Eugène Ionesco - O mare biografie

Friday, March 13, 2009 10:21:06 AM

andre le gall, eugene ionesco

Pe o piaţă aglomerată şi la început de an 2009, când sunetul trâmbiţelor ce anunţaseră premiile literare (y compris Nobelul pentru Le Clézio) încă nu s-a diminuat încă destul, ultima biografie a lui Eugène Ionesco e bine primită de critica franceză. Autorul volumului intitulat Eugène Ionesco. Mise en scène d’un existant spécial en son oeuvre et en son temps (Éd. Flammarion, Collection Grandes biographies, 617 p.), André Le Gall, are antecedente semnificative în materie, de-ar fi să amintim numai Pascal (599 p., 2000), Racine (658 p., 2004), Pierre Corneille en son temps et en son oeuvre: Enquête sur un poète de théâtre au XVIIe siècle (603 p., 2006), toate la aceeaşi prestigioasă editură şi, cum se vede, la fel de consistente.

Recunoscut, admirat, jucat în întreaga lume, Eugène Ionesco, această „neîmblânzită personalitate”, (Bernard Morlino) beneficiază acum de o biografie fluviu, un omagiu celui care, împreună cu Samuel Beckett, a revoluţionat teatrul după război, cu al său delirant comic irezistibil. Duşman al simbolismului şi realismului, Ionesco a spart schema spectacolului în care se expunea o situaţie decodificată la final. Dar universul său nu este atât de absurd precum se spune: dacă elimină orice sens al replicii şi al comportamentului personajelor este pentru a sublinia că, în lumea modernă, nimeni nu ascultă pe nimeni. A bulversat critica pentru că a făcut teatru metafizic într-un moment în care domnea ideologia politică. „Opera lui nu are vârstă. Are prea mult spirit pentru a fi un moft. Iconoclastul a rămas până la capăt un opozant.” Intelectualii, atât de apţi să se lase ameţiţi de piesele sale sentenţioase, s-au întrebat multă vreme dacă să-l apropie de Fernand Raynaud sau de Paul Claudel. Au sărit în apărarea sa Adamov şi Anouilh, Queneau şi Audiberti, ca să impună publicului deconcertat noutatea „Cântăreţei chele”, prima sa capodoperă, un atac vitriolant la adresa dialogului gol de conţinut, în care nu se vorbeşte despre nimic, care dinamitează limitele cotidianului. Chiar fiinţa lui este marcată de această imagine a lumii, tentaţia sinuciderii fiind adesea evitată cu sprijinul prietenului său Cioran, căruia îi telefona în momentele de derută.

„Copilul definitiv”, cum îl numeşte Bruno Frappat, în La Croix, beneficiază de serviciile unui biograf serios, care nu umblă prin „pubele de gunoi, conturile bancare, nu caută amoruri ilicite”, chiar dacă, sigur, acestea nu ar modifica în vreun fel imaginea pe care André Le Gall o propune cu sensibilitate, talent şi erudiţie (şi pagini de minunat lirism), atât de aproape de sufletul eroului său. Punerea în scenă a unei existenţe în opera şi în timpul său, cu formula lui André Le Gall, se face în prezenţa vocii lui Ionesco. Evenimente, întâmplări, anecdote, vise, care leagă jurnalul intim de ficţiunea dramatică, sunt puse permanent în raport cu datele obiective furnizate de arhive, de tăieturile din ziare, de mărturiile contemporanilor, actorilor, compatrioţilor, prietenilor. Avem, astfel, imaginea unui Ionesco preocupat de prezenţa sa pe scena publică, dar şi de prezervarea propriului eu. Avem astfel, un pascalian născut, iar nu făcut, un mistic deghizat în farsor modern, un luptător practicând cu succes jocul farmecului şi seducţiei în saloanele pariziene. Spirit strălucitor, magnific în jocul cuvintelor, înarmat cu umor, devorat de angoasă, e asemenea personajelor din piesele sale, pe care îşi ia sarcina de a le prezenta în pluralitatea identităţilor care îl locuiesc pe el însuşi. Se desenează, astfel, portretul unui om al îndoielii şi al credinţei, mare rezonator al întrebărilor dintotdeauna asupra stării lumii, un poet al insolitului, dar nu un campion al absurdului, cum este adesea socotit în mod eronat.

Cel care se apleacă atent asupra substanţialului op este Pierre Assouline, în Le Magazine littéraire, pentru care „La dernière biographie d’Eugène Ionesco, le maître du théâtre de l’Absurde, est à la hauteur du sujet.” Nu ne putem îndoi de această realizare excepţională, însă, în ceea ce priveşte conceptul restrictiv de „teatru al Absurdului”, folosit cu dezinvoltură nevinovată de recenzor [nu ezită, totuşi, să scrie undeva: „le poncif en majesté: l’absurde”], există explicaţii, mai mult sau mai puţin anecdotice. Sigur, aceste „întâmplări” nu ating în nici un fel operele care se revendică sau sunt revendicate ca aparţinând genului, nu le schimbă cu nimic valoarea de consum. Iată, aşadar o paranteză, care de folos ne pare, pentru că suntem înlăuntrul biografiei şi orice [mic] adaos nu-i nicicând inutil.

Aleg calea mai lungă, lăsându-l pe profesorul iranian Ahmad Kamyabi Mask, prieten apropiat şi specialist de renume în opera dramaturgului, autorul punerii în scenă a „Rinocerilor” la Teheran şi al volumelor „Ionesco et son théâtre” (1987) şi „Qui Sont Les Rhinocéros De M. Eugène Béranger Ionesco?” (1990), să aducă argumentul autorităţii: «Termenul este impropriu. Cuvântul însuşi este absurd. El semnalează absenţa sensului. Este o etichetă pe care un critic englez, Martin Esslin. A lipit-o teatrului lui Ionesco, cu precădere primei sale piese, „Cântăreaţa cheală”. Personal, mă gândesc că Esslin era vexat că se glumeşte pe seama englezei pe scenă; două cupluri engleze care vorbesc englezeşte, care mănâncă cu dinţi englezeşti şi care citesc ziare englezeşti bând ceai englezesc în ceşti englezeşti, un ansamblu de lucruri însumate, care apare în metoda Assimil de învăţare a limbii engleze. Pentru el, care era tânăr pe vremea aceea, care văzuse tragedii, piese foarte serioase, şi care află subit pe scenă englezi tocmai repetând mecanic clişee fără a reflecta, acest lucru poate părea imposibil şi, prin urmare absurd. Pe-atunci, adică în 1952, Ionesco a scris un articol în „The Observer”, în care precizează că nu a acceptat niciodată eticheta de „absurd” pentru teatrul său. El a continuat să repete acest lucru până la sfârşitul vieţii. Mi-a spus că era, după el, alegerea cuvântului care era absurd, că asta se petrecea pe vremea unor Sartre şi Camus, când cuvântul „absurd” era la modă, că patruzeci de ani mai târziu este preferată o altă etichetă, şi ea la modă, de exemplu: teatrul „pozitivist”. Nimeni nu a scris lucruri absurde. Un scriitor, când îşi ia pana, scrie pentru a fi util, pentru a schimba ceva în sânul societăţii… Dacă unul crede în absurditatea vieţii, bineînţeles că nu va trăi optzeci şi ceva de ani, nu-şi va apăra textele în faţa regizorilor, nu va scrie cărţi, nu va acorda interviuri pentru a-şi clarifica observaţiile. Prin urmare, au fost puşi în acelaşi sac Ionesco, Beckett, Arrabal, Genet, Amadou, autori atât de diferiţi! Singurul lucru care-i apropie e că sunt străini în Franţa şi că scriu în franceză, că fiecare dintre ei îşi povesteşte o parte a vieţii, a amintirilor. Cât despre mine, sunt contra acestui gen de etichete. […] Nu e absurd, nici pe jumătate absurd, nu este nonsens. […] Artistul e ca un instrument muzical. Când îl atingi, se trezeşte şi scoate un sunet. Artiştii sunt astfel. Când trăiesc în confort, nu se interesează de celelalte fiinţe umane. Însă, cei care suferă ei înşişi sunt susceptibili de a căuta să atenueze suferinţa apropiaţilor, de exemplu scriind. Ionesco este unul dintre aceşti mari artişti a căror copilărie a fost dificilă. […]»

Dacă ce e mult nu e bun, ce e bun, e bine să fie (ceva mai) mult… Aşadar voi abuza de răbdarea domniilor voastre, adăugând încă un fapt: Dr. David Lavery, Professor of English at Middle Tennessee State University, îl include pe Eugène Ionesco în categoria Teatrului grotesc, alături de Arthur Adamov, Aristophanes, Antonin Artaud, Samuel Beckett, Gottfried Benn, Bertolt Brecht, Friedrich Durrenmatt, Jean Genet, Grand Guignol, Alfred Jarry, Joe Orton, Harold Pinter, N. F. Simpson, Dylan Thomas… E adevărat că profesorul american ia „The Theatre of the Absurd” parte a teatrului grotesc, alături de Bizar, Macabru, Caricatural, Parodie, Satiră, Ironie, Comic. „Certainly the plays of Beckett, Ionesco, Adamov, Genet, Pinter and so on are a veritable treasure trove of the grotesque.” Argumentaţia sa pare lesne acceptabilă, Lavery subliniind că, după Camus, termenul „absurd” (din „teatrul absurd”) şi-a lărgit mult aria de acoperire, cucerind foarte repede arii largi din ceea ce se afla sub umbrela „grotescului”. Sunt citaţi şi A. P. Hinchliffe, cu abordarea sa din conferinţele „The Critical Idiom series” şi Philip Thomson, cu The Grotesque, în Methuen Critical Idiom Series. Astfel că „e, probabil, dificil să te decizi între «grotesc» şi «absurd» pentru a descrie caractere ca Lucky şi Pozzo din «În aşteptare pentru Godot», oratorul din «Scaunele» lui Ionesco sau pentru a caracteriza scene precum apariţia lui Nagg şi Neil în «Endgame» de Beckett ori episodul spălării creierului în actul II din «The Birthday Party» a lui Harold Pinter, când Stanley este interogat de Goldberg şi McCann”.Nu ştim dacă autorul biografiei a apelat la astfel de texte, cum nu ştim nici dacă a consultat „Ionesco în ţara tatălui” de Marta Petreu. Bibliografia generală Ionesco este, se pare, mai mult decât impresionantă…

Poate că ţi-a părut, cititorule, prea întinsă paranteza. Sper că nu şi fără folos, credinţa mea fiind că nu se pot scrie peste şase sute de pagini despre viaţa şi creaţia unui om banal, plicticos. Or, Eugène Ionesco numai astfel n-a fost!

Dar să ne întoarcem la Le Magazine littéraire, unde Pierre Assouline, care se întreabă retoric: Cum să scrii biografia unui „mincinos” de geniu? Întorcându-te la invenţiile sale pentru a-i dezveli adevărurile, din al căror mozaic se poate naşte o legendă mult mai puternică decât mitul construit de el. Cu dramaturgii e cel mai dificil, pentru că ei se pun în scenă, fac o operă din jongleriile cu propria memorie. Aşa face şi Ionesco, de o sută de ori mai mult decât oricare. E inutil de pus faţă cu contradicţiile sale, cu ceea ce a uitat şi uşoarele adaptări ale realului. O izbucnire nemaipomenită de râs obţii la orice tentativă de acest fel. Ceea ce nu ne împiedică să remarcăm reflectarea în forul său interior a unei disperări secrete.

După Assouline, André Le Gall e la înălţimea subiectului său. Nu numai pentru că merge pe urmele sale, ci şi pentru că îl însoţeşte în dimensiunile sale succesive. Este credincios, în literă şi spirit, maestrului. Dar cată să pună în odine o biografie care a fost mereu prezentată haotic, căreia i s-au constatat erori fără a fi enunţate vreodată. Povestea începe 1909 şi se încheie în 1994. Nu vom relua prezentarea concisă din Le Magazine littéraire. Reţinem numai precizarea, altfel cunoscută, că Eugène Ionesco a trăit mereu tulburat de regimul dublei apartenenţe: România, adică tatăl, şi Franţa, adică mama. «Această nevroză este un cadou pentru un creator, mai ales pentru acela care face din suferinţa universală o afacere personală.. De la tatăl său, Ionesco a păstrat amintirea unui oportunist, avocat respectuos faţă de autoritate, fie ea încarnarea diavolului, capabil a se adapta cu cinism confuz oricărui regim, un om violent, atât de natural coleric încât a murit în plină furie; de la mamă, a păstrat memoria unei femei blânde, cultivate, sensibile şi abandonate, de la care a luat asupră-şi trauma prin procură.» Aşa era Eugène Ionesco, «anarhist prin temperament, monarhist din raţiune, critic sarcastic al provincialismului cultural românesc». Acesta din urmă încă prea prezent, poate mai mult decât în tinereţea dramaturgului. A înnoit în mod esenţial limbajul teatrului, alături de „vărul” său Beckett. Angoasă, suferinţă, depresie – acestea sunt ultimele fantasme care l-au bântuit, despre care vorbea îndelung noaptea la telefon cu Emil Cioran. Imortalitatea oferită de Academia Franceză nu l-a ferit de spectrul finalului inevitabil.

André Le Gall a publicat înainte biografiile lui Corneille, Pascal şi Racine. Asta înseamnă că, cel puţin pentru el, implicit, e un clasic modern? Cine ar îndrăzni să zică altfel? Poate doar Gilles Sandier, unicul critic dramatic ce nu a încetat niciodată să-l înţepe, dar asta nu prea contează. Mai degrabă Ionesco însuşi ar putea fi contestatarul, într-o ultimă mişcare elegantă de cochetărie a disperării.

Ne aşteptăm ca masivul volum să aibă şi o versiune în limba română, marile edituri româneşti putându-şi permite o investiţie sigur profitabilă financiar pe termen mediu şi lung, dar mai cu seamă profitabilă cultural chiar de azi. În ciuda celor care încă mai susţin că dramaturgul Eugène Ionesco nu aparţine literaturii române, de parcă s-ar fi născut din neant ori prin germinare spontanee…