Poezia postmodernă reloaded

Wednesday, August 8, 2012 4:19:54 PM

* La răstimpuri, se reia discuţia despre postmodernism, se induce nevoia de clarificări, reapar divergenţe, polemici, se aplică etichete definitive, care rezistă rareori mai mult de-o vară. O elegantă revistă literară din Piteşti chiar a lansat deunăzi un chestionar de anchetă pe tema Poeziei postmoderne şi a trebui să scotocesc în dulapul cu impresii şi convingeri ca să răspund cât mai decent. Date fiind condiţiile circulaţiei publicaţiilor culturale şi a ideilor, încerc să ofer cititorilor Revistei Noi câte ceva din esenţa celor exprimate în răspunsurile mele.

* Într-un fel, este firesc să fie (ad)ju(de)cată permanent orice orientare cu impact istoric mai mult ori mai puţin semnificativ asupra literaturii universale şi/sau locale. Firescul decurs din certitudinea unui sfârşit al modernismului, o chestie veche de vreun secol, poate de la Eugenio d´Órs y Rovira, noucentrism, avangardă – noua epocă estetică, sau poate „după Auschwitz”, „după Hiroshima”, odată cu apariţia, în cultura occidentală, a „apocalipticului” – apocalipsul a avut deja loc, suntem dincolo de sfârşit, trăim în orizontul postumităţii etc. Dacă nu toţi scriitorii şi criticii vorbesc despre postmodenism, respectiv poezia postmodern(ist)ă, asta ţine de interesul lor pentru contemporaneitate. 

* A ignora fenomenele, a evita prezentul nu este ceva nou nici măcar pe meleagul românesc. Cei care s-au aplecat cu oarecare acribie asupra fenomenului aparţin, totuşi, de un segment dedicat cu precădere tragerii spuzei pe turta proprie – M. Cărtărescu, A. Muşina, D. Chioaru – cu viziuni partizane, fie parţiale, fie restrictive. N. Manolescu este mai aproape de imaginea care ar corespunde gândirii occidentale, timid, totuşi, pentru nu trece neam, nici el, de generaţia care i-a marcat formarea intelectuală. Gândesc că ar fi putut accede deschis până la Bacovia-Barbu interbelic, fără să poată fi amendat serios. Studii solide din vest găsesc rădăcini ale posmodernismului la Edgar Allan Poe (V. Tamari Cheishvili - „Edgar Poe and Postmodernism” ori, precum Gilles Deleuze, la Franz Kafka. Fredric Jameson („Postmodernism Or The Cultural Logic of Late Capitalism”) se întreabă dacă nu cumva sunt recuperabili pentru postmodernism T. S. Eliot, Thomas Mann şi André Gide… O privire mai atentă ne dezvăluie că un argument al aproprierii unor astfel de nume ţine de elementele gotice prezente în scrierilor autorilor… 

* Demersuri mai noi, îndrăzneţe, din spaţiul românesc aruncă originile postmodernismului în Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir şi Ţiganiada lui Budai Deleanu! Dar, în realitatea românească, nu se poate vorbi de o prezenţă semnificativă a termenului şi a manifestărilor conştient(izat)e înainte de 1980, când eforturile de definire se amplificaseră în Occident, realizându-se desprinderea de neomodenism. Sincronizarea era şi posibilă, în ciuda sau poate datorită restricţiilor politice, generaţia respectivă simţind mai mult ca acelea precedente nevoia de descătuşare prin ironie, gotic, textualism etc. Cenaclul de Luni a fost cea mai vizibilă mişcare de tip postmodern, dar era imposibil ca reflexe să nu răzbată în şi din teritoriu, circulaţia persoanelor fiind destul de frecventă înăuntru, altfel de comunicare decât cea directă presupunând riscuri considerabile. Că mulţi dintre ei s-au revendicat de la poeţi interbelici sau de la şaizecişti nu face decât să augmenteze credinţa în imposibilitatea generaţiilor spontanee, recunoaşterea preeminenţei înaintaşilor. Nu toţi optzeciştii au fost / sunt postmodern(işt)i în fond. Sunt destui tradiţionalişti, curat moderni, romantici, beatnici… Ceea ce nu le micşorează nicicum presupusa valoare reală.

* Se pune în discuţie şi cerinţa sincronizării, dar abordare subiectului ar fi superfluă, dacă nu chiar falacioasă. La acest moment – 2012 – nu mai poţi vorbi de ne-sinconizare, de izolare culturală, de creaţie suficient sieşi. Şi la anul 1980 era, într-o mai mică măsură, desigur, la fel cu această comunicare sincronă în lumea literelor. Fie şi cu greutate, cărţile şi revistele circulau înspre ţările lagărului comunist, adesea chiar în momentul apariţiei lor. Fragmente relevante apăreau subtil în reviste de cultură, cu sau fără ghilimele, în versiuni româneşti dintre cele mai stimabile (V. seriile vremii din revista Secolul 20. Se pot găsi, însă, lucruri surprinzătoare, din acest punct de vedere, şi în Tânărul leninist!). Era imposibil ca generaţia anilor 80 să nu se „sincronizeze”, asta citea - poezie americană -, asta o inspira, nu numai stilistic, ci şi substanţial. Este evident că sincronizarea, exclusiv, nu asigură calitatea poeziei, dar este necesară facilitării comunicării reînnoite, poezia nu se poate reduce la repetarea unor mantre milenare, unor structuri osificate! Cum mişcarea Dada a însămânţat generos toată avangarda occidentală interbelică şi toată mişcarea literară universală ce i-a urmat, era firesc să aibă acelaşi efect şi postmodernismul teoretizat în anii 80. După Fântâna lui Duchamps (1917), arta nu mai fost la fel… Nici în literatură schimbarea de paradigmă nu era ceva nou. Se mai întâmplase cu Noul Roman Francez, cu Real Maravilloso… 

* Mişcările postmoderne româneşti au beneficiat inegal de mediatizare. De aceea, „capitaliştii” au avut parte de o vizibilitate superioară. Handicapul „provinciei” a fost şi va fi greu de depăşit, într-o lume globalizată, y compris pulverizată. Dacă la Centru gălăgia e mai mare, nu semnifică deloc vreun criteriu de valoare perenă, o detaşare de mărirea şi decăderea modelor. Iar existenţa, în ultimul deceniu, a Internetului multiplică, practic, la nesfârşit arhipelagul poetic postmodern şi căile de comunicare. Sunt, însă, mulţi lideri de opinie literară care desfid orice apropiere de mediile electronice. Unii refuză să folosească telefonul mobil! Aşadar, pe lângă reproşurile făcute de N. Manolescu („Cea dintâi suferinţă a criticii este, după modesta mea părere, lipsa de claritate, exprimarea pretenţioasă şi confuză.” R.l. 23/2012), apare şi informarea deficitară sau nesicronă. 

* Rezonanţa poeziei, la nivel universal, este minoră şi esenţială. Se poate trăi şi fără poezie, dar merită? Şi atunci, lăsăm poeziei o nişă discretă şi cu multiple intrări. Aici, orice consumator se poate delecta în voie cu bucate alese. Nu există cea mai valoroasă generaţie, poate exista cel mai valoros poet al unui moment de prezent sau de viitor. Un nume cu o actualitate constantă în ultimii treizeci de ani este Nichita Stănescu. Constat, în viaţa de zi cu zi, că prezenţa poeziei sale este, tot mai mult, peste aceea a poeziei eminesciene. Dincolo de orice interpretări teoretice, concret, emoţia versului lui Nichita se transmite direct, habar nu am pe ce căi şi de ce, în conştiinţa receptorilor. Nici nu se face să întrebi „de ce-ţi place poezia lui Nichita?”, căci rişti să ţi se răspundă obraznic: „D-aia!” Generaţia 80 este un reper important. De aici începe ceva ce nu s-a împlinit încă, sedimentele ei sunt încă fertile şi în rezonanţă cu mişcarea poetică universală. 

* Postmodernismul este o literatură a sfârşitului, neîndoielnic. Un sfârşit pe care l-am depăşit deja, dar oare am ajuns altundeva? În balansul acesta, trăim şi literatura trecutului, şi literatura viitorului. Despre aceasta din urmă s-au scris deja nişte tomuri, de-ar fi să amintesc, la noi, doar „Transmodernismul” lui Theodor Codreanu. Un demers de tot interesant se poate găsi la japonezul Kojin Karatani, promotor al transcriticii. Iar postmodernismul nu este în criză, el ESTE criza! Şi cum chiar literatura română este în criză, numele e este postmodernism! A nu se da fazelor anterioare vreo accepţie negativă, este numai o constatare reconfortantă, întrucât, chiar dacă în mlaştini viaţa e mai variată, mai bogată şi mai vie, tot în furtună se trăieşte cu adevărat.

* La noi, se face poezie bună, pe alocuri. Cam mult steril, puţine grăunţe de metal preţios, dar adesea cu şanse de pepite adevărate. Poezia bună de azi este eminamente postmodernă, cel puţin ca demers lucid. Dacă şi uneltele ajută, se poate ajunge la rezultate notabile. A te cantona, stilistic, dincolo de deceniul şapte al secolului XX este sinucidere curată sau experiment eşuat. Iar guvernele literare îmi sunt cu totul indiferente, io-s adeptul unei dictaturi a valorii şi unei anarhii a manifestării creatoare. Asta spre disperarea criticilor mai mult sau mai prin profesionişti! (Să ne ducem, pentru argumentul autorităţii, tot spre liderii de opinie critică: N. Manolescu – „Altă suferinţă, nu fără legătură cu prima, este inadecvarea. Ea provine din mofturi stilistice […] şi constă în a pipăi textul literar folosind o mănuşă cu un singur deget. Mănuşa pare de rigoare, mai ales când nu vrei să păcătuieşti prin empirism: critica înţeleasă ca o chirurgie nu se poate dispensa de mănuşi. Doar că mănuşa cu un singur deget nu permite fineţea palpării operei. Între observaţiile critice şi opere nu e adesea, din cauza degetului unic, nici un raport. Inadecvarea sare în ochi mai cu seamă în critica de poezie.” R.l. 23/2012)

* Poezia postmodern(ist)ă presupune libertate nelimitată, lipsă de canon – este contradicţie în temeni să vorbeşti de „canonul postmodernist”! -, contact ne- ori slab mijlocit cu receptorul. Regula este lipsa regulilor. Se desfide prostia şi suficienţa, se respinge înregimentarea. De aceea, generaţia 80 a fost a doua şi ultima a poeziei româneşti, nu se mai pot constitui generaţii, nu mai există şansa unor identităţi intersectabile. Suntem dincolo de sfârşit sau în altă parte.

Câmpina, 30 iunie 2012