Din primăvara poeziei

Le Printemps des Poètes este o serie de manifestări tradiţionale în lumea literară franceză, cu ecouri şi pe meleagul românesc, cu implicarea sau nu a Institutului francez de la Bucureşti. Tot în mod tradiţional, Credincioasă testamentului lui Edmond de Goncourt, Academia ce-i poartă numele are şi o secţiune a premiilor de primăvară, care recompensează debutul în roman, pentru proza scurtă şi, ceea ce nu fac prea mulţi, pentru poezie, un ajutor preţios pentru laureaţi. Les Goncourt de printemps au recompensat anul acesta romanul Court vêtue de Marie Gauthier (Gallimard), nuvelele din Nous sommes à la lisière de Caroline Lamarche (Gallimard) şi poezia („pour l'ensemble de son oeuvre”) bretonului Yvon Le Men, autor al trilogiei Les continents sont des radeaux perdus (Une île en terre, Le poids d’un nuage, Un cri fendu en mille) - éd. Bruno Doucey.

Tahar Ben Jelloun, poet şi pictor marocan rezident la Paris (Premiul Goncourt în 1987 pentru La Nuit sacrée [Noaptea sacră]; din 2008, membru al Academiei Goncourt, în locul demisionarului François Nourissier), a făcut, marţi, 7 mai 2019, elogiul premiatului cu „Prix Goncourt de la poésie Robert Sabatier” şi îmi par foarte potrivit să îl reproduc aici:

„Eşti un trubadur, un călător care poartă poezia în locuri uneori improbabile, uneori pe scene importante; eşti mesagerul unui cuvânt mereu plin de viaţă, angajat şi arareori paşnic. Poezia locuieşte în tine şi toată viaţa îţi este dedicat ei. Mergi dintr-un oraş într-un sat, de pe o câmpie pe o pajişte să reciţi un poem ce trebuie spus ca să trăiască, ce trebuie ascultat pentru a-şi continua drumul spre alte ascultări. Eşti un poet lucid, un observator neobosit, scanezi lumea înconjurătoare, eşti şi în viaţa concretă, dar şi invizibil, ascuns, şi îţi spui poeziile. Pentru că eşti absolut convins că poezia va salva lumea, o lume din ce în ce mai îngrijorată, bolnavă sau inconştientă. Eşti sigur că numai poezia va face să se impună conştientizarea şi poate începe trezirea sănătoasă şi necesară. Acest lucru se datorează credinţei că «poemul este calea cea mai scurtă de la un om la altul, cum spunea Eluard, că eşti călăuză, îţi transmiţi cu generozitate şi furia, şi bucuria.

Ca şi Kateb Yacine [autor algerian; kateb în arabă înseamnă scriitor – n. m.], care e oprit într-o zi în Sidi Bel Abas de un bătrân care nu ştie citi sau scrie şi-i spune: «eşti Kateb, adică scriitor, aşa că stai jos şi ascultă-mă», ţi s-a întâmplat să fii oprit pe o stradă din Lannion de un străin care ţi-a spus: «Eşti poet, ai timp, mă asculţi»! Îl asculţi pentru că poetul este şi cel care ascultă oamenii, care îşi ocupă timpul strângând cuvintele celor care trec pe aici, întrucât «aceşti bărbaţi mâinile obosite înainte de vreme / care au construit casa poemelor mele». Întrebi cuvintele, obiectele, prietenii, camarazii; trec privind ochii în frunze / copacii care le pierd / în iarba pe care o fertilizează. Spui: «Aici sunt fructe, flori, frunze şi ramuri / Şi atunci iată inima mea care bate doar pentru tine / Nu o rupeţi cu cele două mâini albe ale voastre.» Eşti călător; urmezi drumuri de-a curmezişul, nu alegi linia dreaptă, eşti ghidat de o curiozitate plină de viaţă, având în minte aceste versurile lui Konstandinos Kavafis: «Când vei lua calea spre Ithaca / Vei dori călătoria să dureze / Căci plină e de aventuri şi lecţii multe.»

Tu eşti în viaţă, viaţă vastă, zici. Ai fost de câteva ori la Sarajevo şi ai absorbit totul, pământul plin de sânge, feţe devastate, mâini obosite, ochi umani care aşteaptă să trăiască puţină poezie. În altă parte, la Beijing, într-un mare teatru, ai citit o poezie despre moartea mamei tale. Sala plină de emoţie era tăcută. La final, cineva a venit să te vadă şi a spus: «Şi noi ne-am pierdut mama».

Evoci, apropo de dorinţa de poezie, «o mică lampă în noaptea conştiinţei, ca să o lumineze».

Dragă Yvon Le Men, poezia ta ne luminează şi ne arată drumul. Nu este uşor, nu este un dat, căci ea este în noi toţi. Poezia ne ajută să o găsim şi să o urmărim cu rigoare şi exigenţă.

Mulţumesc, dragă Yvon Le Men pentru că ne-ai tradus sunetul apei şi poezia vântului când traversează ramurile arborelui vieţii.”

Bernard Pivot a fost de acord cu spusele lui Tahar Ben Jelloun: „O lucrare magnifică”, şi a amintit că, pe 20 mai, la Casa Poeziei, Yvon Le Men va citi din poeziile sale.

Iată şi o mărturisire de credinţă din 2003 a premiatului:

„La ce folosesc artiştii din această lume, care preferă numerele literelor şi ale căror cifre de nebunie ameninţă să ne capteze în haos?Pentru cei care nu au nevoie de cântece, de imagini, de poezii, de romane, de filme, de piese de teatru sau de muzică, care să le spună viaţa atunci când ei nu ştiu adevărul. Să spunem astfel încât întristarea să dispară când nu mai pot plânge, că ea retează gâtul păsărilor. Lasă-l pe cel care nu are nevoie de un artist să-şi reţină lacrimile pentru totdeauna şi să-şi piardă dinainte bucuria.” [Din „La ce e util un artist?”, Iulie 2003].

Şi un extras din „Nevoie de poezie”, Éditions Seuil, 2006:

„De ce nu am urmat un alt drum, de ce nu am căutat o slujbă normală, cum s-a spus, de parcă a scrie şi a spune poezii nu a fost de lucru. Aş fi putut...

Dar nu am vrut să schimb cursul pentru nimic din lume.

Poate pentru că de la plecare, de la evadarea din pensiunea unde mă simţeam foarte nefericit, nu voiam să primesc ordine de la nimeni, cu excepţia celor pe care mi le-aş da eu însumi. Desigur, pentru că am găsit în poezie, a mea şi mai ales cea a altora, o consolare, o energie şi o conturare a vieţii mele. În acel moment, am navigat între două titluri: Ţara din spatele întristării şi La începutul zilei, primul precedând fericit pe cel de-al doilea. Nimeni nu ar fi putut ghici în poeziile din La începutul zilei, nu într-un vers de-aici, altul de colo, contextul scrierii lor: izolarea casei a cărei chirie era mai mult decât modestă, starea acoperişului său, a toaletelor sale imperceptibil prăbuşite în mijlocul pădurii şi scurgerile canalizărilor. Până şi şobolanii fugeau.

Nu mi-a fost posibil să vorbesc despre sărăcia mea, şi eram sărac, era benefic să urmăresc cea mai mică urmă de confort, cum ar fi acel cuţit de pâine pe care l-am cumpărat într-o zi de salariu. Mulţumită dinţilor lui şi în ciuda umidităţii, am reuşit să-mi prepar frumoasele sandvişuri care au declanşat aceste două versuri:

Întotdeauna găsim o zi frumoasă

pentru a împărţi o pâine.

Mi-am pus paginile la şcoala cerului albastru. Aşa am scris împotriva nenorocirii, aşa am citit chiar, şi mai ales, cărţile disperate ale căror autori au avut cel puţin curajul să şi le termine.

[…] Când cel care ignoră poezia plânge, fie şi în tăcere, poemul îşi găseşte drumul chiar în liniştea lacrimilor sale.”

.................

Alfabetul

Când înveţi alfabetul

Nu lăsa să cadă o literă

Pentru că dacă se răneşte

Nu vei mai găsi cuvântul ca s-o chemi

Când înveţi alfabetul

Şi că Z-ul pare departe de A

Cere-i un cântec mamei tale

Ca să termini calea

Când înveţi alfabetul

Nu uita de W

Pentru că deşi el este cel mai musculos

Nu iese adesea şi se simte un pic trist

Când înveţi alfabetul

Aminteşte-ţi că cu douăzeci şi şase de litere

Se pot face multe cuvinte

Şi le vei putea împărtăşi

Cu părinţii tăi, cu prietenii tăi, cu secretele tale.

Peisaj cu eleganţă şi nobleţe

„Criticul nu mai este acel vampir fără sânge care vine să sugă sângele textelor şi să dezvolte o lucrare parazită: este, dimpotrivă, cel care le hrăneşte şi le îmbogăţeşte.”

Gérard Farasse, Miroitements, în Littérature n°164 (4-2011) p. 33.

Martie este luna în care, iată, dispar din peisajul cultural personalităţi de marcă ale culturii universale. După ce criticul şi istoricul literar elveţian de limbă franceză Jean Starobinski (n. 17 noiembrie 1920), ne-a părăsit pe 4, la 98 de ani, încă unul dinte corifeii criticii tematice (inaugurată de Gaston Bachelard şi  Georges Poulet - Études sur le temps humain, 1949), cu doi ani mai tânăr, pleacă, pe 17, spre câmpiile elizee: Jean-Pierre Richard (n. 15 iulie 1922), poate cel mai important membru al mişcării, „parce qu'ils représentent l'exemple à la fois le plus brillant et le plus rigoureux de cette démarche critique.” (Michel Collot, Le thème selon la critique thématique. În: Communications, 47, 1988, p. 79) Cu cartea sa Littérature et Sensation, din 1954, a deschis un drum care avea să-l facă pe Alexandre Gefen (Le nouveau-magazine-litteraire, n°555, mai 2015) să afirme: „Monstre sacré de la critique universitaire, il a préféré à l'aridité théorique l'empathie avec l'imaginaire des écrivains.” Cale atât de plină beneficii pentru cunoaşterea intimă a teritoriilor imaginarului şi a impactului asupra consumatorului de literatură, hrănindu-se copios şi benefic din orizontul său de origine, fenomenologia existenţială, care a rezistat eroic ofensivei structuraliste.

Jean-Pierre Richard a parcurs totdeauna cu simplitate şi fineţe universurile interioare ale marilor scriitori, dar şi ale autorilor emergenţi, într-o limbă elegantă şi accesibilă. El a promovat o critică empatetică, ce ascultă ecourile afective şi senzitive, descifrând peisaje psihice mai degrabă decât explicaţii, obsesii şi fantasme mai degrabă decât forme. Această critică foloseşte metafore senzoriale spre a descrie „jocul de lumini primite şi trimise”, altcumva spus, ea ne relatează dialogul emoţional cu universurile interioare ale scriitorilor împrumutând din vocabularul psihanalizei freudiene şi din teoria arhetipurilor a lui Jung, departe de moştenirea lui Bachelard, vorbeşte imaginarului nostru despre imaginarul scriitorilor. În concepţia sa, poezia modernă „scufundă” lumea şi spiritul spre a dezvălui un sens îngropat, îl mimează, îl animă şi îl recreează, fizic, prin jocul limbajului ei. De la Nerval, Baudelaire, Verlaine et Rimbaud, la Pierre Reverdy, Saint-John Perse, René Char, Paul Éluard, Georges Schehadé, Francis Ponge, Guillevic, Yves Bonnefoy, André du Bouchet, Philippe Jaccottet, Jacques Dupin, nu e nimic la J.-P. Richard din interesul marcat pentru schizo la Deleuze & Guatari, pentru masochism la Deleuze, pentru nebunie la Foucault, pentru sadism la Blanchot, pentru melancolie la Starobinski; privilegiul dialecticii în câmpul logicii corespunde celui al „sublimării” în câmpul pulsiunilor – trecerea de la dezordonat la ordonat, de la haotic la organizat.

După cum observă Michel Collot, în Thématique et psychanalyse, J.-P. Richard a reuşit şi să treacă de la o logică a identităţii la o logică a diferenţei. Microlectures (1979) şi Pages Paysages (1984) nu fac altceva decât, paradoxal, să întărească o hermeneutică a totalizării. Deconstrucţia, diseminarea (cuvânt ce apare frecvent în textele lui Richard), gramatologia au fost mereu o tentaţie pentru critic: „Am rezistat, mai mult sau mai puţin, textele mele stau mărturie, forţei desprinderii […]; căci nimic nu pare a limita, într-o scriere veritabilă, nici labilitatea ecourilor tematice, nici difuziunea muzicilor literale. Nimic, dacă nu cumva […] reciproca reţinută de cele două instanţe: volatilitatea temei lăsându-se oprită de greutatea intensităţilor aliterative, volatilitatea scrierii supunându-se cercului unei reţele organizate a obsesiei.” Nu e mai puţin adevărat că sursa dimensiunii acesteia este contactul cu critica germană a totalităţii, în acelaşi timp şi o critică a detaliului, ilustrată mai cu seamă de Leo Spitzer, stilistician care uza de microlecturi avant la lettre, în cadrul unei hermeneutici organiciste, însă, în care partea este totdeauna reflexul ansamblului.

În concepţia lui J.-P. R., trei sunt elementele fundamentale care vin să articuleze nivelurile existente într-o operă literară: întâi elementul tematic, adică cercetarea unui sistem subiacent ce permite ordonarea diversităţii textului plecând de la elementele recurente, prin care se manifestă convergenţa şi coerenţa, formând ceea ce el numeşte „peisajul”, „grila senzorială” (acest element apare de la primele sale texte); al doilea element, mai recent, vine să se alăture primului: lectura trebuie să ţină cont şi de „singularitatea libidinală” a peisajului, critica tematică trebuie aşadar să fie însoţită de o abordare psihanalitică (recursul al acest al doilea element apare în 1974, odată cu Proust et le monde sensible); al treilea element al metodei menţionat de J.-P. Richard este elementul formal, el apare vag anunţat de operele precedente, e oarecum inedit şi marchează specificitatea microlecturilor: „A trebuit să mă uit la modul în care realizările unei poetici sau unei terorii a textului, să zicem ale unei gramatici, vin să se articuleze cu acelea ale unei lecturi pin intermediul temei şi motivelor.” (Microlectures, Paris, Éditions du Seuil, coll.  «Poétique», 1979, p. 9)

Tematică, psihanaliză, formalism – o triadă ce sintetizează trei mari orientări ale Noii Critici (lipseşte critica sociologică) şi produce un efect de exhaustivitate, o impresie de completitudine; dacă obiectul lecturii se vrea restrâns la grila minimală, operaţia lecturii însăşi pare de la început marcată de sigiliul totalităţii; dacă nu se pune niciodată problema saturării orizontului de comprehensiune a textelor comentate, e nu mai puţin vorba de a parcurge ansamblul nivelelor de interpretare posibile pentru acele obiecte.

Fenomenologia sa magică se fondează pe un gust al existenţelor, o pasiune a singularităţilor apte să deschidă din interior opere paralizate de lecturile şcolare, pentru a desena peisajele cu totul noi ale sufletelor noastre de azi. Sensibil la diferenţe şi nu la şcoli, atent la diferenţe şi nu la similitudini, indiferent la problema reprezentării şi adevărului: „Critica deschide operele, ea pune în joc în texte în permanenţă înţelegerea diferită a marilor scriitori. Este o critică a descoperirii.” Jean-Pierre Richard intră în lăuntrul cărţilor cu o rară acuitate şi locuieşte acolo, înfăşurat în sunetul cuvintelor lor. Discreţia, modestia, generozitatea sunt evidente pentru oricine se gândeşte la criticul francez. Ar trebui să se adauge atenţia, această „rugă naturală”, o atenţie deosebită faţă de autor, o eleganţă mallarméană în raport cu Literele, să zicem, folosind un cuvânt ieşit din modă, a nobleţei. Lucru absent la criticul care urcă pe umerii autorului său spre a se face văzut de departe sau care îl sacrifică, cu dragă inimă, pentru gloria metodei sale. „A inventa o modalitate de a scrie, o modalitate de a citi care să fie la înălţimea, poate, a ceea ce textul povesteşte. Iată ce înseamnă a face critică.” – spunea în, 2010, Jean-Pierre Richard.