Saturday, January 9, 2010 12:57:16 PM
Pe la finalul anului trecut, la un pahar de vorbă cu doi amici intelectuali - cum să spui altfel despre un etnolog deja inclus în dicţionare şi un doctor în istorie doldora de informaţie mai cu seamă „ascunsă”, marginalizată de oficiali din considerente de imagine? -, m-a surprins o judecată la ale cărei consecinţe asupra înţelegerii lumii contemporane nu mă gândisem (încă!). Toată mişcarea legată de fundamentalismul islamic actual nu este decât o „criză de creştere” a acestei orientări religioase: scădeţi cele şapte secole diferenţă faţă de fondarea creştinismului şi veţi vedea unde se afla, istoric, acesta din urmă ca mod de manifestare. Am făcut acest lucru şi am dat peste… Cruciade! Fără a pune un semn de egal absolut între Jihadul de acum şi Cruciadele de atunci, asemănările dezvoltărilor sunt izbitoare. Şi poate relevante, cel puţin în sensul că nimeni nu învaţă din erorile istoriei.
Şi cum nimic nu se naşte din nimic şi înainte de orice a fost ceva, căile lecturii m-au purtat uşor către vestea unei apariţii editoriale interesante: La Dernière Utopie. Menaces sur l’universalisme de Caroline Fourest. A picat cum nu se poate mai bine pe „revelaţia” care îmi tot dădea târcoale că tot ceea ce ni se întâmplă rău în ultimele două secole se trage de la 1789. 14 iulie şi cele ce i-au urmat în materie de afirmare şi circulaţie a ideilor (ca să nu folosesc hulitul termen „ideologie”) sunt la baza tuturor crizelor moderne, creşterilor şi decăderilor, succeselor înşelătoare, extremismelor şi genocidurilor de toate felurile, începând cu cele din războaiele napoleoniene. Saltul brusc din feudalism în capitalism, cu principiile socialiste numite libertate, egalitate, fraternitate (solidaritate), evident nenaturale, inventate în virtutea falsei credinţe a vremii că omul este stăpânul naturii şi nu parte a ei, va deschide drumul unei rapide dezvoltări a ştiinţelor, desigur, dar şi al unei rupturi dramatice de sensurile profunde ale existenţei. Universalismul utopic ajuns în prim plan la final de secol optsprezece va tulbura societăţile timp de două secole, pentru a sfârşi într-un eşec nici măcar răsunător, ci doar deplorabil.
Pentru că nu ne putem orienta altfel, legăm (şi) acest fenomen de un eveniment dramatic: 11 septembrie 2001, care marchează eşecul utopiei universaliste şi al multiculturalismului dezvoltat ca (inutilă) soluţie de avarie. Nimeni nu ştie încotro ne îndreptăm acum, când e mai mult decât evidentă eroarea în care ne-am aflat socotind că oamenii sunt liberi, egali şi solidari, în fond. Toate distopiile demonstrează contrariul şi au prostul obicei de a se împlini exact când nimeni nu se aşteaptă! Gândirea umanistă militează pentru „fabricarea” unor indivizi liberi, autonomi şi reflexivi, capabili să-şi conducă viaţa alegând ei înşişi calea – omul nou, nu?. Ea se opune, iată, azi, tendinţelor comunitarismului şi particularismului ce revendică drepturi diferite în funcţie de „grupul” de care individul aparţine, în care s-a născut şi care îi imprimă sensul vieţii. Ceea ce s-a definit drept „corectitudine politică” impune un relativism cultural diferenţialist, care limitează mult-trâmbiţatele libertăţi individuale şi, mai mult de-atât, în numele toleranţei, cere tolerarea practicilor celor mai intolerante, precum inferioritatea femeii, maltratarea copiilor, uciderea celor care au altă părere sau altă credinţă, discriminarea pozitivă a minorităţilor în defavoarea majorităţilor. Dacă în România semne ale acestor manifestări sunt fie sporadice, fie surdinizate, pentru că patria noastră dragă se complace într-un haosmos indefinibil şi nedegradabil, în Occident, mai cu seamă, şi în lume, lucrurile nu arată deloc amprentate de vreo speranţă. Tribalizarea societăţii moderne ca efect „colateral” al mondializării, asocierea individului la grupuri cu anumite caracteristici specifice ca reflex de (auto)apărare, respingerea, mai mult sau mai puţin de pe baricadele anarhismului de stânga-dreapta, a statului paternalist nu sunt tendinţe a căror realitate o mai respinge cineva.
Dar să vedem ce ne mai poate dezvălui Caroline Fourest (născută la 19 Septembrie 1975, în Aix-en-Provence), eseistă şi jurnalistă licenţiată în istorie şi sociologie, feministă angajată în favoarea egalităţii şi laicităţii combinată cu ecologismul soft, specialistă în extrema dreaptă, redactor şef la revista ProChoix, cronicar la Le Monde şi la France Culture. Desigur, La Dernière Utopie. Menaces sur l’universalisme se nutreşte din judecarea realităţilor cotidiene şi tendinţelor lumii Europei de Vest şi Americii de Nord. Sunt state ce au în istoria mai veche sau mai recentă experienţa „descoperirilor geografice” care au dus la apariţia imperiilor coloniale, a mişcărilor de eliberare, a metisajului, a „teritoriilor de peste mări”. Populaţiile care locuiesc acum statele respective nu au nicicum legături de naţionalitate. Turcii din ce în ce mai numeroşi din Germania şi Elveţia, asiaticii de toate felurile din Marea Britanie, africanii, arabii, magrebienii din Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca sunt bine înrădăcinaţi nu doar în ţările gazdă, ci şi în ţările de origine (nu neapărat de naştere), de ale căror cutume se simt legaţi ombilical şi pe care le vor (trans)plantate acolo unde se află. „Trebuie să fie create sectoare ne-mixte la piscine? Trebuie retras bradul de Crăciun din pieţele publice? Trebuie interzisă purtarea vălului [burqa] pe stradă? Caroline Fourest explică ‚modelul francez’, neînţelegerea cu lumea ‚anglo-saxonă’, prezintă dezbaterea canadiană asupra ‚aranjamentelor rezonabile’…, toate urmând calea căutărilor intelectuale începute cu [cărţile sale] ‚Frère Tariq şi ‚La Tentation obscurantiste': a fi antirasist fără a tolera integrismul, a refuza, în acelaşi timp, şi confuzia multiculturalistă, şi tentaţia mono-culturalistă. O sumă de idei pentru reconstrucţia societăţii.” Cu siguranţă, concluzia comentatoarei Hélène Zanier din finalul rândurilor de prezentare de mai sus nu are nici o legătură cu „modernizarea statului” despre care se face vorbire de la un timp în România. Cum spune înţelepciunea populară, mai e mult până departe, oricum societatea noastră e cu vreo jumătate de secol în urmă… iar cei aflaţi în faţă nu se opresc deloc să ne aştepte.
Mais, revenons à nos moutons…
Universalismul îşi dă ultima suflare. Nimic mai evident, e atacat din toate părţile şi fragilitatea sa nici măcar nu e contestabilă. Caroline Fourest arată cum forţele obscurantiste şi statele teocratice reuşesc să-şi ţeasă pânza de păianjen şi să pună în discuţie texte fundamentale precum Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, reuşind impunerea unei rezoluţii a ONU privind „defăimarea religiilor”, conforme cu legile lor interne antiblasfemie. Desigur, numai religia islamică nu trebuie defăimată, creştinii, evreii sunt subiecte cotidiene de atac din partea celor care, vă amintiţi că spuneam mai sus, sunt cu şapte secole în urmă cu evoluţia de fond şi de fapt. Dar asta nu înseamnă că nu se găsesc prozeliţi destui şi pentru o nouă „ordine morală catolică”, care să susţină… integrismul musulman, în numele respectului culturilor şi rezistenţei din Occident, ceea ce nu semnifică decât o întărire a comunitarismului regresiv, o primitivizare a răspunsului la provocările noului mileniu.
Tirania diferenţelor, cum o numeşte Elisabeth Lévy, este sub tirul atât de calm şi atât de categoric al argumentelor proaspetei utopiste franceze. Este o ţintă care merită întreaga atenţie, chiar dacă soluţia infailibilă nu se întrezăreşte. Pentru că visul Carolinei Fourest - o lume fără diferenţieri de sex, religie, convingeri etc. - este numai un vis. Superioritatea omului în faţa naturii este falsă, este un deziderat iluzoriu, el nu poate controla nimic din ceea ce îi este exterior şi cu atât mai puţin se poate controla pe sine! Universalul facil - cum îl numea Jean-Claude Milner - influenţează semnificativ viziunea autoarei, altfel reconfortantă, la un anumit nivel, prin viziunea irenică, cu accente din genul blând maternalist. Ca să nu fie cumva bănuită de chemare la (re)convertirea întru universalism, Carolina Fourest evită să facă distincţia între cultura dominantă şi culturile minoritare. Astfel că se pune ,am văzut, în situaţia deloc comodă de a denunţa excesele multiculturalismului gălăgios în paralel cu respingerea monoculturalismului majorităţii tăcute. Votul elveţienilor, speriaţi de posibilitatea extinderii islamismului, în favoarea interzicerii construcţiei de minarete, acceptarea sau nu a purtării burqa în Canada, Franţa sau Danemarca şi multe alte probleme fac să se pună întrebarea cum să se posteze fiecare european: de partea lui Theo Van Gogh sau de partea asasinilor săi? „Dulcea medicină a integrării” (Elisabeth Lévy) nu este nici ea o tentaţie pentru autoarea care socoate naţiunea o etapă cu siguranţă necesară, dar care trebuie depăşită. În dezacord cu mulţi alţii, care încă pun problema identitară în fruntea oricărei dezbateri psiho-sociale. Încotro? Spre o altă idee de universalism? Aşadar, la moartea oricărei utopii, se dezvăluie cumva naşterea alteia?
Mi se pare mie sau „din această dilemă nu putem ieşi”?
Şi cum nimic nu se naşte din nimic şi înainte de orice a fost ceva, căile lecturii m-au purtat uşor către vestea unei apariţii editoriale interesante: La Dernière Utopie. Menaces sur l’universalisme de Caroline Fourest. A picat cum nu se poate mai bine pe „revelaţia” care îmi tot dădea târcoale că tot ceea ce ni se întâmplă rău în ultimele două secole se trage de la 1789. 14 iulie şi cele ce i-au urmat în materie de afirmare şi circulaţie a ideilor (ca să nu folosesc hulitul termen „ideologie”) sunt la baza tuturor crizelor moderne, creşterilor şi decăderilor, succeselor înşelătoare, extremismelor şi genocidurilor de toate felurile, începând cu cele din războaiele napoleoniene. Saltul brusc din feudalism în capitalism, cu principiile socialiste numite libertate, egalitate, fraternitate (solidaritate), evident nenaturale, inventate în virtutea falsei credinţe a vremii că omul este stăpânul naturii şi nu parte a ei, va deschide drumul unei rapide dezvoltări a ştiinţelor, desigur, dar şi al unei rupturi dramatice de sensurile profunde ale existenţei. Universalismul utopic ajuns în prim plan la final de secol optsprezece va tulbura societăţile timp de două secole, pentru a sfârşi într-un eşec nici măcar răsunător, ci doar deplorabil.
Pentru că nu ne putem orienta altfel, legăm (şi) acest fenomen de un eveniment dramatic: 11 septembrie 2001, care marchează eşecul utopiei universaliste şi al multiculturalismului dezvoltat ca (inutilă) soluţie de avarie. Nimeni nu ştie încotro ne îndreptăm acum, când e mai mult decât evidentă eroarea în care ne-am aflat socotind că oamenii sunt liberi, egali şi solidari, în fond. Toate distopiile demonstrează contrariul şi au prostul obicei de a se împlini exact când nimeni nu se aşteaptă! Gândirea umanistă militează pentru „fabricarea” unor indivizi liberi, autonomi şi reflexivi, capabili să-şi conducă viaţa alegând ei înşişi calea – omul nou, nu?. Ea se opune, iată, azi, tendinţelor comunitarismului şi particularismului ce revendică drepturi diferite în funcţie de „grupul” de care individul aparţine, în care s-a născut şi care îi imprimă sensul vieţii. Ceea ce s-a definit drept „corectitudine politică” impune un relativism cultural diferenţialist, care limitează mult-trâmbiţatele libertăţi individuale şi, mai mult de-atât, în numele toleranţei, cere tolerarea practicilor celor mai intolerante, precum inferioritatea femeii, maltratarea copiilor, uciderea celor care au altă părere sau altă credinţă, discriminarea pozitivă a minorităţilor în defavoarea majorităţilor. Dacă în România semne ale acestor manifestări sunt fie sporadice, fie surdinizate, pentru că patria noastră dragă se complace într-un haosmos indefinibil şi nedegradabil, în Occident, mai cu seamă, şi în lume, lucrurile nu arată deloc amprentate de vreo speranţă. Tribalizarea societăţii moderne ca efect „colateral” al mondializării, asocierea individului la grupuri cu anumite caracteristici specifice ca reflex de (auto)apărare, respingerea, mai mult sau mai puţin de pe baricadele anarhismului de stânga-dreapta, a statului paternalist nu sunt tendinţe a căror realitate o mai respinge cineva.
Dar să vedem ce ne mai poate dezvălui Caroline Fourest (născută la 19 Septembrie 1975, în Aix-en-Provence), eseistă şi jurnalistă licenţiată în istorie şi sociologie, feministă angajată în favoarea egalităţii şi laicităţii combinată cu ecologismul soft, specialistă în extrema dreaptă, redactor şef la revista ProChoix, cronicar la Le Monde şi la France Culture. Desigur, La Dernière Utopie. Menaces sur l’universalisme se nutreşte din judecarea realităţilor cotidiene şi tendinţelor lumii Europei de Vest şi Americii de Nord. Sunt state ce au în istoria mai veche sau mai recentă experienţa „descoperirilor geografice” care au dus la apariţia imperiilor coloniale, a mişcărilor de eliberare, a metisajului, a „teritoriilor de peste mări”. Populaţiile care locuiesc acum statele respective nu au nicicum legături de naţionalitate. Turcii din ce în ce mai numeroşi din Germania şi Elveţia, asiaticii de toate felurile din Marea Britanie, africanii, arabii, magrebienii din Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca sunt bine înrădăcinaţi nu doar în ţările gazdă, ci şi în ţările de origine (nu neapărat de naştere), de ale căror cutume se simt legaţi ombilical şi pe care le vor (trans)plantate acolo unde se află. „Trebuie să fie create sectoare ne-mixte la piscine? Trebuie retras bradul de Crăciun din pieţele publice? Trebuie interzisă purtarea vălului [burqa] pe stradă? Caroline Fourest explică ‚modelul francez’, neînţelegerea cu lumea ‚anglo-saxonă’, prezintă dezbaterea canadiană asupra ‚aranjamentelor rezonabile’…, toate urmând calea căutărilor intelectuale începute cu [cărţile sale] ‚Frère Tariq şi ‚La Tentation obscurantiste': a fi antirasist fără a tolera integrismul, a refuza, în acelaşi timp, şi confuzia multiculturalistă, şi tentaţia mono-culturalistă. O sumă de idei pentru reconstrucţia societăţii.” Cu siguranţă, concluzia comentatoarei Hélène Zanier din finalul rândurilor de prezentare de mai sus nu are nici o legătură cu „modernizarea statului” despre care se face vorbire de la un timp în România. Cum spune înţelepciunea populară, mai e mult până departe, oricum societatea noastră e cu vreo jumătate de secol în urmă… iar cei aflaţi în faţă nu se opresc deloc să ne aştepte.
Mais, revenons à nos moutons…
Universalismul îşi dă ultima suflare. Nimic mai evident, e atacat din toate părţile şi fragilitatea sa nici măcar nu e contestabilă. Caroline Fourest arată cum forţele obscurantiste şi statele teocratice reuşesc să-şi ţeasă pânza de păianjen şi să pună în discuţie texte fundamentale precum Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, reuşind impunerea unei rezoluţii a ONU privind „defăimarea religiilor”, conforme cu legile lor interne antiblasfemie. Desigur, numai religia islamică nu trebuie defăimată, creştinii, evreii sunt subiecte cotidiene de atac din partea celor care, vă amintiţi că spuneam mai sus, sunt cu şapte secole în urmă cu evoluţia de fond şi de fapt. Dar asta nu înseamnă că nu se găsesc prozeliţi destui şi pentru o nouă „ordine morală catolică”, care să susţină… integrismul musulman, în numele respectului culturilor şi rezistenţei din Occident, ceea ce nu semnifică decât o întărire a comunitarismului regresiv, o primitivizare a răspunsului la provocările noului mileniu.
Tirania diferenţelor, cum o numeşte Elisabeth Lévy, este sub tirul atât de calm şi atât de categoric al argumentelor proaspetei utopiste franceze. Este o ţintă care merită întreaga atenţie, chiar dacă soluţia infailibilă nu se întrezăreşte. Pentru că visul Carolinei Fourest - o lume fără diferenţieri de sex, religie, convingeri etc. - este numai un vis. Superioritatea omului în faţa naturii este falsă, este un deziderat iluzoriu, el nu poate controla nimic din ceea ce îi este exterior şi cu atât mai puţin se poate controla pe sine! Universalul facil - cum îl numea Jean-Claude Milner - influenţează semnificativ viziunea autoarei, altfel reconfortantă, la un anumit nivel, prin viziunea irenică, cu accente din genul blând maternalist. Ca să nu fie cumva bănuită de chemare la (re)convertirea întru universalism, Carolina Fourest evită să facă distincţia între cultura dominantă şi culturile minoritare. Astfel că se pune ,am văzut, în situaţia deloc comodă de a denunţa excesele multiculturalismului gălăgios în paralel cu respingerea monoculturalismului majorităţii tăcute. Votul elveţienilor, speriaţi de posibilitatea extinderii islamismului, în favoarea interzicerii construcţiei de minarete, acceptarea sau nu a purtării burqa în Canada, Franţa sau Danemarca şi multe alte probleme fac să se pună întrebarea cum să se posteze fiecare european: de partea lui Theo Van Gogh sau de partea asasinilor săi? „Dulcea medicină a integrării” (Elisabeth Lévy) nu este nici ea o tentaţie pentru autoarea care socoate naţiunea o etapă cu siguranţă necesară, dar care trebuie depăşită. În dezacord cu mulţi alţii, care încă pun problema identitară în fruntea oricărei dezbateri psiho-sociale. Încotro? Spre o altă idee de universalism? Aşadar, la moartea oricărei utopii, se dezvăluie cumva naşterea alteia?
Mi se pare mie sau „din această dilemă nu putem ieşi”?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu