspirată şi de viaţa şi ideile lui Emil Cioran; Jean Clair e câştigătorul, în 2008, al Prix du Livre Incorrect, cu «Malaise dans les musées»; şi cireaşa de pe tort: preşedintele Jean Sévillia a luat, în 2004, Grand Prix Catholique de Littérature pentru Historiquement correct: Pour en finir avec le passé unique (Perrin) şi este cofondator la Prix du Livre Incorrect!
Paranteză: Juriul pentru premiul cărţii incorecte trebuia să se reunească la 21 ianuarie 2010… La trei săptămâni după, nu avem nici o informaţie nouă… o fi ceva putred în… şi pe acolo? Oricum, pe la început de an, belgienii se lăudau cu selectarea unei cărţi de Charlotte Charpot pentru acest premiu. Titlul acesteia e deconcertant: Madame, vous êtes une prof de merde! Quand enseigner devient un enfer Se tratează problema violenţei din sânul societăţii şi aceea a tinerilor din punctul de vedere al profesorului. O lucrare în ton cu orientarea premiului, remarca Véronique de Montfort (éditions de l'Arbre). S-au vândut deja 25 de mii de exemplare, din care 8 mii numai în Belgia. De s-ar traduce şi pentru români… Închei paranteza.Aşadar, Voyage au bout de la Révolution, de Pékin à Sochaux. Scrisă de o fostă maoistă franceză, activă în confruntarea violentă a extremiştilor cu guvernul, cu poliţia, cu patronii, cu militanţii partidului comunist francez. Vom descoperi astfel, în această povestire autobiografică, radicalismul de stânga dirijat de un
Benny Lévy (foto; 1945-2003; zis şi Pierre Victor; discipol şi ultimul secretar personal al lui Jean-Paul Sartre între 1974 şi 1980; va trece la tradiţia iudaică – 1978 - şi va fonda Institutul de Studii Levinasiene, împreună cu Alain Finkielkraut şi Bernard-Henri Lévy), tânăr şi strălucitor filosof („idiotul util” al stângii proletare franceze) al cărui fanatism nu va fi dezminţit niciodată, împreună cu Olivier Rolin, Alain Geismar şi alţii, călătoria iniţiatică în China, din 1968, activismul politic de la Grenoble, închisoarea, clandestinitatea, procesele, „popasul” la Sochaux – drumul la extremă parcurs, până în 1973, de Claire Brière-Blanchet (n. 1940). Revoluţia în care a crezut neabătut i-a luat nu numai tinereţea, ci şi pe fetiţa sa Judith. Această dramă va împlini eşecul anilor de ascetism militant. Va trece mult timp până când va reuşi să reconstruiască şi să povestească epopeea uimitoare şi terifiantă a unei descendente de bună familie catolică (tatăl era director de uzină metalurgică), cu educaţie la un internat condus de maici, apoi la un liceu de matematici şi studii de istorie la Sorbona. Se pare că, din acest ultim loc se alege cu iniţierea în marxism-leninism, varianta Khmerilor Roşii şi cu intrarea în extrema stângă din 1960. Acţiunea – departe de semnul şi sensul din existenţialismul camusian – însemna bătăi cu bare de fier şi cocteiluri Molotov. Faţă cu această poziţie extremă, e util să amintim că intelectuali din Hexagon erau, la acea vreme, promotorii unei anestezieri morale, când un Jean Paul Sartre se întorcea de la Moscova (1968) şi declara că „la liberté de critique est totale en URSS”! Claire Brière va scăpa destul de uşor de poliţie, protejată fiind, fără să ştie, de generalul gaulist Georges Buis, tatăl vitreg al soţului ei (Pierre Blanchet, ucis în 1991, în timpul unui reportaj în Croaţia). Dar nu va putea evita la fel, în 1972, „justiţia proletară” a „prietenilor intelectuali parizieni” („les intellos”); va face penitenţa pentru reeducare, pentru ştergerea obişnuinţelor sale urbane (termenul francez este ca un semn: „bourgitude”) în mijlocul „adevăraţilor proletari” de la Sochaux, o educaţie „à la Chinoise” – dar va fi un eşec total pentru „credincioasa catolică disidentă”. Aşa că va ajunge, în 1975, reporter la Libération şi va publica texte despre Iran, apoi Liban, Egipt şi Irak. Din 1988 până în 2007, se ocupă de publicaţiile „Médecins du Monde” şi creează revista Ingérences.Cei care au citit cartea premiată, iată, de către un juriu de „impertinenţi”, au remarcat excelenta scriitură a unor pagini adesea halucinante, mărturia credibilă a unor trăiri foarte intime dintr-un suflet zbuciumat continuu; „Nous n'étions pas des jeunes heureux” – declară undeva şi din acest punct se poate decela sensul unei scrieri revelatoare despre o generaţie pierdută şi, într-un fel, recâştigată, a cărei experienţă tragică de viaţă nu se cuvine trecută cu vederea sau uitată.
Le Prix des Impertinents a pornit cu dreptul, se poate spune, după ceremonia de la Brasserie Montparnasse 1900. Să aşteptăm versiunea românească a cărţii? Mai degrabă un nou titlu de „chick lit”…
(07022010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu