Friday, September 4, 2009 5:58:21 PM
1. Lotofagii
Sau „de la mână pân’ la gură”, mai pe româneşte!
În fiecare zi constat că nu mă mai aflu acolo unde credeam că mă aflu: în ŢARA MEA în care m-am născut, am crescut, am visat, am iubit, n-am urât etc. Constat că încă mai subzist pe un teritoriu vag definit chiar şi pe hărţi universale socotite importante. Dependent de lumea virtuală şi vie [vioaie] a internetului, am căutat acest teritoriu, România, pe http://www.bing.com/maps , şi pehttp://maps.google.com/ , cele mai accesate din lume surse de informaţii turistice, rutiere şi am găsit aici numai drumuri europene, între care drumul E60, ce trece prin localitatea Breaza Cîmpina (sic!), vecină cu Breaza, Telega şi Fricoasa... Densitatea de „căi de rulare” pe acest teritoriu numit, în general, România este net inferioară celei de la sud de Dunărea, nemaivorbind de Middle Europe ori de Occident, Australia, Tasmania şi New Zealand, unde avem posibilitatea de street view, adică vedere „la firul străzii”, ca să zic aşa pe ste şi mii de kilometri. Era să renunţ, când un prieten îmi furnizează adresahttp://norc.ro/ - ceva regional (Austria, Czech Republic, Poland, Romania, Russia, Slovakia, Hungary), simpluţ, dar util. Cât de cât.
Dar tot pe un teritoriu oarecare am rămas. Un teritoriu aparent guvernat de un stat aparent organizat în aparenţă. Un teritoriu locuit de o populaţie şi de nişte puteri care o parazitează susţinând că o conduce. Un teritoriu pe care se zice că-l locuieşte de două mii de ani (dar, ca-ntr-un banc, nu ştie unde e gara din Sfântu Gheorghe) şi nu reuşeşte să-l stăpânească, în adevăratul sens al cuvântului.Adică, sunt eu stăpânul meu? Aş reuşi să fiu, dacă nu mi s-ar opri curentul electric la întâmplare sau la dorinţa furnizorului, dacă gazul ar avea mai multă presiune şi mai puţin aer, dacă apa de la robinet ar fi realmente potabilă, dacă numărul câinilor vagabonzi nu ar tinde să depăşească numărul locuitorilor, sub protecţia asociaţiilor de profil, dacă la spital aş fi tratat şi cu altceva decât cu indiferenţă, dacă tribunalele şi judecătoriile [mi-]ar face dreptate şi nu… justiţia bunului plac al purtătorului de robă, desigur, atunci când nu au uşile încuiate pe dinăuntru, dacă aş avea de ales în ceea ce fals s-a numit land of choice, dacă aşa-numitele minorităţi de toate felurile nu ar fi din ce în ce mai discriminate pozitiv, astfel încât io, membru al majorităţii de câteva generaţii, să mai am numai libertatea de a fi furat, tâlhărit, dezbrăcat, cu accesul interzis în anumite zone, călcat pe trecerea de pietoni, controlat la venituri, la impozite, la somnul din noapte, ascultat la telefon, busculat de badigarzi şi de jandarmi pe trotuar, în parc, pe stadion, oprit în trafic sau invitat să circul de poliţişti inervaţi că exist, muşcat de câini, de şobolani, de purici, de vecini, cu copilul trimis la şcoala gratuită cu manuale re-re-folosite, cu taxa lunară de înmânat aşa-zisului comitet de părinţi, cu sandvişul cu parizer care-i va fi furat de băiatul de cartier ce-l aşteaptă la intrare, cu speranţa că dascălul prost plătit şi prost îmbrăcat va fi şi altfel decât indiferent şi bolnav…
Aş reuşi să fiu stăpânul meu dacă aş reuşi să fiu recunoscut drept cetăţean. Dar nu sunt. Io sunt o povară. Sunt un vot potenţial căruia i se pot face la nesfârşit promisiuni. Care e destinat manipulării de către tabloide şi televiziuni de entertainment sau de talk-show-uri politice. Care se îmbracă de la casele de modă second hand, are un meniu variat compus din varză-cartofi-fasole şi multă-multă pâine, îşi vinde biblioteca în ritmul carte cu carte la un anticariat deschis odată pe săptămână, citeşte ziarele online, că e de zeci de ori mai ieftin – până la urmă, ar putea să nu mai citească, dar, după ce a renunţat la tutun, alcool şi sex [e periculos, se lasă cu urmaşi...], e sigurul viciu care-i mai furnizează iluzia că este viu. Şi că-şi aminteşte. Că mai ştie că s-a născut în secolul/mileniul trecut, într-o societate multilateral dezvoltată, unde toţi oamenii erau egali - desigur, numai în faţa morţii… - şi îşi petreceau nopţile la cozi pentru porţia de hrană şi de veştminte pe cartelă. Că a fost pionier, utecist, membru de partid comunist, sindicalist, practicant de muncă voluntară la Bumbeşti-Livezeni, Poarta Albă, pe ogoarele cu porumb şi cartofi ale patriei nemuritoare… Pare că-şi aminteşte.. sau e numai fantezie?
Atunci de ce ne simţim atât de profund locuitori ai unui teritoriu şi nu cetăţeni al unui Stat? Şi de ce suntem atât de solidari cu ceilalţi locuitori ai acestui teritoriu? Ce am uitat de nimeni nu ne mai tratează decât ca nişte potenţiali alegători, purtători de vot şi nu de opinii? Cine ne-a dat să bem licoare de lotus – ori de păpădie, ca să rămânem în zona obiceiurilor pământului? Nimeni. Am băut-o singuri.
2. Impresii din biotop
După apariţia textului anterior, am răspuns repede la o primă întrebare: ce sunt lotofagii? – trimiţând la Odiseea lui Homer, de care noi, cei mai bătrâni, ne mai amintim câte ceva. Absolvenţi de liceu sau facultate contemporani, chiar cu bibliotecă reprezentativă în locuinţa părinţilor, au, în general, o privire albă auzind de poetul grec ori îl confundă cu personajul de desene animate Homer Jay Simpson. Fusese mult mai greu să explic unei bacalaureate devenită fără mare efort studentă la Universitatea din Capitală că, în excursia de vară sponsorizată de nişte firme locale, la Humuleşti nu văzuse bojdeuca din Ţicău…
Cea de-a doua întrebare a fost mai pertinentă şi e bine să răspund aici: de ce „Din teritoriu”? Aşadar:
Personajul care semnează cu numele meu a sfidat câţiva ani cu inconştienţă tentaţiile întunecate al unei aglomerări urbane dintr-o eroare de tradiţie numită Bucureşti (nu e nici o „bucurie” reală să vieţuieşti acolo), a suportat stoic şi leneş decenii într-o altă aglomerare aparent urbană cu miros de ţiţei şi mediocritate – alegând de fiecare dată o preajmă convenabilă sieşi formată din fiinţe de teapa lui, visători incurabili, imposibil de prins cu adevărat în mrejele somnifere ale structurilor parazitare numite cu totul întâmplător Stat. Cele trei puteri parazite (CTPP) n-au reuşit să-l stoarcă de tot, să-l subjuge, chiar dacă o cătuşă i-au pus la răstimpuri şi cicatricele pe suflet încă se mai văd şi şi durerile se mai simt, ca la un picior pierdut de un soldat la Cotul Donului. Personajul care semnează cu numele meu a vieţuit cu adevărat într-un spaţiu propriu, ales de bună voie, în care oaspeţii vin arar, numai invitaţi anume. A încercat să rămână lucid şi curios, iconoclast de veac XX, supus doar sieşi. Nu a vrut să fie locuitor al lumii, ci parte a lumii. Oriunde s-a aflat, şi-a luat spaţiul cu el, nu s-a aflat acasă decât înconjurat de acest spaţiu. Adevărat, unele Locuri i-au oferit senzaţia de „acasă” – o poiană de munte, un ţărm de mare, Oraşul Iaşi, o pădure cu tei… Celelalte erau doar poteci/ popasuri/ răspântii pasagere, un teritoriu anume cu suficiente caracteristici carcerale, mai degrabă abil ascunse, ca să te facă să le eviţi.
Impresiile de aici aparţin acestui teritoriu, străin fiinţei mele/noastre profunde, stricător de sănătate şi linişte sufletească, lipsit de Dumnezeu şi, deci, de sens. El poate purta orice nume. Pe aici i se spune, de la o vreme, România, pentru că trebuie să i se spună cumva. Acest teritoriu are, cum altfel, un biotop, poate chiar un habitat, în care reuşeşte să se creeze chiar şi o biocenoză! Indiferent de dezechilibrele pe care le creează constant cele trei puteri parazite (CTPP) în lupta lor de a impune un fel de Stat convenabil fiecăreia, indivizii componenţi ai biotopului rezistă, nimeni nu ştie cum! Se adaptează, au chiar şi memorie [spre disperarea CTPP!], o memorie colectivă, veche, sănătoasă, tăcută, şi alta individuală, vie, activă, incisivă chiar. Cele trei puteri parazite (CTPP) urăsc memoria. Iar personajul care semnează cu numele meu îşi ia în sarcină să descrie acest conflict dintre CTPP şi biotopul la care are, din fericire, acces. Să apere memoria. Memoria Răului. În rest, numai de Bine.
*
Am aşteptat cât am putut ca să închei acest text. Fiece zi aduce noi manifestări ale schizofreniei care ne înconjoară. Nu mai e de găsit nici un sprijin. Autosuficiente, CTPP se bat în arena publică incitate de un arbitru-jucător frizând paranoia. Sau poate că aşa văd eu din acvariul în care, vrând-nevrând, am găsit găzduire. Aflu de la un ministru miorlăit că bugetul culturii în acest teritoriu este de 0,2 % din PIB. Şi observ că puţin îi pasă. Primesc de la nişte prieteni Raportul despre Patrimoniu din 21 septembrie 2009… are 256 de pagini. Nu-l voi citi. Sunt destul de trist şi aşa. H. R. Patapievici îl înjură pe Mircea Badea pentru că l-a înjurat pe Băsescu. Badea îl taxează zilnic pe HRP cu vorbe-n dodii injurioase. Poliţele se plătesc indiferent cui sunt datorate. Totuşi, mărgăritarele nu prea au ce căuta în mâncarea porcilor… Şi aşa mai departe… iar troaca nu-i încă plină. Aţi auzit că se vaietă ICR de lipsă de fonduri…? Io nu! Şi nici revista 22...
Luptă scurtă pentru scaun la Secţia Poezie a ASB. Apoi se acceptă status quo-ul. DMC continuă să-şi pună în practică proiectele. LIS rămâne aproape de decizie. Spre binele literaturii dâmboviţene. Ave! La US furtunile sunt doar în pahare [cu apă…], iar războaiele de salon. Spre măreţia literaturii române şi a Patriei cinstire!
Oraşul meu e plin de câini vagabonzi. Ei se înmulţesc mai repede ca locuitorii şi sunt protejaţi de femei ambetate şi de conducătorii aleşi. Ei sperie copiii, persoanele cu handicap, bătrânii, femeile, bărbaţii, pisicile, păsările, şobolanii, florile şi adesea muşcă la întâmplare pe unii sau pe alţii. Lasă în parcuri marca excremenţială şi paraziţii care să ne îmbogăţească viaţa. Oraşul meu e şi loc de trecere pentru vagabonzi, globtrotteri, pacienţi eliberaţi prea devreme de la spitalul de psihiatrie, tineri pensionaţi de boală sau de plictiseală. Nimeni nu opreşte pe nimeni. Din când în când, poliţia mai împuşcă mortal câte un presupus suspect, iar mascaţii cu ochi pustii şi reci, sub care nu se ascunde nici un gând, iau la bătaie câţiva profesori sau şomeri ajunşi la disperare din pricina sărăciei – dar acestea nu sunt încă în oraşul meu! În oraşul meu ceva se întâmplă de nu se întâmplă nimic! În oraşul meu se pare că se doarme bine noaptea, nu s-a spart nici un bancomat, s-a închis şi multi-seculara rafinărie ca să nu mai polueze, din ce în ce mai mulţi pensionari din highlife-ul capitalist se mută aici că e mai ieftin, şi mai linişte, şi mai curat. Dar io sunt cârcotaş, io văd că, dincolo de poleială, e o materie informă, golită de substanţă şi de speranţă, oraşul meu nu mă apără de imaginea lumii în decădere de dincolo de pereţii acvariului.
Mâine voi scrie un poem despre această mâhnire, despre această nostalgie, ou sont les neiges d’antant?, mâine este întotdeauna departe, prea departe, până când încă-l vedem, dar nu e…
3. Clin d’oeil d’automne
Îmi permit - nu ştiu până când… - să mă uit la lumea de afară cu un fel de detaşare dezabuzată, nu indiferentă, adesea ironică, răutăcioasă uneori, imprudentă, tristă întotdeauna pe fond. Sunt şi cârcotaş, poate. Clipa când scriu e grevată, în spaţiul imediat (românesc), de multiple crize - economice, politice - şi sărăcia muşcă pe cam toată lumea, minus obişnuiţii profitori de totdeauna de pe urma cadavrelor… Uitând de necrofagi, mă mai refugiez seara în spaţiul virtual, într-o lume care pare că mă poate feri de nevrozele capitalismului primitiv, sau în dialoguri cu câţiva prieteni de pe messenger.
Culturalmente, nu mă va impresiona cu nici un preţ izbucnirea „poematică” a locatarului vremelnic de la Cotroceni la o emisiune de divertisment. A fost indecentă şi, firesc, s-a făcut încă o dată de râs… Ştiu/ştim scriitori marinari şi scriitori preşedinţi care au făcut cinste ambelor categorii. Aici nu e cazul. Cel mult mă voi întreba unde era sărmanul ministru al culturii şi [al] cultelor ca să-i taie panglica miorlăind o poantă răsuflată… Probabil că le-a fost frică să nu cumva să dea foc la… [ar urma un vers dintr-o scrisoare eminesciană].
Evenimentul major a fost, neîndoielnic, anunţarea premiului Nobel pentru literatură pe 2009. Surprinzător pentru mai toată lumea, Herta Müller, o şvabă ce-a trăit peste trei decenii în Banat, a fost preferata juriului. Restul concurenţilor mai aşteaptă… Aflu că e mare bucurie la éditions Gallimard, care, cu trei săptămâni înainte, semnase contractul pentru versiunea franceză la „Atemschaukel” (în româneşte, aş zice „leagănul respiraţiei”…). Recunosc faptul că nu sunt impresionat, din literatura feminină, aceea germană nu m-a atras niciodată, iar faptul că TOATE cărţile ei – se spune – sunt inspirate din „întâlnirea” şvabilor (şi poate şi a saşilor) cu Securitatea nu mi se pare încurajator. Cantonarea exclusivă într-un trecut de care nu te poţi desprinde decenii la rând mi se pare semn de nevroză prea puţin creatoare. Îl prefer pe Günter Grass, nobelizat acum zece ani, poate tot pentru că Peter Englund, secretarul general al Academiei, este germanist, mais, c’est la difference! Şi, că tot am franţuzit, să adaug o părere destul de generală: „Sans doute faut-il voir là un clin d’oeil aux 20 ans de la chute du Mur.” (Le Point)
Pe canale virtuale, ne vine şi vestea că poetul Gelu Vlaşin vrea să candideze la preşedinţia Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (ASB), după ce a pierdut conducerea Secţiei de poezie în favoarea lui Dan Mircea Cipariu. Administrarea excelentă a domeniului „reţeaua literară” pe internet ni-l arată ca, teoretic, potrivit unei asemenea funcţii, dar cum stăm cu practica? Pentru că între cele două lumi... c’est la difference! E posibil ca, la data la care citiţi aceste rânduri, unele zaruri să fi fost deja aruncate, insist, însă, cu câteva opinii ale lui Gelu Vlaşin ce n-ar trebui ignorate. „Ce părere ai despre prezumtivii candidaţi la şefia USR? - Sunt nişte disproporţii evidente, ca şi la Preşedinţia României, şi la preşedinţia USR. Când tu nu eşti capacitat şi capabil nici măcar să participi la preşedinţia asociaţiei de locatari, şi tu vrei la Preşedinţia României sau, în speţă, a USR, mi se pare că nu există simţul ridicolului. Dan Mircea Cipariu, spre exemplu, cred că a făcut o alegere foarte proastă să candideze. Sincer, Nicolae Manolescu nu cred că are un contracandidat serios. Costi Stan este un tip echilibrat, dar nu are susţinerea necesară în afara Bucureştiului. Cât îl priveşte pe Nicolae Breban, valoric, îl văd egalul lui Manolescu. Din păcate pentru el, Breban nu are şarm şi este considerat că are o obtuzitate mai pronunţată în relaţionarea cu ceilalţi. Intenţionezi să participi la alegerile din 2 noiembrie, de la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. Ce ai putea schimba în bine dacă ai câştiga? - Sunt multe de schimbat şi dau în acest sens doar câteva exemple: în primul rând, paginile web ale ASB şi ale USR sunt jalnice, de o lipsă de profesionalism strigătoare la cer. Pe urmă, aş crea cluburi de lectură în care scriitorii să se întâlnească şi să socializeze. Eu am întâlnit la ASB o mulţime de oameni care spuneau că se întâlnesc numai când sunt alegeri. Aproape că nici nu se mai recunoşteau între ei. E absurd. Spaţii sunt nenumărate, Sala Oglinzilor de la USR stă acolo şi zace, nu are niciun fel de utilitate, deşi se plătesc toate cheltuielile de administrare.”
Ce-ar mai fi de constatat din acest octombrie?
- Faptul că, probabil din pricina ÎNCĂLZIRII GLOBALE, iarna a venit cu o lună, două mai devreme şi proprietarii de pârtii se grăbesc să câştige ce-au pierdut proprietarii de plaje.
- Mişcările semnificative şi misterioase din subteranele juriilor premiilor franceze pentru literatură. Deja s-a ajuns la „Deuxième sélection” pentru Prix de l’Académie Française, Prix Interallié, Renaudot, Goncourt, Médicis, Femina, de Flore! Despre ultimul voi reveni cu plăcere în numărul din noiembrie al revistei. Mai nou, la cele 1518 premii franceze pentru carte, se mai adaugă unul, ce va fi decernat în 19 ianuarie 2010, la Brasserie Montparnasse 1900 (patru stele), aflată într-o clădire de patrimoniu, cu un decor art nouveau de excepţie, acoperiş de sticlă şi ceramică, vizavi de Galeriile Lafayette din Piaţa 18 Juin 1940. Se numeşte „Prix des Impertinents” şi are un juriu pe măsură, cum ar fi Bruno de Cesole, câştigătorul premiului „Les Deux Magots” la începutul acestui an pentru «L’Heure de la fermeture dans les jardins d’Occident», o carte inspirată şi din viaţa şi ideile lui Emil Cioran, pe care l-a cunoscut bine, Jean Clair, câştigătorul, în 2008, al „Prix du Livre Incorrect”, cu «Malaise dans les musées», despre care am scris mai demult în revista Diagonale de la Buzău. Preşedintele juriului este Jean Sévillia, Grand Prix Catholique de Littérature pe 2004 penntru „Historiquement correct: Pour en finir avec le passé unique” (Perrin). Şi François Taillandier are la activ un premiu important, Grand Prix Roman de l’Académie Française, 1999, pentru „Anielka” (Stock), iar Christian Authier a luat în 2006 Prix Roger Nimier pentru „Les liens défaits” (Stock). Într-un clasament personal, acest premiu nou se adaugă celorlalte trei acordate de/la Café de Flore, Café des Deux Magots şi Brasserie Lipp, cu farmecul inerent şi, poate, şi cu ceva istorie adăugată.
4. Infern înseamnă să nu uiţi
Am ieşit un pic în lumea reală mai mult decât de obicei, ducându-mă la Târgovişte, veche cetate de scaun (despre masă nu ni se spune nimic…), pentru lansarea unei cărţi importante a unei admirabile fiinţe şi scriitoare. (Despre acest subiect se poate citi în altă pagină.) Spun „lumea reală” ca să mă încurajez, pentru că drumul până acolo şi cele câteva ore de popas nu au făcut decât să mă arunce brutal într-un trecut pe care-l ascunsesem undeva, în adâncul fiinţei mele. Dar nu la el mă voi întoarce acum, e pierdut pentru totdeauna oraşul în care am rămas doar vreo câteva luni din anul 1971, cu micile sale hoteluri de categoria (sub) a treia prin care hălăduiam în lipsă de altceva mai bun, în camere fără ferestre, dar cu luminator în tavan, cu gazda pe care am găsit-o, într-un final, o profesoară văduvă cu fată la liceu, iubitoare de Simon & Garfunkel şi „the sound of silence” pe plăci de pick-up, cu labirintul uliţelor comerciale din subsolurile cărora răzbătea miros de varză murată… În acele zile o iubită avea să mă părăsească iremediabil, iar ţara mă va chema s-o apăr de invazii… Duse sunt acele timpuri şi nicicând nu s-or întoarce!
Lumea reală de care ziceam înseamnă, într-un fel, frumoasele păduri de noiembrie prin care trece, la un moment dat, şoseaua din preajma municipiului (!?!) Moreni. Înseamnă chiar această şosea plină de capcane, imediat ce ieşi din judeţul Prahova, această şosea care nu s-a schimbat de decenii. Înseamnă aerul prăfuit al urbei târgoviştene, străzile murdare, haosul circulaţiei rutiere, umbra grea a unei nepăsări administrative… Viziunea mea, foarte subiectivă, vine, poate, din obişnuinţa cu traiul la Câmpina, unde – descopăr acum! – am parte de o lumină şi o pace fireşti, unde lumea e curată, amabilă şi nu se grăbeşte nicăieri, cum, de altfel, este şi mediul natural. Dacă de la Ploieşti, de la Bucureşti (nu şi de la Iaşi!) mă întorc la Câmpina cu dor şi cu grăbire, ca-ntr-o acasă maternală, la fel m-am întors şi de la Târgovişte. Voi comunica, desigur, cu Oamenii de acolo în continuare, pe căile corespondenţei, dragi îmi sunt, o vizită, însă, voi face nu foarte curând…
Oare lumea reală de care ziceam începe să mă sperie? De ce mi se pare că nu o mai am sub control? Poate nu am avut-o niciodată? Sau poate lumea reală de care ziceam nu e nici pe departe aceea reală, ci una inventată pentru a avea o imagine la care să mă raportez? De ce am, tot mai mult, senzaţia unui déjà vu? De ce unele imagini color de la televiziuni seamănă cu unele alb-negru de acum douăzeci şi mai bine de ani? Oare cine vrea să fie azi iubitul conducător? Cine e sinistra lui?
Acum, când scriu, afară e soare şi o adiere de toamnă care invită frunzele uscate la plutire lentă spre iarba încă neîngălbenită. M-am ascuns sub căştile în care sună The Best Classical Album Of The Millennium Ever, o compilaţie simfonică ce mă protejează de orice gând la viitorul imprevizibil. Veştile vin prin filtrul virtual şi mi le aleg după ritmurile unei inimi obosite. Să nu fie de aproape, ceea ce numeam undeva „şampania electorală” nu mă atrage nicicum, să ofere iluzia de participare, de trai împreună… Să ofere iluzia… Cea mai de folos stare e aceea de ficţionar! Stau la marginea ei şi privesc.
Prima vedere: Marie NDiaye se declară foarte mulţumită de premiul Goncourt 2009 care tocmai i-a revenit. Trei femei puternice («Trois femmes puissantes», Ed. Gallimard, 318 p., 19 euro), Norah, Fanta şi Khady, fiecare în felul ei, toate africance, au convins juriul. „Ceea ce le uneşte este o forţă profundă, o credinţă în ceea ce sunt, un mod de a nu se îndoi de propria lor umanitate. Ele sunt femei neviolent puternice [...]. Istoria emigranţilor este o poveste deja de multe ori relatată, dar dacă soarta acestor oameni mai poate fi încă şi mai bine cunoscută şi înţeleasă, eu sunt foarte mulţumită.” În Le Nouvelles Observateur, Didier Jacob compară premiul acesta: „comme si le mur de Berlin tombait une deuxième fois” şi declară fără emfază că Marie NDiaye este „notre plus grande romancière actuelle”. Scriitoarea de 42 de ani, născută la Pithiviers, în centrul Franţei, dintr-un tată de origine senegaleză şi o mamă franţuzoaică, s-a exilat voluntar, din 2007, la Berlin, împreună cu prietenul ei, scriitorul Jean-Yves Cendrey. Ceva nu trebuie trecut cu vederea, un fapt probabil inedit: până la acordarea premiului, cartea se vânduse deja în 140.000 exemplare…
A doua vedere: Prix de Flore 2009. Paharul din sticlă de „Pouilly-fumé” din care va avea dreptul să bea odată pe zi, timp de un an, are deja scris numele lui Simon Liberati, pentru „L’Hyper Justine”. „Les choses sont parfois bien faites au pays des prix” – constantă cu un fel de ironie amară Grégoire Leménager, amintind de legăturile strânse ale autorului premiat cu preşedintele juriului, Frédéric Beigbeder. Nu e pace nici sub… platanii parizieni din Saint-Germain-des-Prés… A fost, însă mare petrecere mare, cum reiese din invitaţie: «Un cocktail de rock et de roll: Concert privé et bruyant d'IZIA. Puis DJ Philippe Manoeuvre et ses compact discs vintage!!» Probabil că vecinii de la Café des Deux Magots închiseseră, dacă nu cumva au găzduit pe refugiaţi… Despre Prix de Flore 2008 am scris undeva pe-ndelete, aşadar voi reveni la Prix de Flore 2009, cine ştie unde, pentru că-mi place… zona geografică a celor trei cafenele cu nume de premii literare (sau invers?)… Mai cu seamă că titlul unui reportaj semnat de David Caviglioli în Le Nouvelles Observateur este incitant: „Le prix de Flore ou la fin du monde”, ca, de altfel, şi imaginile lui Ludovic de Foucaud. Cât despre carte, are personaje şi situaţii care pot da seamă, şi ele, despre o orientare vizibilă a literaturii franceze premiabile spre, să zice aşa, exotism… Pierre Al-Hamdi, francez get-beget, nu-i aşa??, mic escroc ce umblă după femei, e fascinat de o tânără englezoaică despre care află că e implicată într-un proiect cinematografic inspirat de marchizul de Sade, dar al cărui scenariu se dovedeşte a fi chiar povestea morţii mamei sale, în Yemenul anului 1977. Faustine Amoré zice că avem de-a face cu „un obiect literar deconcertant […] acest roman oferă ocazia autorului să-şi exploreze obsesiile: prostituţia, mutilarea, decapitarea, dar şi banii, sexul, libertinajul şi corupţia. […] L’Hyper-Justine e o hiperbolă cinică şi erudită, plină de referinţe nu totdeauna identificabile, dar cu siguranţă pasionantă.” Cum spune chiar autorul: „Vocea viciului sau a nebuniei care se distrează spunând adevărul.” Trăim într-o lume globalizată, n’est pas? Dar, Doamne, cât de morală!!
A treia vedere, anterioară: Era să uit de întâmplarea (nu neapărat familiară sufletului meu) cu Man Booker Prize 2009 adjudecat, la 6 octombrie, de un roman istoric, «Wolf Hall», semnat de o simpatică şi solid construită englezoaică numită Hilary Mantel. Dedicat vieţii lui Thomas Cromwell, romanul a suscitat numeroase comentarii în mass-media, subliniindu-se „extraordinarul” talent de povestitoare al autoarei. Şi totuşi, Thomas Cromwell (1485-1540)? Nu ştim dacă vânzările le-au depăşit pe cele ale Mariei NDiaye, dar cu siguranţă acest lucru se va întâmpla, date fiind gloria premiului, răspândirea limbii engleze… şi interesul neabătut pentru viaţa socială din secolul al XVI-lea! Adevărat, au fost, cum se spune, vremuri interesante… Pe lista scurtă s-au aflat, între alţii, Sarah Waters (The Little Stranger) şi nobelizatul JM Coetzee (Summertime).
A patra vedere: Oare de ce nu ne surprinde alesul juriului la Prix Médicis? Este scriitor canadian de origine haitiană: Dany Laferrière. „L’énigme du retour” se numeşte excelenta sa carte (”le livre magnifique”) apărută la Grasset. Suntem în interiorul aceluiaşi exotism şi aceleaşi nerecunoscute propensiuni spre revizitarea glorioaselor timpuri coloniale. Les territoire d'outre-mer bântuie încă visele de mărire pe care „les clercs” francofoni le ţin la secret (avant de la trahison…), pe această pagină avem câteva argumente. Şi de această dată, bătrâna Franţă cu rădăcinile sale vrea să vadă o operă creolă în care exilul e văzut ca pierdere a identităţii, pliată pe propriile obsesii despre capriciile altora. Autorul încearcă, totuşi, să taie fantasmele post-identitare ale Hexagonului: „Aici nu e o căutare a identităţii. Îmi cunosc identitatea. E o simplă istorisire a unei întoarceri.” Dany Laferrière a intrat şi pe lista scurtă la Fémina! Dar la Paris nu se întâmplă minuni literare… Nu cred că voi mai întoarce asupra acestei cărţi, chiar dacă, se pare, excelent scrisă şi nu din pricină că „l'aède de Port-au-Prince” a venit să-şi ridice premiul, în Place de l’Odéon, la un restaurant specializat în preparate din peşte (La Méditerranée), într-un tricou negru şi cu încălţat cu bascheţi, poate mai degrabă voi reveni asupra premiului Médicis pentru eseu, adjudecat de «Mémoires d'un fou d'Emma» a lui Alain Ferry. E vorba de flaubertiana Emma Bovary, asupra căreia se aplică „libere variaţiuni” melancolice, ale unui erudit şi blând tată de familie care nu vine prea des pe la Paris… Avem de a face, se spune, cu o recitire a „cărţii amiral a adulterului”. Nu-i aşa că ar merita?
A cincia vedere: Le Prix Renaudot 2009: Frédéric Beigbeder cu Un roman français (Grasset) se prezintă singur: „Povestea unei Emma Bovary a anilor şaptezeci, care a fost reprodus dincolo de divorţul său tăcerea generaţiei anterioare cu privire la nenorocirile celor două războaie. Povestea unui om care a devenit un epicurian pentru a se răzbuna că a fost părăsit de un tată cinic, ceea ce i-a rupt inima. Povestea unui frate mai mare, care a făcut totul pentru a nu seamănă cu părinţii şi unui frate mai mic ce-a făcut totul pentru a nu arata ca fratele cel mare. Povestea unui băiat melancolic pentru că a crescut într-o ţară sinucisă, invocată de părinţi deprimaţi de eşecul căsătoriei lor. Povestea unei ţări care a reuşit să piardă două războaie pretinzând că le-câştigat şi apoi a pierdut un imperiu colonial, acţionând ca şi cum asta nu i-ar atinge cu nimic importanţa. Povestea unui nou umanism sau cum catolici monarhişti au devenit capitalişti globalizaţi. Aceasta este viata pe care am trăit-o: un roman francez." Iată criza identitară la ea acasă! Cartea a fost şi cenzurată – s-au eliminat patru pagini la cererea procurorului Jean-Claude Marin, cu care „Mônsieur Beigbeder” părea că avea ceva de împărţit (îi repetase numele de 23 de ori!) după o întâlnire foarte legală… (blogerii comentau: „Ces bobos arrogants qui se croient et se veulent au dessus des lois deviennent de plus en plus insupportables!!!”) Aş mai aminti că, prin 2002, a fost consilierul candidatului comunist Robert Hue la alegerile prezidenţiale. Cum zic francezii - à la guerre comme à la guerre… Altfel, rămâne acelaşi bobos (bohème-bon chic) „je m’enfoutiste”, nombrilist, hedonist şi provocator, care, cu ocazia primirii premiului, mulţumeşte în primul rând poliţistului care l-a arestat cândva pentru consum de cocaină… „Societatea prea vrea să ne ştie fiinţe perfecte. Şi totuşi, noi suntem atât de slabi.”Vedere de încheiere: Alegerile de la ASB au confirmat continuitatea. Noul preşedinte este vechiul preşedinte. Cine altcineva să se-nhame, lucid şi voios, la greu? Succes, stimate domnule Horia Gârbea!
5. Povestea vorbii fără noime
Saturday, December 19, 2009 3:03:46 PM
„Bérenger: […] Ce lucru urât, o frunte netedă! Mi-ar trebui un corn sau două, ca să nu mai am aşa o faţă pleoştită. Poate că totuşi o să-mi crească şi n-o să-mi mai fie ruşine, şi-o să mă pot duce împreună cu ceilalţi.”
Acum, într-un decembrie de Ion Creangă, sunt de-a dreptul înduioşat de romantismul de care dă dovadă o mulţime - mereu mai mică – de visători-cititori mai mult sau mai puţin profesionişti, care cred că se mai citeşte semnificativ literatura română din secolul al XIX-lea. Nu am decât să mă alătur lor, în nemernicia mea fiind şi eu nepermis de visător.
Acesta nu mai e „plonjon în real”, ci „salt în gol”! Pentru că „realul” este ceva greu definibil, o aglomerare de fapte, idei şi lucruri fără noimă. Numai numele teritoriului este acelaşi şi, se pare şi al populaţiilor conlocuitoare şi înlocuitoare. Era să adaug şi „conlocutoare”, dar aşa ceva ar fi cel puţin o exagerare – nimeni cu nai stă de vorbă cu nimeni; e un zgomot de fond susţinut de monoloage, peste care se ridică la răstimpuri câte unul pe care, oricum, nu-l ascultă nimeni. Am avut parte de o „şampanie” electorală care s-a borşit de tot, dar a scos la iveală imagini semnificative despre oameni care par altfel puşi în lumina crudă, aşa cum, după furtună, gunoaiele se adună la ţărm.
Nu merită să bag în seamă ieşirea penibilă (încă una!) a lui HRP (născut 18 martie 1957, în Bucureşti), felasof ce pare că a asimilat cu brio educaţia morală începută, poate, cu filmul clasic „La Rabateuse” (1978) şi acea nevinovată Brigitte Lahaie, mai vârstnică decât el cu 2 ani. Nimic surprinzător, aşadar, la HRP, măcar de-ar oferi cândva o operă de idei proprii şi nu de colportare, măcar de-ar avea capacitatea unui stil coerent şi decent. Îl las, de-acum, ca să privesc la cum se poate oferi în toată goliciunea sa un autor de „minima moralia” cu surse nu atât din propria gândire şi cât solid ancorate în gândirea altora.
În definitiv, cărţile din cărţi se scriu… Dar, dacă „minima moralia” se hrăneşte din Adorno, dacă „despre îngeri” face o accesibilă şi succintă popularizare a… angelismului creştin, ieşirea în public pentru o repriză de cenuşă-n cap este un demers absolut personal. Simţindu-se vinovat de opţiunea (totuşi, secretă!) la prezidenţiale, distinsul profesor Andrei Pleşu vine să ne spună de ce a ales pe cine a ales la vot. Nimeni nu i-a cerut-o. Nimeni nu l-a întrebat. Singur se spovedeşte în piaţa mediatică! Consilier la Cotroceni, a dat bir cu fugiţii după desele reprize de înjurături cu care a fost încurajat de şeful său. Dependenţa de rău este, însă, ceva de care nu scapi cu una cu două. Sentimentele amoroase ale victimei pentru torţionar este definită cu claritate de numeroşi psihanalişti. Este posibil ca unul dintre aceştia să-i fi recomandat remediul mărturisirii care i-ar fi putut pune în pericol integritatea psihică… Ori unul dintre bunii săi prieteni creştini practicanţi, poate dragul de Sorin Dumitrescu, profund înţelegător al străfundurilor fiinţei umane înstrăinate de sine şi de Dumnezeu. Pentru că asta se pare că a pierdut Andrei Pleşu: legătura cu sinele transcendental, înlocuit, fatalmente, cu un sine terran. Dar să lăsăm în plata Domnului idolii falşi care au grijă, la răstimpuri, să înşele aşteptările, să se arate corijenţi la lecţia tăcerii, la îndemnul înţelepciunii. Şi să se asemene cu eroi la care trimite motoul…
Dacă tot este un „salt în gol”, să îndrăznesc să-mi amintesc, evitând dezamăgirea, că, în urmă cu două decenii, mă pregăteam să-i spun adio dictatorului şi comunismului. Ca şi acum, biet muncitor cu spiritul, îmi completam venitul necesar întreţinerii familiei prestând şi alte activităţi, mai lucrative. După nopţi lungi cu urechea lipită de difuzorul aparatului de radio fixat pe Europa Liberă, dimineaţa de vineri 22 m-a găsit comersant ocazional de aranjamente florale mai mult sau mai puţin imortele pentru sărbători. Vânzarea mergea bine, până când trece un amic şi-mi şopteşte: au pornit muncitorii de la „1 Mai”, vin spre centru. Directorul Anastase pusese să se sudeze poarta, apoi ordonase maşinilor de pompieri să-i stropească cu spumă. Inutil. VENEAU! Am strâns „marfa” şi familia şi le-am dus acasă, cu consemn să nu iasă din curte. La birou, am dat liber la toţi oamenii muncii intelectuale din subordine. În faţa Casei Albe ploieştene - lume ca la urs privind la soldaţi şi punând flori în ţeava puştilor. În Palatul Culturii, directorul Bibliotecii ordonase să fie blocate uşile de la intrare, să nu intre vandalii. Am deschis uşile larg, să se refugieze manifestanţii în caz că se va deschide focul. Portarul Dodoc stătea de pază, lângă el câţiva bărbaţi de la Muzeul de Biologie Umană şi Nino Stratan, Constantin Hârlav, Ioan Dan Nicolescu, Mihai Vasile. Un tânăr subaltern, Daniel Chelsoi, împreună cu mama lui, răspândea manifeste anti-Ceauşescu, ce-i mai rămăsese de cu noapte, când umpluse cartierele periferice. Tot el făcea poze mulţimii şi soldaţilor, pedeştri sau pe TAB-uri, care nu mişcau în front. Am aflat că nici nu aveau muniţie, aceasta era depozitată în spate, sub paza unor ofiţeri. Apoi se aude: Dictatorul a căzut! Uraaaaaa! Hai acasă, avem treabă! […] După două ore, ne apucam să facem Prahova Liberă, cotidianul care să afirme ceva ce părea câştigat: libertatea. […] Curând, m-am întors la biroul din care plecasem în concediu, societatea se aşezase sau aşa credeam. Am scos două numere din Revista Nouă (i-am zis seria a treia) şi am vândut-o şi în Piaţa Universităţii. Teritoriul pe care ne umblam vieţile apărea mai luminos. Visele păreau mai aproape. […]
Au trecut douăzeci de ani. Avem o sărbătoare a harababurii. Faţă de ce trăim, haosul este organizat. Decadenţa morală s-a înstăpânit iremediabil. Minciuna rânjeşte şi ne priveşte senin în ochi. Pare că trăim în ficţiunea unei minţi bolnave. Aştept ca mâine să înceapă restul vieţii mele. Şi mâine nu mai vine… La urma urmei, de ce să vină? Hai să ne bucurăm de prezent, el este singura certitudine, afară a
început să fulguiască, studenţii de la Leu sunt bătuţi de jandarmii de la Cotroceni, un senator al opoziţiei este săltat în plină stradă de gealaţii de la DNA, şase mii de ceferişti sunt aruncaţi afară din serviciu, profesorii sunt obligaţi la patru zile de concediu fără plată pe lună, a trecut Moş Nicolae, va veni Moş Crăciun, mare bucurie mare, acuzaţii de fraudă electorală, care fraudă????, unul, două să le fi dat vântul jos, coane Fănică, parol!
Acum, într-un decembrie de Ion Creangă, sunt de-a dreptul înduioşat de romantismul de care dă dovadă o mulţime - mereu mai mică – de visători-cititori mai mult sau mai puţin profesionişti, care cred că se mai citeşte semnificativ literatura română din secolul al XIX-lea. Nu am decât să mă alătur lor, în nemernicia mea fiind şi eu nepermis de visător.
Acesta nu mai e „plonjon în real”, ci „salt în gol”! Pentru că „realul” este ceva greu definibil, o aglomerare de fapte, idei şi lucruri fără noimă. Numai numele teritoriului este acelaşi şi, se pare şi al populaţiilor conlocuitoare şi înlocuitoare. Era să adaug şi „conlocutoare”, dar aşa ceva ar fi cel puţin o exagerare – nimeni cu nai stă de vorbă cu nimeni; e un zgomot de fond susţinut de monoloage, peste care se ridică la răstimpuri câte unul pe care, oricum, nu-l ascultă nimeni. Am avut parte de o „şampanie” electorală care s-a borşit de tot, dar a scos la iveală imagini semnificative despre oameni care par altfel puşi în lumina crudă, aşa cum, după furtună, gunoaiele se adună la ţărm.
Nu merită să bag în seamă ieşirea penibilă (încă una!) a lui HRP (născut 18 martie 1957, în Bucureşti), felasof ce pare că a asimilat cu brio educaţia morală începută, poate, cu filmul clasic „La Rabateuse” (1978) şi acea nevinovată Brigitte Lahaie, mai vârstnică decât el cu 2 ani. Nimic surprinzător, aşadar, la HRP, măcar de-ar oferi cândva o operă de idei proprii şi nu de colportare, măcar de-ar avea capacitatea unui stil coerent şi decent. Îl las, de-acum, ca să privesc la cum se poate oferi în toată goliciunea sa un autor de „minima moralia” cu surse nu atât din propria gândire şi cât solid ancorate în gândirea altora.În definitiv, cărţile din cărţi se scriu… Dar, dacă „minima moralia” se hrăneşte din Adorno, dacă „despre îngeri” face o accesibilă şi succintă popularizare a… angelismului creştin, ieşirea în public pentru o repriză de cenuşă-n cap este un demers absolut personal. Simţindu-se vinovat de opţiunea (totuşi, secretă!) la prezidenţiale, distinsul profesor Andrei Pleşu vine să ne spună de ce a ales pe cine a ales la vot. Nimeni nu i-a cerut-o. Nimeni nu l-a întrebat. Singur se spovedeşte în piaţa mediatică! Consilier la Cotroceni, a dat bir cu fugiţii după desele reprize de înjurături cu care a fost încurajat de şeful său. Dependenţa de rău este, însă, ceva de care nu scapi cu una cu două. Sentimentele amoroase ale victimei pentru torţionar este definită cu claritate de numeroşi psihanalişti. Este posibil ca unul dintre aceştia să-i fi recomandat remediul mărturisirii care i-ar fi putut pune în pericol integritatea psihică… Ori unul dintre bunii săi prieteni creştini practicanţi, poate dragul de Sorin Dumitrescu, profund înţelegător al străfundurilor fiinţei umane înstrăinate de sine şi de Dumnezeu. Pentru că asta se pare că a pierdut Andrei Pleşu: legătura cu sinele transcendental, înlocuit, fatalmente, cu un sine terran. Dar să lăsăm în plata Domnului idolii falşi care au grijă, la răstimpuri, să înşele aşteptările, să se arate corijenţi la lecţia tăcerii, la îndemnul înţelepciunii. Şi să se asemene cu eroi la care trimite motoul…Dacă tot este un „salt în gol”, să îndrăznesc să-mi amintesc, evitând dezamăgirea, că, în urmă cu două decenii, mă pregăteam să-i spun adio dictatorului şi comunismului. Ca şi acum, biet muncitor cu spiritul, îmi completam venitul necesar întreţinerii familiei prestând şi alte activităţi, mai lucrative. După nopţi lungi cu urechea lipită de difuzorul aparatului de radio fixat pe Europa Liberă, dimineaţa de vineri 22 m-a găsit comersant ocazional de aranjamente florale mai mult sau mai puţin imortele pentru sărbători. Vânzarea mergea bine, până când trece un amic şi-mi şopteşte: au pornit muncitorii de la „1 Mai”, vin spre centru. Directorul Anastase pusese să se sudeze poarta, apoi ordonase maşinilor de pompieri să-i stropească cu spumă. Inutil. VENEAU! Am strâns „marfa” şi familia şi le-am dus acasă, cu consemn să nu iasă din curte. La birou, am dat liber la toţi oamenii muncii intelectuale din subordine. În faţa Casei Albe ploieştene - lume ca la urs privind la soldaţi şi punând flori în ţeava puştilor. În Palatul Culturii, directorul Bibliotecii ordonase să fie blocate uşile de la intrare, să nu intre vandalii. Am deschis uşile larg, să se refugieze manifestanţii în caz că se va deschide focul. Portarul Dodoc stătea de pază, lângă el câţiva bărbaţi de la Muzeul de Biologie Umană şi Nino Stratan, Constantin Hârlav, Ioan Dan Nicolescu, Mihai Vasile. Un tânăr subaltern, Daniel Chelsoi, împreună cu mama lui, răspândea manifeste anti-Ceauşescu, ce-i mai rămăsese de cu noapte, când umpluse cartierele periferice. Tot el făcea poze mulţimii şi soldaţilor, pedeştri sau pe TAB-uri, care nu mişcau în front. Am aflat că nici nu aveau muniţie, aceasta era depozitată în spate, sub paza unor ofiţeri. Apoi se aude: Dictatorul a căzut! Uraaaaaa! Hai acasă, avem treabă! […] După două ore, ne apucam să facem Prahova Liberă, cotidianul care să afirme ceva ce părea câştigat: libertatea. […] Curând, m-am întors la biroul din care plecasem în concediu, societatea se aşezase sau aşa credeam. Am scos două numere din Revista Nouă (i-am zis seria a treia) şi am vândut-o şi în Piaţa Universităţii. Teritoriul pe care ne umblam vieţile apărea mai luminos. Visele păreau mai aproape. […]
Au trecut douăzeci de ani. Avem o sărbătoare a harababurii. Faţă de ce trăim, haosul este organizat. Decadenţa morală s-a înstăpânit iremediabil. Minciuna rânjeşte şi ne priveşte senin în ochi. Pare că trăim în ficţiunea unei minţi bolnave. Aştept ca mâine să înceapă restul vieţii mele. Şi mâine nu mai vine… La urma urmei, de ce să vină? Hai să ne bucurăm de prezent, el este singura certitudine, afară a
început să fulguiască, studenţii de la Leu sunt bătuţi de jandarmii de la Cotroceni, un senator al opoziţiei este săltat în plină stradă de gealaţii de la DNA, şase mii de ceferişti sunt aruncaţi afară din serviciu, profesorii sunt obligaţi la patru zile de concediu fără plată pe lună, a trecut Moş Nicolae, va veni Moş Crăciun, mare bucurie mare, acuzaţii de fraudă electorală, care fraudă????, unul, două să le fi dat vântul jos, coane Fănică, parol!Pe bulevarde, trec rânduri-rânduri rinocerii…
5. Cuvinte de drag, de dor şi de durere
Moto: Din această viaţă nu iese nimeni viu!
După două decenii de la orice, hop şi tentaţia unei forme de bilanţ, de numărătoare a bunelor şi relelor. O fi bine, n-o fi bine, nu am a mă pronunţa tocmai eu. Şi nici nu mă voi lăsa pradă chemării spre decelări subiective. E nesemnificativ ce-a fost: „revoluţie”, „lovitură de stat”, „evenimente”, „revoltă” etc. în decembrie 1989, în România. Cum prea semnificative nu sunt nici, să zicem, desfăşurarea şi rezultatul alegerilor de la finalul lui 2009, care au adus tribului acelaşi mascul alfa, doar cu potenţialul sensibil diminuat, dar aflat sub stricta supraveghere a vraciului cu flacără violetă. La scara eternităţii, totul e vax! Cu siguranţă, nimic bun nu se va întâmpla curând în prejma noastră şi nici mai departe de noi, în lumea întreagă, de fapt. Foşgăiala politico-economică, combinată cu decăderea morală care se globalizează iremediabil, la care poţi adăuga fără grijă bla-bla-ul cotidian panicardizant despre „încălzirea globală”, în vreme ce temperaturile cad tot mai mult sub zero şi gheţarii din Himalaia îşi măresc suprafaţa, nu propune nici o licărire de lumină, doar crize mai mari sau mai mici de care are nevoie Adunătura de Mai Mari Escroci Seculari pentru a face Jocul cât de cât interesant. Nu ai decât să tot citeşti minunatele cărţi ale lui Dan Brown (atât de lăudat de lojile masonice! – ca să vezi…), să te uiţi la producţia cinematografică 3(4,5,6…)D Fusion Camera System a canadianului James Francis Cameron (un prezentator tinerel de la TVR pronunţa „Kemăruuun” - 
) intitulatăAvatar, să te hrăneşti cu chips, mcchicken, hamburger, super-burn ori alte „alimente” fabricate (cât mai) chimic şi trainic, să trimiţi sms-uri pentru ajutorarea victimelor cataclismelor din ţări foarte îndepărtate şi foarte primitive – adică să fii fericit… că eşti. Ori cel puţin aşa crezi…
Dacă deschizi ochii, vezi că, sub zăpezile consistente venite, după atâtea decenii, pentru a te bucura – şi pentru a enerva administraţiile, ça va! -, lumea pe care o cunoşteai, aceea pe care o visai, aceea care ţi se promitea este pe moarte, fructele nu mai au gust, păsările zboară mai puţine şi mai jos, sunt cu precădere ciori, femeile nasc tot mai puţini copii vii, copacii se usucă inexplicabil, iepurii, veveriţele, vulpile, dihorii etc. pot fi întâlniţi arareori în afara grădinilor zoologice, bătrânii sunt tot mai bătrâni şi mai bolnavi, tinerii tot mai obosiţi şi mai lipsiţi de speranţă, magazinele cu ierburi euforizante tot mai multe şi mai puţin discrete, „dictatura mânecuţelor” (a contabililor, adică, mulţumesc Christian Crăciun!) cinice tot mai crudă şi mai evidentă… Vezi adică o lume în descompunere, mirosul nu s-a răspândit încă peste tot, dar e sesizabil, mereu mai sesizabil… Te uiţi al tine în oglindă, vezi ce frumos, deştept şi modest eşti şi te-ntrebi: unde s-a dus copilăria ta de nutrit pe cartela de pâine-carne-zahăr-făină-caiete-creioane? unde s-a dus adolescenţa ta de urmărit de miliţie ca să-ţi tundă pletele, barba, să-ţi taie blugii ori să-ţi lungească fusta, ba chiar să-ţi scoată din cap ideile de beatnic răsărite nu se ştie da unde (ba se ştie!!)? unde s-a dus tinereţea ta de rătăcit în câmpul muncii mai mult forţate - cine nu are loc de muncă va fi condamnat, pentru vagabondaj, la… muncă silnică -, obligat să te adaptezi regulilor unei utopii străine de tine şi de adevăr, să devii „om nou” sau să te închizi în tine, într-o temniţă mai familiară decât aceea de afară, din care părea că nu puteai scăpa decât prin moarte? unde s-au dus speranţele tale de la începutul maturităţii, când credeai că vei reuşi să ieşi din starea de perpetuă generaţie de sacrificiu? Nu s-au dus nicăieri, au devenit amintire, au devenit [ne]împlinire, le-ai oferit drept moştenire urmaşilor tăi şi urmaşilor urmaşilor tăi. Toate visurile tale sunt la fel de proaspete. Las’ că trupul nu se mai potriveşte cu gândul. Generaţia ta este învingătoare, a ieşit din negura luminoasă a comunismului biruitor, din epoca de aur şi a intrat cu paşi hotărâţi în haos! Evoluţia este indubitabilă, ai voie să faci orice, totul e să poţi, pentru că şi cei din jurul tău au voie să facă orice, şi unii chiar pot, cei care s-au spălat de morală, au aruncat etica la coş, au supus tot ce se putea supune din ceea ce s-ar putea numi stat, cu patrulaterul puterilor sale devenite pe zi ce trece mai independente şi mai parazite. Cine plăteşte, trăieşte.
Unde să fugim? – vorba genialului şi învinsului (ucisului) de sistem Marin Sorescu. Unde altundeva decât în lăuntrul nostru, acolo unde am mai fost, unde, chiar şi sărac, locul e familiar, dacă mai e cumva loc.
*
Şi, uite-aşa, am ajuns de unde am plecat, dacă nu cumva n-am plecat nicăieri, doar lumea s-a-nvârtit în jurul meu până m-a ameţit. Deschid fereastra şi intră acelaşi aer curat de Câmpina, parcă mai clar şi mai aromitor decât pe vremuri, nu că s-a fi modernizat industria locală poluatoare, ci s-a cam închis… Apoi, centrale termice de cartier nu mai ard gazul de pomană (sau păcura…), nu mai ard deloc. Multe sunt mai puţine sau nu mai sunt deloc - unele clădiri vechi, seculare… - (Scriam undeva, într-un poem: se poate spăla memoria ca puntea unei corăbii? Acum pot răspunde: se poate. Se poate scufunda şi corabia…). Dar, iată, anul trecut am constatat că avem mai mulţi visători! Scriitorii sunt mai mulţi, fie că s-au mutat în oraşul acesta însorit, fie că au ales calea cea înspinată localnici fiind. Artiştii plastici sunt mai mulţi, de asemenea, în general discreţi, aplecaţi întâi spre supravieţuire, pentru visători criza a început demult, de mult… Chiar şi muzicienii mai vin pe-acasă, în vizite scurte, desigur, pentru cunoscători, populaţia fiind, totuşi cam departe de statutul de comunitate în toate, nu doar în cele ale sufletului.
Dacă mă gândesc bine, suntem fundamental aceeaşi… un pic mai practici, la fel de supuşi aparatului discreţionar, cu mediocritatea pe aceleaşi metereze.
Şi nici măcar nu sunt trist!
) intitulatăAvatar, să te hrăneşti cu chips, mcchicken, hamburger, super-burn ori alte „alimente” fabricate (cât mai) chimic şi trainic, să trimiţi sms-uri pentru ajutorarea victimelor cataclismelor din ţări foarte îndepărtate şi foarte primitive – adică să fii fericit… că eşti. Ori cel puţin aşa crezi…Dacă deschizi ochii, vezi că, sub zăpezile consistente venite, după atâtea decenii, pentru a te bucura – şi pentru a enerva administraţiile, ça va!
-, lumea pe care o cunoşteai, aceea pe care o visai, aceea care ţi se promitea este pe moarte, fructele nu mai au gust, păsările zboară mai puţine şi mai jos, sunt cu precădere ciori, femeile nasc tot mai puţini copii vii, copacii se usucă inexplicabil, iepurii, veveriţele, vulpile, dihorii etc. pot fi întâlniţi arareori în afara grădinilor zoologice, bătrânii sunt tot mai bătrâni şi mai bolnavi, tinerii tot mai obosiţi şi mai lipsiţi de speranţă, magazinele cu ierburi euforizante tot mai multe şi mai puţin discrete, „dictatura mânecuţelor” (a contabililor, adică, mulţumesc Christian Crăciun!) cinice tot mai crudă şi mai evidentă… Vezi adică o lume în descompunere, mirosul nu s-a răspândit încă peste tot, dar e sesizabil, mereu mai sesizabil… Te uiţi al tine în oglindă, vezi ce frumos, deştept şi modest eşti şi te-ntrebi: unde s-a dus copilăria ta de nutrit pe cartela de pâine-carne-zahăr-făină-caiete-creioane? unde s-a dus adolescenţa ta de urmărit de miliţie ca să-ţi tundă pletele, barba, să-ţi taie blugii ori să-ţi lungească fusta, ba chiar să-ţi scoată din cap ideile de beatnic răsărite nu se ştie da unde (ba se ştie!!)? unde s-a dus tinereţea ta de rătăcit în câmpul muncii mai mult forţate - cine nu are loc de muncă va fi condamnat, pentru vagabondaj, la… muncă silnică -, obligat să te adaptezi regulilor unei utopii străine de tine şi de adevăr, să devii „om nou” sau să te închizi în tine, într-o temniţă mai familiară decât aceea de afară, din care părea că nu puteai scăpa decât prin moarte? unde s-au dus speranţele tale de la începutul maturităţii, când credeai că vei reuşi să ieşi din starea de perpetuă generaţie de sacrificiu? Nu s-au dus nicăieri, au devenit amintire, au devenit [ne]împlinire, le-ai oferit drept moştenire urmaşilor tăi şi urmaşilor urmaşilor tăi. Toate visurile tale sunt la fel de proaspete. Las’ că trupul nu se mai potriveşte cu gândul. Generaţia ta este învingătoare, a ieşit din negura luminoasă a comunismului biruitor, din epoca de aur şi a intrat cu paşi hotărâţi în haos! Evoluţia este indubitabilă, ai voie să faci orice, totul e să poţi, pentru că şi cei din jurul tău au voie să facă orice, şi unii chiar pot, cei care s-au spălat de morală, au aruncat etica la coş, au supus tot ce se putea supune din ceea ce s-ar putea numi stat, cu patrulaterul puterilor sale devenite pe zi ce trece mai independente şi mai parazite. Cine plăteşte, trăieşte. Unde să fugim? – vorba genialului şi învinsului (ucisului) de sistem Marin Sorescu. Unde altundeva decât în lăuntrul nostru, acolo unde am mai fost, unde, chiar şi sărac, locul e familiar, dacă mai e cumva loc.
*
Şi, uite-aşa, am ajuns de unde am plecat, dacă nu cumva n-am plecat nicăieri, doar lumea s-a-nvârtit în jurul meu până m-a ameţit. Deschid fereastra şi intră acelaşi aer curat de Câmpina, parcă mai clar şi mai aromitor decât pe vremuri, nu că s-a fi modernizat industria locală poluatoare, ci s-a cam închis… Apoi, centrale termice de cartier nu mai ard gazul de pomană (sau păcura…), nu mai ard deloc. Multe sunt mai puţine sau nu mai sunt deloc - unele clădiri vechi, seculare… - (Scriam undeva, într-un poem: se poate spăla memoria ca puntea unei corăbii? Acum pot răspunde: se poate. Se poate scufunda şi corabia…). Dar, iată, anul trecut am constatat că avem mai mulţi visători! Scriitorii sunt mai mulţi, fie că s-au mutat în oraşul acesta însorit, fie că au ales calea cea înspinată localnici fiind. Artiştii plastici sunt mai mulţi, de asemenea, în general discreţi, aplecaţi întâi spre supravieţuire, pentru visători criza a început demult, de mult… Chiar şi muzicienii mai vin pe-acasă, în vizite scurte, desigur, pentru cunoscători, populaţia fiind, totuşi cam departe de statutul de comunitate în toate, nu doar în cele ale sufletului.
Dacă mă gândesc bine, suntem fundamental aceeaşi… un pic mai practici, la fel de supuşi aparatului discreţionar, cu mediocritatea pe aceleaşi metereze.
Şi nici măcar nu sunt trist!
6. Elegia 22? Nu. Nervi de primăvară
Saturday, March 13, 2010 1:28:12 PM
N-am numărat niciodată câte nopţi şi câte zile s-au adunat pe strada mea. Cât de supărător vi s-ar părea, numărul lor nu este egal. După noapte vine zi - cum zice cântecul - nu are nici o semnificaţie pe strada mea. Asta pentru că trec tot felul de vagabonzi care fură ce le pică la îndemână. Unii au furat câteva bătălii strategice pe care nu le-am mai apucat, alţii mici războaie de apartament. S-au furat numeroase orgii, desigur, s-au furat cantităţi uriaşe de vise, aşa că, una peste alta, raftul nopţilor e pe jumătate gol.
*
M-am oprit la timp! Ce rost are să-nşir aici, într-un aşa-zis real, fantasme pentru alte momente, pentru altă parte a existenţei? Voi rămâne, aşadar, în haosul cotidian, pe care nimeni nu susţine că-l mai înţelege, dar de care unii se pricep de minune să se folosească. Ceea ce voi spune în continuare, ştiţi deja, este în întregime o invenţie, nu se referă la persoane reale, la fapte reale, la teritorii reale, sunt numai rodul unei imaginaţii bolnave, intratabile. Uite, de exemplu, am aflat despre un guvern care ia de la bogaţi şi… nu dă la nimeni. Se zice că şeful e un ardelean bidimensional, dar nimic nu e sigur. Doar că e cel mai mare cosaş şi cel mai mare tâmplar de pe strada lui. Valoare incontestabilă! Am mai aflat că ar fi bolnavă Căpetenia de trib e cam bolnavă, de asta nu prea mai apare în arenă, gladiatorii de serviciu şomează tehnic, El nu mai zice nici o vorbuliţă supuşilor, doar din uşa bufetului ori de la supermarket abia de mai şopteşte vagi glumiţe deochiate. Desigur, nici acest lucru nu e adevărat, mesajul vracilor constă într-o tăcere totală şi, cum se ştie, nici o veste-i veste bună. Şi de-ar fi aşa, cu ce ne-ar înmulţi pâinea şi peştele? Vorba Raşelei: Iţic, tu crezi ce vezi sau ce-ţi spun eu? Pentru că suntem pe pagina unei reviste de cultură, se aude că treburile culturii ROMÂNE sunt conduse de un reprezentant al minorităţilor, un vajnic poet maghiar. Iarăşi ştirea nu prea se confirmă în totalitate, pentru că respectivul poet nu conduce nimic, este numai o imagine, să de-a bine la populaţie şi să consume o biată sinecură. Măcar de s-ar mai găsi nişte sinecure şi pentru alţi poeţi, dar e puţin probabil, dacă nu ştiu a cânta pe anumite strune. Dar asta se întâmplă în teritoriul meu, nu are legătură cu ceea ce ni se arată drept adevăr. Şi se întâmplă tocmai pentru că, se vede mai sus, „raftul nopţilor e pe jumătate gol” şi trebuie să-l umplu şi io cu ceva.
Au mai fost nişte cutremure. Pe bune! Cel din Chile de 8,8 - mai mare ca el numai acum şase ani a fost, de 9,3 şi cu tsunami. La amândouă, suntem informaţi, axa pământului s-a modificat, astfel că ziua a scăzut un pic. Am tot văzut filme de serie B care porneau de la această presupunere a modificării axei. Dacă se merge în acest ritm, va veni noaptea veşnică şi n-o să mă mai plâng că „raftul nopţilor e pe jumătate gol”!
Un autor de orientare troţkistă pe nume Vasile Ernu, născut în URSS, ia, pe un site, atitudine pe tema cărţii, lecturii etc. cu multe cuvinte mari şi banale şi cu foarte puţin succes. Vorbeşte acolo, printre altele, strict partizan, de un Centru Naţional al Cărţii de pe lângă ICR, ale cărui activităţi le laudă. Nimic neobişnuit. Doar că invenţia asta ţine tot de nişte aranjamente pentru amici, cu rezultate minore, dacă nu chiar nule, pentru literatura română. Un adevărat Centru Naţional al Cărţii au cerut numeroase asociaţii de editori chiar la Câmpina, în ultimele două toamne, dar din cu totul alte considerente decât acelea de a mulţumi nişte „clienţi”!
Nervi de primăvară? De ce nu? Cu toate că iarna ne calcă zdravăn în zilele babelor, psihicul nostru romantic trece încet-încet spre ghiocei şi viorele (sau viorei şi ghiocele, cum spune un amic), se îmbogăţeşte cu nelinişti noi sau vechi. Dispar revistele rând pe rând, unele după ce abia renăscuseră. Frumoasa realizare a lui Radu Voinescu la Buzău, „Diagonale”, a încetat de luni bune să ne mai bucure inima. Iată că şi abia frumos revitalizata „Astra” la Braşov a dispărut iarăşi de pe piaţă. Poesis-ul sătmărean devenise deja trimestrial, de-acum nu mai avem nici o veste de la George Vulturescu. Poate că interesul autorităţilor autoritariste este să rămână cât mai puţine semne scrise despre această nouă şi minunată „iepocă de aur”. Drept pentru care se cuvin impozite cât mai mari pe drepturile autorilor, să fie fericiţi că li se dă voie la creaţie, că li se dă câte ceva pentru „marfa” lor şi aşa inutilă şi nedulce. După ce că ne înjură, să-i mai şi plătim? – aud o voce dintre acelea care iubesc manelele. Chiar, mult-iubiţilor funcţionari, pe cântăreţii de manele nu-i impozitaţi? Că la nunte şi la boteze se câştigă tare bine. Ori vă (în)cântă la ureche? Ah, că nu m-a făcut mama nomad!
Au mai fost nişte cutremure. Pe bune! Cel din Chile de 8,8 - mai mare ca el numai acum şase ani a fost, de 9,3 şi cu tsunami. La amândouă, suntem informaţi, axa pământului s-a modificat, astfel că ziua a scăzut un pic. Am tot văzut filme de serie B care porneau de la această presupunere a modificării axei. Dacă se merge în acest ritm, va veni noaptea veşnică şi n-o să mă mai plâng că „raftul nopţilor e pe jumătate gol”!
Un autor de orientare troţkistă pe nume Vasile Ernu, născut în URSS, ia, pe un site, atitudine pe tema cărţii, lecturii etc. cu multe cuvinte mari şi banale şi cu foarte puţin succes. Vorbeşte acolo, printre altele, strict partizan, de un Centru Naţional al Cărţii de pe lângă ICR, ale cărui activităţi le laudă. Nimic neobişnuit. Doar că invenţia asta ţine tot de nişte aranjamente pentru amici, cu rezultate minore, dacă nu chiar nule, pentru literatura română. Un adevărat Centru Naţional al Cărţii au cerut numeroase asociaţii de editori chiar la Câmpina, în ultimele două toamne, dar din cu totul alte considerente decât acelea de a mulţumi nişte „clienţi”!Nervi de primăvară? De ce nu? Cu toate că iarna ne calcă zdravăn în zilele babelor, psihicul nostru romantic trece încet-încet spre ghiocei şi viorele (sau viorei şi ghiocele, cum spune un amic), se îmbogăţeşte cu nelinişti noi sau vechi. Dispar revistele rând pe rând, unele după ce abia renăscuseră. Frumoasa realizare a lui Radu Voinescu la Buzău, „Diagonale”, a încetat de luni bune să ne mai bucure inima. Iată că şi abia frumos revitalizata „Astra” la Braşov a dispărut iarăşi de pe piaţă. Poesis-ul sătmărean devenise deja trimestrial, de-acum nu mai avem nici o veste de la George Vulturescu. Poate că interesul autorităţilor autoritariste este să rămână cât mai puţine semne scrise despre această nouă şi minunată „iepocă de aur”. Drept pentru care se cuvin impozite cât mai mari pe drepturile autorilor, să fie fericiţi că li se dă voie la creaţie, că li se dă câte ceva pentru „marfa” lor şi aşa inutilă şi nedulce. După ce că ne înjură, să-i mai şi plătim? – aud o voce dintre acelea care iubesc manelele. Chiar, mult-iubiţilor funcţionari, pe cântăreţii de manele nu-i impozitaţi? Că la nunte şi la boteze se câştigă tare bine. Ori vă (în)cântă la ureche? Ah, că nu m-a făcut mama nomad!
*
Dincolo de geamul întunecat e un întuneric şi mai mare în care se prăbuşesc rând pe rând castele din cărţi de foc
Ca pe un ecran murdar de cinema, se proiectează imaginile din gura peşterii cu femeile de la fabrica de confecţii aşteptând ca pe un copil multvisat autobuzul de cinci şi zece, cu bărbaţii lor după schimbul trei în baia de lângă forjă încercând inutil să-şi scoată amintirile zgurii de sub unghii, oh, unde sunt amintirile de altădată?
7. Lumea bună are la temelie răul?
Saturday, May 1, 2010 6:44:05 PM
Am citit cu interesul obişnuit , dar şi cu un masochism implicit, cronica pesimistei Ioana Pârvulescu „Vă place răul?” din România literară nr. 8 / 12 martie 2010. „Omenirea tinde să-şi ia tot mai mult ca model răul, cu tot ce a acumulat, în mod tradiţional, această noţiune.” Binele a devenit plictisitor. Nu-l mai practică decât câţiva romantici rătăciţi în secol ori nişte masochişti incurabili. Sunt din ce în ce mai puţini cei care se dedau la gurmanderii ale iubirii de semeni departe de luminile rampei sociale.
Asemenea, într-ale artelor, e „cool” să renunţi la culorile calde, la seninuri, la căldura expresiei şi să te dedai la violenţa cvasi-pornografică, la deturnarea simbolurilor mi(s)tice, la visceralităţi exhibate ca atare, la ready-made-uri fără interpretare plastică ori ideatică, nici măcar desfidătoare precum vechea (1917)
Fântână* a lui Marcel Duchamp; evitarea obstinată a frumosului în favoare nu a urâtului, ci a trivialului, ca să mă folosesc o categorie estetică pe care un Radu Voinescu a tratat-o acribios şi erudit într-un volum din 2004. Sigur, nu am în vedere aici a ataca gratuitatea demersului artistic, absenţei declarate de „mesaj”, de ideologie. În definitiv, deviza verlaineană Prends l'éloquence et tords-lui le cou, cu adaptările de rigoare spre a-i lărgi aria de semnificaţii, nu se mai poate pune azi în discuţie ca unul dintre perceptele fundamentale ale unui demersului creator. Lucrurile s-au complicat şi extins enorm la finalul de secol XX, mijloacele de comunicare artistice au devenit aproape de necuprins în totalitate, „întâmplarea” de ieri a azi deja veche. „Instalaţia” a devenit – de multe ori chiar pe linia deschisă de Duchamp! - o modalitate de abordare firească. Am văzut deunăzi parte dintr-un film despre probabil cel mai mare artist sticlar al actualităţii (adică anii 2000…) şi m-a subjugat libertatea artei lui, puterea de a turna în materialul delicat imagini luate din structurile biologice naturale, cu care completa chiar natura însăşi (parcuri, grădini, lacuri) ori austere edificii vechi de piatră. Inutil să subliniez că marca definitorie ţinea de frumosul luminos, indiferent de combinaţia coloristică ori a transparenţelor. Însă, nu pot uita nici dezamăgirea resimţită acum vreo patru-cinci ani într-un oraş din Nord unde expunea toată filiala UAP locală – un fel de retrospectivă colectivă… - şi „obiectele” păreau în prea mare măsură depăşite, reşapate, obligate la o actualitate de care nu aparţineau, de o avangardă prăfuită, a unor abia alfabetizaţi. Ca să fiu drept, lucrurile stăteau, însă, mult mai bine decât celebrele eşecuri deplorabile ale expoziţiilor infantile cu „măgăruşul cu svastică” ori nu-ştiu-ce-personaj-biblic în erecţie. Asta, în condiţiile în care mă încântasem, în aceeaşi perioadă şi mai târziu, în galeriile ieşene niciodată nesurprinzătoare.
Se pare că m-am cam depărtat de temă, dar chiar că nu contează, despre rău nu ne vor lipsi prilejurile de a vorbi, iar despre bine nici nu se poate spune prea mult. Literatura nu a fost niciodată interesată de bine, răul este mult mai productiv. „Astăzi puţini autori mai sunt dispuşi să dea şanse personajelor pozitive” – scrie doamna Ioana Pârvulescu şi aş întreba când, cu excepţia perioade proletcultiste, s-au dat şanse personajelor pozitive? (Treacă acceptată de dragul demonstraţiei ideea că există realmente personaje pozitive şi personaje negative…). Pentru că, o spune chiar Domnia Sa: „Suntem educaţi estetic să murim de dragul răului, să insistăm îndelung pe personajele negative.” Se pare că avem de a face cu o „dilemă din care nu putem ieşi”!
Şi totuşi, I.P. ne dă… speranţe: „peste una-două generaţii,[…] oamenii vor redescoperi valorile pozitive şi le vor acorda întâietate.” Cred că ori „previziunea” este exagerată, ori doamna pesimistă este iremediabil atinsă de cel mai păgubos… optimism!
Lumea bună se clădeşte pe rău. Cel puţin aşa reiese la orice examen, fie şi superficial, al istoriei. Este natural (natura naturata) ca moartea să sprijine fără de tăgadă viaţa (= renaşterea). Şi vom ţine cont şi că aceste valori – bine/rău – sunt din categoria etică, deci au caracter istoric, se trec cu vremea şi se schimbă odată cu omul, pe care eu l-aş vedea aparţinând mai mult de natura naturans decât de natura naturata. Dar e numai o părere şi nicidecum nu vrea să inducă îndemnul de a nu băga de seamă răul, de a nu-l veşteji după puterile noastre. Dacă un om mediocru şi bădăran ajunge mascul dominator prin voinţa mulţimii nevolnice, asta nu înseamnă că trebuie să ne supunem lui şi cerinţelor lui inevitabil dizarmonice. Dacă un om mic de stat şi de minte ajunge să aibă prea multă putere, aceasta trebuie să i se ia cu grăbire, pentru a salva de la disoluţie comunitatea. Da, lumea bună se clădeşte pe rău, dar nu vom trăi răul, ci îl vom desfide. Un rău puternic înseamnă o lume bună rezistentă. Nu vi se pare că azi chiar într-o asemenea stare suntem?
……………….
* Votată în 2006 drept cea mai influentă operă de artă modernă a secolului XX, devansând capodopere semnate de Picasso, Matisse, Andy Warhol şi Brâncuşi... Schimbare de paradigmă a recepţiei?
Asemenea, într-ale artelor, e „cool” să renunţi la culorile calde, la seninuri, la căldura expresiei şi să te dedai la violenţa cvasi-pornografică, la deturnarea simbolurilor mi(s)tice, la visceralităţi exhibate ca atare, la ready-made-uri fără interpretare plastică ori ideatică, nici măcar desfidătoare precum vechea (1917)
Fântână* a lui Marcel Duchamp; evitarea obstinată a frumosului în favoare nu a urâtului, ci a trivialului, ca să mă folosesc o categorie estetică pe care un Radu Voinescu a tratat-o acribios şi erudit într-un volum din 2004. Sigur, nu am în vedere aici a ataca gratuitatea demersului artistic, absenţei declarate de „mesaj”, de ideologie. În definitiv, deviza verlaineană Prends l'éloquence et tords-lui le cou, cu adaptările de rigoare spre a-i lărgi aria de semnificaţii, nu se mai poate pune azi în discuţie ca unul dintre perceptele fundamentale ale unui demersului creator. Lucrurile s-au complicat şi extins enorm la finalul de secol XX, mijloacele de comunicare artistice au devenit aproape de necuprins în totalitate, „întâmplarea” de ieri a azi deja veche. „Instalaţia” a devenit – de multe ori chiar pe linia deschisă de Duchamp! - o modalitate de abordare firească. Am văzut deunăzi parte dintr-un film despre probabil cel mai mare artist sticlar al actualităţii (adică anii 2000…) şi m-a subjugat libertatea artei lui, puterea de a turna în materialul delicat imagini luate din structurile biologice naturale, cu care completa chiar natura însăşi (parcuri, grădini, lacuri) ori austere edificii vechi de piatră. Inutil să subliniez că marca definitorie ţinea de frumosul luminos, indiferent de combinaţia coloristică ori a transparenţelor. Însă, nu pot uita nici dezamăgirea resimţită acum vreo patru-cinci ani într-un oraş din Nord unde expunea toată filiala UAP locală – un fel de retrospectivă colectivă… - şi „obiectele” păreau în prea mare măsură depăşite, reşapate, obligate la o actualitate de care nu aparţineau, de o avangardă prăfuită, a unor abia alfabetizaţi. Ca să fiu drept, lucrurile stăteau, însă, mult mai bine decât celebrele eşecuri deplorabile ale expoziţiilor infantile cu „măgăruşul cu svastică” ori nu-ştiu-ce-personaj-biblic în erecţie. Asta, în condiţiile în care mă încântasem, în aceeaşi perioadă şi mai târziu, în galeriile ieşene niciodată nesurprinzătoare.Se pare că m-am cam depărtat de temă, dar chiar că nu contează, despre rău nu ne vor lipsi prilejurile de a vorbi, iar despre bine nici nu se poate spune prea mult. Literatura nu a fost niciodată interesată de bine, răul este mult mai productiv. „Astăzi puţini autori mai sunt dispuşi să dea şanse personajelor pozitive” – scrie doamna Ioana Pârvulescu şi aş întreba când, cu excepţia perioade proletcultiste, s-au dat şanse personajelor pozitive? (Treacă acceptată de dragul demonstraţiei ideea că există realmente personaje pozitive şi personaje negative…). Pentru că, o spune chiar Domnia Sa: „Suntem educaţi estetic să murim de dragul răului, să insistăm îndelung pe personajele negative.” Se pare că avem de a face cu o „dilemă din care nu putem ieşi”!
Şi totuşi, I.P. ne dă… speranţe: „peste una-două generaţii,[…] oamenii vor redescoperi valorile pozitive şi le vor acorda întâietate.” Cred că ori „previziunea” este exagerată, ori doamna pesimistă este iremediabil atinsă de cel mai păgubos… optimism!
Lumea bună se clădeşte pe rău. Cel puţin aşa reiese la orice examen, fie şi superficial, al istoriei. Este natural (natura naturata) ca moartea să sprijine fără de tăgadă viaţa (= renaşterea). Şi vom ţine cont şi că aceste valori – bine/rău – sunt din categoria etică, deci au caracter istoric, se trec cu vremea şi se schimbă odată cu omul, pe care eu l-aş vedea aparţinând mai mult de natura naturans decât de natura naturata. Dar e numai o părere şi nicidecum nu vrea să inducă îndemnul de a nu băga de seamă răul, de a nu-l veşteji după puterile noastre. Dacă un om mediocru şi bădăran ajunge mascul dominator prin voinţa mulţimii nevolnice, asta nu înseamnă că trebuie să ne supunem lui şi cerinţelor lui inevitabil dizarmonice. Dacă un om mic de stat şi de minte ajunge să aibă prea multă putere, aceasta trebuie să i se ia cu grăbire, pentru a salva de la disoluţie comunitatea. Da, lumea bună se clădeşte pe rău, dar nu vom trăi răul, ci îl vom desfide. Un rău puternic înseamnă o lume bună rezistentă. Nu vi se pare că azi chiar într-o asemenea stare suntem?
……………….
* Votată în 2006 drept cea mai influentă operă de artă modernă a secolului XX, devansând capodopere semnate de Picasso, Matisse, Andy Warhol şi Brâncuşi... Schimbare de paradigmă a recepţiei?
8. Cine conduce decadenţa? sau Omul sfinţeşte locul, iar locul ba…
Thursday, May 13, 2010 2:44:24 PM
Moto: „Miracolul morţii nu constă în ceea ce sfârşeşte ea, ci în ceea ce începe.” (Mircea Eliade)
Eternitatea se sfârşeşte mâine. Nu e nici un miracol. Chiar nu găsim nimic despre care să spunem că începe? Cel mult putem spune cu seninătate că începe… sfârşitul! Nici nu vreau să fiu cel ce aduce veştile proaste, dar de ce pare că toate victoriile sunt împotriva naturii, a populaţiei locuitoare a acesteia – ştiţi că nu voi spune niciodată popor, pentru că stadiul acesta nu a fost încă atins pe acest teritoriu părăsit de zei.
De la finalul lui martie, nu m-a lăsat inima - la propriu, nu la figurat! - şi am trecut la cunoaşterea directă a sistemului sanitar românesc. Am folosit termenul „sistem” dintr-un automatism, în jurul meu, sistematic nu este decât succesul eşecului şi distrugerea lentă a fiinţei profunde naţionale. Masculul principal, în nimicnicia lui, îşi doreşte doar tinichigii şi chelneri, iar dorinţa sa e lege – de fapt, al trebui să-l lege! Aşadar, revin: am intrat în malaxorul spitalicesc spre a-i cunoaşte mizeria şi decăderea pe propria-mi piele şi carne. Am dat peste nişte oameni minunaţi numiţi medici ori asistente. Am dat peste sărăcia în materiale sanitare, medicamente, igienă, peste prezenţa inevitabilă a simpaticilor gândăcei roşii (şobolanii nu urcau până la etajul al patrulea…). Am aflat că la spital nu ţi se dau tacâmuri, trebuie să ţi le aduci de-acasă. Am aflat că cearşafurile sunt subţiri şi roase până la transparenţă (când nu s-au rupt deja şi au fost cusute grosolan), feţele de pernă asemenea (când nu lipsesc), că e bine să te dotezi cu propria branulă care să-ţi fie introdusă în venă şi folosită pe toată durata prezenţei tale în saloanele aerisite permanent. Din fericire, medicaţia mi-a fost asigurată, dar alţii nu aveau norocul meu, unele produse se dovedeau inaccesibile nu numai pentru un biet spital de provincie, dar şi pentru un altul, universitar, de pe malul dâmboviţean. De fapt, ce am aflat eu în această lună aprilie - sejurul încă nu s-a terminat… - de întâlnire cu „rezidenţii” din instituţiile de sănătate? Că e minunat să nu fii bolnav! Că şi în acest domeniu starea este la fel ca în cultură, în învăţământ, în societate: adică în (de)cădere liberă, incontrolabilă, fără speranţă; că sunt mulţi oameni minunaţi care, eroic, se încăpăţânează să cârpească ce se mai poate la carcasa corăbiei care se scufundă. În timp ce se gândesc, din ce în ce mai serios, de ce nu se află pe alte meleaguri de soare mai pline şi nu ştiu ce să-şi răspundă. Sunt cei care sfinţesc locul. Iar locul refuză să fie sfinţit, locul conservă mizeria decăderii, prostiei, ipocriziei, hoţiei, încurajat cu aplomb de o adunătură de pitici diformi care ştiu să dea cu coasa şi cu barda şi să privească cu ochi goi şi tâmpi spre un viitor pe care l-au distrus demolându-i speranţele. Să nu uit: m-am pricopsit în periplul sanitar şi cu un stafilococ auriu super-rezistent de care trebuie să scap, ca să se poată, apoi, repara micul motor defect din fabricaţie.
Şi totuşi, este ceva în vorbele pe care le-am folosit drept moto, ceva care aduce un fir de lumină. Ştia Bătrânul ce ştia… Numai că nu dezvăluie pentru toată lumea… Când totul moare, ceva se naşte, fie şi din neant. În moarte nu e nici un mister. Inutil tot felul de „interpreţi” mimează profunzimea. Moartea e cel mult schimbare. Schimbare de stare. Ce naşte o moarte? La ce conduce? Încotro? Iată cum se poate pune buna întrebare. Desigur: părerea mea!
Iată ce am citit deunăzi:
Moi, Pierre Ménard, auteur du Quichotte, j'approcherai Almotasim dans le jardin aux sentiers qui bifurquent. Je pourrai aussi visiter la bibliothèque de Babel et les ruines circulaires après avoir gagné à la loterie de Babylone. Je n'oublierai pas Funès, je réhabiliterai Judas et je mettrai en scène la mort du traître et du héros, car je fais partie du Congrès ainsi que de la secte des Trente et de celle du Phoenix. Mais le livre des sables est infini, au contraire du poème composé d'un seul mot...
Construcţia borgesiană este fără cusur şi justifică ideea schimbării. EU sunt cel care schimbă şi se schimbă, prin fiecare gest şi prin fiecare cuvânt al său. EU sunt acela care ia în stăpânire Lumea pe care EU însumi am creat-o; nu mi s-a dat, EU am creat-o după chipul şi asemănarea mea. Şi pe mine m-am creat după chipul şi asemănarea mea. Ţi se pare paradoxal? «Tot caut un refugiu. Cu masca pe figură, mă târăsc în tranşeele unei realităţi închipuite, mângâi fecioarele uitate în umbrele ierbii, stârnesc stoluri de cocori şi de vrăbii, respir otrăvurile încă neinventate de doamnele de onoare ale reginei – quelle traîtresse, belle traîtresse, plus dangereux qu'il ne le paraît! – pentru bastardul care voi fi.» (Elegia a 26-a)
Citesc pe blogul lui Liviu Ioan Stoiciu (LIS) numit, cum altfel?, Cantonul 248, despre nişte mesaje ale unor hathori extra-tereştri transmise printr-un mesager, Tom Kenyon, şi „racordarea la noile vibraţii” ale Universului, bla-bla fantasmagoric din spaţiul virtual care suportă orice tipi plecaţi cu capul. LIS se joacă pe muchia subţire a unei mimate credulităţi. Reiese – şi din alte texte – că vrea/prevede /aşteaptă o schimbare – el, fire catastrofică, neliniştită, iconoclastă, care scoate pepite de poezie de sub cel mai amărât steril. M-am încântat cu osebire de schimbul de mesaje ficţionale cu bonomul Nichita Danilov pe tema întâmplărilor cu domnişoarele Alfa, Beta etc. prin parcul Copou. Plutirea în poezie este atât de delicată, de „la firul ierbii” în textele amândurora încât îmi părea că deja moartea a fost deja şi o altă naştere s-a şi petrecut, a unei lumi în care toate lucrurile poartă nume noi şi transparenţe noi. Şi mi-am adus aminte de o spusă lui Kobayashi Hideo [criticul literar din perioada Showa, nu DJ-ul contemporan!) în celebra biografie a lui Dostoievski: „Istoria n-ar exista dacă nu am inventa-o”. Adică, în contextul mai larg şi libera mea înţelegere, precum în deschiderea Bibliei: „La început a fost Cuvântul”. Istoria nu există decât după ce este cuprinsă în cuvinte. Fără cânturile homerice, războiul Troiei nici nu s-ar fi petrecut. Fără schimbul de „mesaje” LIS-Nichita Danilov, domnişoarele Alfa şi Beta nu ar vieţui şi nu s-a exprima. Poate n-ar fi nici parcul Copou…
Nu-i aşa că vi se pare plauzibil? Ficţiunea e mai adevărată decât orice realitate. Iată-l pe LIS: „Sunt din ce în ce mai vulnerabil la literatură” şi chiar mai mult: „Alo, Spitalul 9? Aveţi unul, aici, care face pe ziaristul, băgaţi-l în cămaşă de forţă, să nu mai scrie toate tâmpeniile şi să ne bage în sperieţi…” Pe de altă parte, LIS n-are nici o vină că am devenit dependent de jurnalul său online. Jurnalul meu [desigur, e mult spus] a ţinut doar atâta cât am zăbovit pe paturile spitalelor, cu fraţii de suferinţă care vorbeau mai tot timpul şi nu înţelegeam de ce şi m-am prins într-un târziu că era de fapt o exorcizare, un sindrom de autoapărare în faţa inevitabilului şi incontrolabilului. Aşa că, obligat să comunic la minimum face to face cu ceilalţi, mă refugiez în jurnalele/memoriile altora – Miguel de Unamuno, Nicolae Breban, Sorin Stoica… Ca să mă pot întreba: viaţa cui o trăiesc? Cine mă trăieşte pe mine? Şi cât de autentică e „trăirea” aceasta, acest „act al sinelui”, cum i-ar spune Viorel Cernica? Am obţinut un răspuns neaşteptat de repede, după ce am postat câteva dintre „elegiile de pe strada mea” la care tot „trudesc” anul acesta pe paginile grupului „reţeaua literară”. Feed-back-ul a fost o serie de mulţumiri încântate, afirmaţii de recunoaştere a trăirilor descrise ca fiind cu un (ne)aşteptat grad de generalitate umană. A lipsit doar aserţiunea „ca dumneata, bobocule, mai rar!”Înseamnă că ceva a murit şi (alt)ceva s-a născut nu demult, pentru mine, în timp ce împlineam şi treceam de şaizeci de ani adăstând pe paturi de spital. Ceva ce nu pot numi, dar nici nu e nevoie, căci tu înţelegi, cititorule, şi nu ţi se „sparie gândul” când vezi că se prăbuşeşte ţara. Se ridică alta, mai mândră şi mai frumoasă! Nu vezi asta? Fă o plimbare prin Copoul tău şi poate vei avea altă părere.
9. Politicale. Noua Gardă sau Secera şi Ciolanul
Friday, May 28, 2010 8:26:51 PM
Nota bene: Acest text este cel puţin un pamflet!
Nu voi cita - a câta oară? - aserţiunea, devenită loc comun, sustrasă dintr-o frază a lui Hegel, conform căreia „oamenii şi guvernele nu au învăţat niciodată nimic din istorie”. Nici la Nietzsche nu voi recurge -„Numai personalităţile puternice pot îndura istoria, cele slabe sunt rase de pe faţa pământului” -, căci ar trebui să mă aplec şi asupra tragicului existenţei şi mi-e de-ajuns să-l trăiesc, fie şi cu discreţie. De fapt, nu mă voi lăsa pradă nici unei tentaţii spre interpretări pretins înţelepte, preferabil ar fi un refugiu în marginea Poeziei, acolo unde Cetatea sufletului este cel mai bine protejată. De aici se vede că realitatea este totdeauna cu cel puţin un pas înaintea cunoaşterii ei, deci şi înţelegerii şi interpretării. Ca o consecinţă, şi intervenţia este sensibil întârziată, dacă nu, prea adesea, inutilă, cosmetică. Cale alternativă spun că nu poate fi decât aceea viziunii despre viitor, a pre-vederii, adică a intuiţiei, adică a Poeziei. Viitorul este o ficţiune pentru orice fiinţă, animalele (de pradă sau de prădat) anticipează mişcările viitoare din mediul înconjurător şi astfel se pot orienta pentru supravieţuirea ulterioară. Cunoaşterea lor este cu precădere instinct. Animalul superior care se pretinde raţional, având capacitatea de gândi abstract, de a cunoaşte realitatea şi a o modifica după ceea ce el socoteşte că sunt nevoile sale sau dup cum are chef, pierde mult din capacităţile instinctuale. Din această pricină, viitorul pentru el este infinit mai imprevizibil decât pentru fiinţele „inferioare”. Cu toate că este ultimul venit în Natură şi, fatalmente, primul care va pleca. Vina îi aparţine, el nu se adaptează la Natură, ci o adaptează pentru sine şi nici un păcat nu rămâne nepedepsit.
Io, în staza la care sunt obligat, mă bucur că mă pot adapta la „natură” şi pot obţine mai mult decât semenii mei. Civilisation de merde, cum foarte plastic îi spunea cineva* deunăzi vremurilor pe care avem neşansa să le trăim, se manifestă în jurul meu cu tragerea de ţepe de către conducători populaţiei. Să nu crezi, cititorule, că, dacă folosesc expresia unui gânditor marxist, am abandonat propriile „idealuri” nozickiene, ferească Cel de Sus! Se cuvine să recunoaştem adversarilor frumuseţea expresiei, chiar când gândirea e în evidentă eroare. Aşadar, concediul medical îndelungat la care sunt condamnat mă apără de amputarea nesimţită a veniturilor, pentru o vreme, chiar dacă nu mă apără de satisfacţia morbidă a încercării pe propria piele a binefacerilor sistemului medical românesc din care fuge cine poate spre zări mai senine. Lovitura sub centură pe care o administrează, din nou, masculul alfa populaţiei care l-a ales ori nu – a nu se citi „poporul ales”! – îmi ocoleşte familia, se pare, chiar dacă şi marginea furtunii poate dărâma casele, copacii, credinţele, iubirile etc. Ceea ce [mă] deranjează, în primul rând, nu este acţiunea în sine, care poate fi îndreptăţită (v. teoria dreptăţii ca îndreptăţire din Anarhie, Stat şi Utopie), ci ambalajul de minciună în care este îmbrăcată, primitivismul ce grevează comunicarea, atitudinea de fudulie prostească (există şi altfel de fudulie???) cu care iese la vedere turma ce se crede gardă pretoriană a numitului mascul alfa, atins de paranoia bastonului din raniţă pe care tocmai l-a descoperit (dacă nu e decât bâta ciobanului???). De ar fi să apăr masculul alfa - ceea ce este exclus cu desăvârşire! -, l-aş aduce în ecuaţie pe Adam Smith: „Fiecare individ urmăreşte numai avantajul său, astfel, în acest caz, ca şi în multe altele, el este condus de o mână invizibilă (s.m.), ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui.” Dar nu voi face acest lucru, pentru că nu cred că acest mascul alfa este „omul providenţial” pentru populaţia cu care mă învecinez.
Apropo de „garda pretoriană” sau „noua gardă” din politichia carpatodanubianopontică: este cea crescută de mică la şcoala activismului comunist, ajunsă acum la 40-50 de ani şi socotindu-se îndreptăţită să acceadă la scaunele „bătrânilor”, cu „sabia într-o mână şi crucea în cealaltă”. Numai că aşa-zisa „cruce” este o rebranduire a „secerii şi ciocanului”, adică cioara e neîndemânatic vopsită ca papagal, că foştii „utecişti” şi „uasecerişti” nu sunt şi profesionişti, ei au fost „seralişti” şi ieşirea la lumină nu prea le prieşte, cam cum nu le prieşte nici colegilor de „agape” ai lui Dracula. Asta nu înseamnă că, dacă ne ungem cu usturoi, ne vom putea apăra cumva, numai ţăruşul de stejar înfipt în inima muşuroiului are oarecare efecte. Din nefericire, temporare, că „noua gardă”, ca orice aglomerare de tip tumoral, are o capacitate de refacere de necrezut – „soiu rău nu piere”, şopteşte temătoare înţelepciunea populară. Chiar când scriu aceste rânduri [într-o vineri seara], aud o tâmpită la televizor care spune că în această perioadă „financiarul trebuie să prevaleze asupra umanului”, altfel umanul va fi pus în pericol. Să mă scuzaţi, ţaţa consilieră respectivă e de o josnicie fără seamăn, de asta am încadrat-o unde-i era locul, mă uitam la ea şi o vedeam aparţinând chiar de clica „noii gărzi”, sclava lu’ ăla ieşit dintre răchiţele, după ce fusese avortat pe prunduri, dar o asemenea atitudine anti-umană spusă cu seninătate pe micul ecran nu am mai auzit niciodată. De ce în spatele chipului ei vedeam umbra neagră a ţaţei leana lu’ ceaşcă zăpăcitu’? Venerabilul şi iubitul actor Ion Lucian, aflat de faţă, a răspuns cum a ştiut el mai bine, de o delicateţe fără seamăn, dar şi categoric, mi-au dat lacrimile, nu vreau să povestesc aici la ce chinuri ale Infernului îmi doream, în acel moment, să o supun pe nesimţita aia, împreună cu toată adunătura din jurul şi de teapa ei…
Sunt blocat într-o încăpere cu pat şi noptieră, la care am alipit şi micul birou cu computerul, mai mult decât să vorbesc la telefon sau pe messenger cu prieteni credincioşi nu pot face, dar ce-aţi zice de o lovitură de stat? Sau de palat, că aşa pare mai degrabă. Desigur, de palatul Hoţilor. Masculul alfa ne-a pălmuit deunăzi că nu ne-am gândit la viitor! La viitorul lui, probabil, pentru că este singurul care-l interesează, viitorul lui şi al famigliei [nu e nici o greşeală de tipar!] sale.
Gata! Tăcere! Hai să ne mai gândim şi la altceva, că aşa am promis mai sus… Cetatea sufletului se îmbogăţeşte, iată, indiferent de vicisitudini. Mă încântă polemica pe care cartea lui Michel Onfray Le crépuscule d’une idole. L’affabulation freudienne (Grasset, aprilie 2010) o întreţine în media culturală pariziană de toate felurile. Am scris despre asta mai demult în Axioma ploieşteană, nu voi reveni, voi constata doar că freudienii au sărit ca arşi, de curând chiar madam Élisabeth Roudinesco (editura Trei a scos câteva traduceri ale cărţilor sale) adună texte de susţinere într-un volum. Cert este că s-au scris de câteva ori mai multe pagini de veştejire a atitudinii ateului hedonist şi anarhist decât paginile cărţii „impertinente”, ca să nu mai vorbim de zecile de ore de emisiuni tv. Cu ce-şi pierd vremea franţujii ăştia... când Evropa e pe butuci! Poate de aceea declară, într-un interviu din l’Express, venerabilul Michel Tournier (n. 1924) că viaţa interioară nu-l interesează, tocmai după ce Quinzaine littéraire şi Louis Vuitton (marochinerie de lux) l-au inclus în colecţia „voyager-avec…”. Autorul „mantalei de imagini” din Regele arinilor ori Vineri sau Limburile pacificului, care mi-a încântat adolescenţa şi tinereţea şi m-a apropiat de noul roman şi de graniţa subţire dintre realism şi fantastic, mă surprinde încă o dată cu jocul inteligenţei vesele, plină de un optimism viguros. Ne-întâmplător, i se aminteşte că a scris undeva: „La psychanalyse est la chienlit de la philosophie”**. Atitudinea este de mare înţelepciune şi bun simţ faţă de eseul vitriolant al lui Onfray şi polemica aferentă: „C’est son droit, mais je n’en vois pas la nécessité. Pour moi, Freud est un médecin, et la psychanalyse, une thérapeutique. Vous vous faites psychanalyser car vous souffrez, mais je trouve absurde de faire de ce traitement un moyen de connaissance, et de la psychanalyse une fin en soi.***” Ça va, iubite locuitor al prezbiteriului din Choisel! Ne putem gândi şi la deconcertantul tău Journal Extim****… Mai aproape de casă, Valeria Manta de la Râmnicu Sărat mi-a trimis un roman pamflet numit „Mamin”, o încântare de text al celei care a publicat eseul „Romanul inorogului”. Nu mi-a dat şi codul personajelor, dar mai bine, că aşa sunt mai atent la stil, la construcţie, pe cât pot şi io… (Îl urmăresc în paralel pe Mircea Dinescu de vorbă cu Stelian Tănase: „Marea dramă a televiziunilor româneşti este că pot fi ascultate la radio.” Chiar asta făceam, poete, ascultam [ca] la radio talk-show-ul vostru!). Primesc, la răstimpuri reviste literare care sosesc la redacţie. Am timp să le citesc şi să-mi placă: Tomis, Dacia literară, Familia, Convorbiri literare (am cumpărat-o!). Simt că sunt înăuntru, chiar dacă nu mă vede [mai] nimeni. Asta e bine. Altfel, aşteaptă memoriile lui Nicolae Breban, pe care le-am început la spital, şi cele ale lui Adrian Marino, împrumutată din clipa în care mi-a venit de la editură. Starea de lectură nu e cea mai grozavă… Asta mă roade, m-ar face să uit de nebunia lumii de afară, cu o mămăligă care nu va exploda în veci. În rest, much ado about nothing (mersi, dragule Will!).
____________
* G. M. Tamás, în „Meditations. Journal of the Marxist Literary Group“, volume 24,no. 2, 2010, cf. Rev. Cultura, 28 mai 2010
** „Psihanaliza este abatorul filosofiei.”
*** „E dreptul său, dar nu-i văd necesitatea. Pentru mine, Freud este un medic şi psihanaliza o terapeutică. Vă lăsaţi psihanalizat pentru că aveţi o suferinţă, dar găsesc absurd să faceţi din acest tratament un mijloc de cunoaştere şi din psihanaliză un scop în sine.”
**** v. şi Revista Nouă, nr. 10 (55) / 2009, Codruţ Constantinescu, Miez de jurnal.
Io, în staza la care sunt obligat, mă bucur că mă pot adapta la „natură” şi pot obţine mai mult decât semenii mei. Civilisation de merde, cum foarte plastic îi spunea cineva* deunăzi vremurilor pe care avem neşansa să le trăim, se manifestă în jurul meu cu tragerea de ţepe de către conducători populaţiei. Să nu crezi, cititorule, că, dacă folosesc expresia unui gânditor marxist, am abandonat propriile „idealuri” nozickiene, ferească Cel de Sus! Se cuvine să recunoaştem adversarilor frumuseţea expresiei, chiar când gândirea e în evidentă eroare. Aşadar, concediul medical îndelungat la care sunt condamnat mă apără de amputarea nesimţită a veniturilor, pentru o vreme, chiar dacă nu mă apără de satisfacţia morbidă a încercării pe propria piele a binefacerilor sistemului medical românesc din care fuge cine poate spre zări mai senine. Lovitura sub centură pe care o administrează, din nou, masculul alfa populaţiei care l-a ales ori nu – a nu se citi „poporul ales”! – îmi ocoleşte familia, se pare, chiar dacă şi marginea furtunii poate dărâma casele, copacii, credinţele, iubirile etc. Ceea ce [mă] deranjează, în primul rând, nu este acţiunea în sine, care poate fi îndreptăţită (v. teoria dreptăţii ca îndreptăţire din Anarhie, Stat şi Utopie), ci ambalajul de minciună în care este îmbrăcată, primitivismul ce grevează comunicarea, atitudinea de fudulie prostească (există şi altfel de fudulie???) cu care iese la vedere turma ce se crede gardă pretoriană a numitului mascul alfa, atins de paranoia bastonului din raniţă pe care tocmai l-a descoperit (dacă nu e decât bâta ciobanului???). De ar fi să apăr masculul alfa - ceea ce este exclus cu desăvârşire! -, l-aş aduce în ecuaţie pe Adam Smith: „Fiecare individ urmăreşte numai avantajul său, astfel, în acest caz, ca şi în multe altele, el este condus de o mână invizibilă (s.m.), ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui.” Dar nu voi face acest lucru, pentru că nu cred că acest mascul alfa este „omul providenţial” pentru populaţia cu care mă învecinez.
Apropo de „garda pretoriană” sau „noua gardă” din politichia carpatodanubianopontică: este cea crescută de mică la şcoala activismului comunist, ajunsă acum la 40-50 de ani şi socotindu-se îndreptăţită să acceadă la scaunele „bătrânilor”, cu „sabia într-o mână şi crucea în cealaltă”. Numai că aşa-zisa „cruce” este o rebranduire a „secerii şi ciocanului”, adică cioara e neîndemânatic vopsită ca papagal, că foştii „utecişti” şi „uasecerişti” nu sunt şi profesionişti, ei au fost „seralişti” şi ieşirea la lumină nu prea le prieşte, cam cum nu le prieşte nici colegilor de „agape” ai lui Dracula. Asta nu înseamnă că, dacă ne ungem cu usturoi, ne vom putea apăra cumva, numai ţăruşul de stejar înfipt în inima muşuroiului are oarecare efecte. Din nefericire, temporare, că „noua gardă”, ca orice aglomerare de tip tumoral, are o capacitate de refacere de necrezut – „soiu rău nu piere”, şopteşte temătoare înţelepciunea populară. Chiar când scriu aceste rânduri [într-o vineri seara], aud o tâmpită la televizor care spune că în această perioadă „financiarul trebuie să prevaleze asupra umanului”, altfel umanul va fi pus în pericol. Să mă scuzaţi, ţaţa consilieră respectivă e de o josnicie fără seamăn, de asta am încadrat-o unde-i era locul, mă uitam la ea şi o vedeam aparţinând chiar de clica „noii gărzi”, sclava lu’ ăla ieşit dintre răchiţele, după ce fusese avortat pe prunduri, dar o asemenea atitudine anti-umană spusă cu seninătate pe micul ecran nu am mai auzit niciodată. De ce în spatele chipului ei vedeam umbra neagră a ţaţei leana lu’ ceaşcă zăpăcitu’? Venerabilul şi iubitul actor Ion Lucian, aflat de faţă, a răspuns cum a ştiut el mai bine, de o delicateţe fără seamăn, dar şi categoric, mi-au dat lacrimile, nu vreau să povestesc aici la ce chinuri ale Infernului îmi doream, în acel moment, să o supun pe nesimţita aia, împreună cu toată adunătura din jurul şi de teapa ei…Sunt blocat într-o încăpere cu pat şi noptieră, la care am alipit şi micul birou cu computerul, mai mult decât să vorbesc la telefon sau pe messenger cu prieteni credincioşi nu pot face, dar ce-aţi zice de o lovitură de stat? Sau de palat, că aşa pare mai degrabă. Desigur, de palatul Hoţilor. Masculul alfa ne-a pălmuit deunăzi că nu ne-am gândit la viitor! La viitorul lui, probabil, pentru că este singurul care-l interesează, viitorul lui şi al famigliei [nu e nici o greşeală de tipar!] sale.
Gata! Tăcere! Hai să ne mai gândim şi la altceva, că aşa am promis mai sus… Cetatea sufletului se îmbogăţeşte, iată, indiferent de vicisitudini. Mă încântă polemica pe care cartea lui Michel Onfray Le crépuscule d’une idole. L’affabulation freudienne (Grasset, aprilie 2010) o întreţine în media culturală pariziană de toate felurile. Am scris despre asta mai demult în Axioma ploieşteană, nu voi reveni, voi constata doar că freudienii au sărit ca arşi, de curând chiar madam Élisabeth Roudinesco (editura Trei a scos câteva traduceri ale cărţilor sale) adună texte de susţinere într-un volum. Cert este că s-au scris de câteva ori mai multe pagini de veştejire a atitudinii ateului hedonist şi anarhist decât paginile cărţii „impertinente”, ca să nu mai vorbim de zecile de ore de emisiuni tv. Cu ce-şi pierd vremea franţujii ăştia... când Evropa e pe butuci! Poate de aceea declară, într-un interviu din l’Express, venerabilul Michel Tournier (n. 1924) că viaţa interioară nu-l interesează, tocmai după ce Quinzaine littéraire şi Louis Vuitton (marochinerie de lux) l-au inclus în colecţia „voyager-avec…”. Autorul „mantalei de imagini” din Regele arinilor ori Vineri sau Limburile pacificului, care mi-a încântat adolescenţa şi tinereţea şi m-a apropiat de noul roman şi de graniţa subţire dintre realism şi fantastic, mă surprinde încă o dată cu jocul inteligenţei vesele, plină de un optimism viguros. Ne-întâmplător, i se aminteşte că a scris undeva: „La psychanalyse est la chienlit de la philosophie”**. Atitudinea este de mare înţelepciune şi bun simţ faţă de eseul vitriolant al lui Onfray şi polemica aferentă: „C’est son droit, mais je n’en vois pas la nécessité. Pour moi, Freud est un médecin, et la psychanalyse, une thérapeutique. Vous vous faites psychanalyser car vous souffrez, mais je trouve absurde de faire de ce traitement un moyen de connaissance, et de la psychanalyse une fin en soi.***” Ça va, iubite locuitor al prezbiteriului din Choisel! Ne putem gândi şi la deconcertantul tău Journal Extim****… Mai aproape de casă, Valeria Manta de la Râmnicu Sărat mi-a trimis un roman pamflet numit „Mamin”, o încântare de text al celei care a publicat eseul „Romanul inorogului”. Nu mi-a dat şi codul personajelor, dar mai bine, că aşa sunt mai atent la stil, la construcţie, pe cât pot şi io… (Îl urmăresc în paralel pe Mircea Dinescu de vorbă cu Stelian Tănase: „Marea dramă a televiziunilor româneşti este că pot fi ascultate la radio.” Chiar asta făceam, poete, ascultam [ca] la radio talk-show-ul vostru!). Primesc, la răstimpuri reviste literare care sosesc la redacţie. Am timp să le citesc şi să-mi placă: Tomis, Dacia literară, Familia, Convorbiri literare (am cumpărat-o!). Simt că sunt înăuntru, chiar dacă nu mă vede [mai] nimeni. Asta e bine. Altfel, aşteaptă memoriile lui Nicolae Breban, pe care le-am început la spital, şi cele ale lui Adrian Marino, împrumutată din clipa în care mi-a venit de la editură. Starea de lectură nu e cea mai grozavă… Asta mă roade, m-ar face să uit de nebunia lumii de afară, cu o mămăligă care nu va exploda în veci. În rest, much ado about nothing (mersi, dragule Will!).
____________
* G. M. Tamás, în „Meditations. Journal of the Marxist Literary Group“, volume 24,no. 2, 2010, cf. Rev. Cultura, 28 mai 2010
** „Psihanaliza este abatorul filosofiei.”
*** „E dreptul său, dar nu-i văd necesitatea. Pentru mine, Freud este un medic şi psihanaliza o terapeutică. Vă lăsaţi psihanalizat pentru că aveţi o suferinţă, dar găsesc absurd să faceţi din acest tratament un mijloc de cunoaştere şi din psihanaliză un scop în sine.”
**** v. şi Revista Nouă, nr. 10 (55) / 2009, Codruţ Constantinescu, Miez de jurnal.
10. Amurgul idolilor. Cacealmaua îmbuibaţilor.
Friday, July 16, 2010 11:42:08 AM
«Eşti nebun de legat. Dar dă-mi voie să-ţi spun un secret. Cei mai buni oameni sunt aşa.»
Alice Kingsley către Pălărierul Nebun
Alice Kingsley către Pălărierul Nebun
Am citit de curând o ştire stupefiantă [norocul meu că poliţia antidrog dormea!]: Einstein a greşit! Un grup de oameni de ştiinţă a demonstrat, se pare, încă de acum trei-patru decenii, că proprietăţile unei particule nu există decât în momentul în care sunt măsurate cu instrumentele. De exemplu, doi fotoni separaţi prin distante mari par capabili să „comunice“ instantaneu, cu un nivel al corelaţiei depăşind cu mult inegalitatea lui Bell. Teoria cuantică e pusă sub semnul îndoielii. Descoperirea se numeşte „insepararea cuantică” şi deschide posibilitatea, între altele, a unor teleportări de tip Star Trek. Poate că ar fi o explicaţie şi pentru comunicarea telepatică pe care o foloseşte cine este în stare (noi, nu!).*
Contemporan cu fizicianul, părintele psihanalizei este şi el pus sub semnul… incertitudinii! Cartea lui Michel Onfray Le Crépuscule d’une idole. L’affabulation freudienne, apărută la Grasset în aprilie curent, a stârnit un scandal mediatic monstru încă din martie**. Polemica este încă prezentă şi acerbă, adună nume dintre cele mai cunoscute din „les intellos” de pe malul Senei, dar o rezumare voi încerca în altă parte, pentru că subiectul nu este lipsit de interes psihosociologic şi literar. „Denunţul” lui Onfray vine să readucă în atenţie, la şapte decenii de la moartea lui Freud, când opera sa a intrat în domeniul public,Le livre noir de la psychanalyse: Vivre, penser et aller mieux sans Freud (2005) şi numărul din 1 septembrie 2005 al revistei le Nouvel Observateur, cu un Dosar consacrat aceleiaşi teme (Faut-il en finir avec la psychanalyse?). O lume obosită de ea însăşi a acceptat vreme îndelungată o iluzie colectivă care, iată, îşi arată limitele la început de nou mileniu.
Tot în această categorie a surprizelor neaşteptate (oare?) includ vestea tristă a încetării apariţiei revistei ploieştene Axioma, pe care o citeam cu interes şi plăcere, la care colaboram după puterile mele. Poetul şi editorul Marian Ruscu are de ce să fie supărat pe nişte „colegi” de breaslă, care i-au refuzat un drept câştigat cu asupra de măsură, din motive totalmente subiective, ca să mă exprim delicat. Luciditatea nu este o virtute a multor autori de texte - opere de artă, în general -, nici nu e nevoie să privim prea departe de noi pentru a găsi argumente. Poate că îi dăm dreptate lui Liviu Ioan Stoiciu, cel care se interoghează asupra schimbărilor din lume şi din fiinţa umană. Da, sunt din ce în ce mai mulţi oameni răi, din ce în ce mai mulţi indiferenţi, din ce în ce mai multe gesturi [sin]ucigaşe pentru care nu există o minimă motivaţie socio-psihologică. Omul nu este mai puţin adaptat societăţii în care se află volens-nolens, numai, el este mai puţin adaptat cu el însuşi, el se înţelege din ce în ce mai puţin pe el însuşi, el nu are vreun răspuns la întrebarea „ce caut pe lumea asta?” Desigur, dacă-şi pune această întrebare vreodată… De ce nu m-aş gândi la unul dintre personajele lui André Gide, Lafcadio Wluiki***, care-l ucide, aruncându-l din tren, pe bietul Amédée Fleurissoire. Cu mult înainte de existenţialism şi de absurdul camusian, de Mitul lui Sisif şi de crima unui Meursault „copleşit de căldură şi intensitatea luminii”, la 1914, Gide scrie: „e o crimă pe care nu o motivează nici pasiunea, nici nevoia materială. Motivul pentru care comite crima este tocmai absenţa motivului.” Aşadar, a ucis pentru că a avut prilejul. Desigur, orice legătură între aceste reflecţii şi subiectul cu care am deschis paragraful este cu totul absentă, cel care ar crede altfel ar greşi deliberat şi cu vinovăţie.
Uite-aşa cad statuile idolilor ca popicele într-o sală de bowling, ba chiar mai zgomotos. Povesteam, unui coleg de suferinţă din saloanele de spital prin care-am adăstat o vreme, despre adevărata motivaţie a uciderii lui Mihai Viteazul, diferită de aceea din istoriile „oficiale” şi şcolare, simplă, umană, în ton cu obiceiurile vremii, ale evului mai mult sau mai puţin întunecat. Am fost desemnat imediat drept vinovat de „lezmajestate”, cum să jignesc astfel poporul român, vechi de atâtea şi atâtea milenii pe aceste meleaguri minunate, dăruite de Dumnezeu (şi jefuite de oameni, dar asta este din alt film…) etc., etc.! Da, am greşit, Mihai Viteazul nu era om, el era un zeu! El trăia numai cu polen, lapte şi miere, îşi iubea semenii şi voia gloria patriei, nu pe a sa, personală. Aşa fură în veacuri şi alţii, nemuriţi de cronici şi anale, desigur, nu de cele apocrife, mincinoase, rău-voitoare, scrise de duşmanii pe care i-am avut totdeauna, pentru că suntem un popor genial, protocronic, noi am inventat stiloul, abacul, rucsacul zburător, aerodina lenticulară, apa caldă şi mersul pe jos. De aceea suntem cei mai săraci din Evropa - îi concurăm pe bulgari, dar aceştia avură un imperiu prin anii 700-1000, alt imperiu prin anii 1200-1400, acesta chiar pe actualele noastre vetre strămoşeşti - şi nici în lume nu sunt prea mulţi cei care ne bat în sărăcie.
Aşa am ajuns la tema a doua a plonjonului, un text apocrif pe care l-am găsit pe când mă aflam într-o sticlă lăsată în voia mării şi pe care l-am intitulat Gulivernul şi Liliputanele sale. Era să scriu Balivernul, dar era prea de tot. Dar, pentru că suntem deja aici, voi face o paranteză.
[Ca rob part-time al acelui „instrument de lenevie casnică” (John Grierson) numit şi televizor, adică prea dependent de mesajele sale adesea teribil de redundante, dar şi realizator de asemenea mesaje, am fost pus în două situaţii total diferite în ultimele luni. Întâi, am fost obligat la repaus aproape total, cu acces
doar la lectură şi la imaginea de pe micul ecran – sigur că cea de-a doua era mai tentantă, fiind mai comodă pentru unul care mai şi aţipea din când în când. Apoi, oaspete nevoit al celebrului sistem sanitar românesc, am avut acces numai la citit şi la privitul pe fereastră. Aşa am putut duce la bun sfârşit multe lecturi, între care şi Pavilionului canceroşilor, spre mirarea medicilor rezidenţi, care nu socoteau o asemenea alegere potrivită cu situaţia fiinţei mele fizice. Dar nu trebuia să intru în atmosferă? Nu trebuia să compar cele două stări, cea ficţională şi cea reală, în care se afla bietul meu trup? Însă, în plus, am şi putut „răsfoi” pe-ndelete reviste literare, lucru pentru care nu am decât a fi recunoscător lui Saşa, care mi le aducea şi mai cu seamă realizatorilor lor: Familia, Tomis, Dacia literară, Poesis, Argeş, Timpul, Pro Saeculum, Dunărea de Jos… poate şi altele, ordinea preferinţelor mele ţine de criterii absolut subiective şi de aceea oricând amendabile. Aici se cuvine să adaug bucuria adusă de fiecare telefon sau mesaj de încurajare din partea unor oameni de ispravă, scriitori sau artişti din alte bresle, unii de departe, mult prea mulţi ca să-i enumăr într-un spaţiu atât de strâmt. Am înţeles că merită să mă întorc la viaţa şi lumea normală, fie şi fără graba la care m-ar îndemna sufletul. Addenda: decopăr acum, întors acasă, cu acces nelimitat la internet, minunata realizare a celor de la Familia - Arhiva de la 1865 la 2010! Accesaţi http://arhiva.revistafamilia.ro/ şi bucuraţi-vă, aşa cum mă bucur şi eu, de rezultatul unei munci titanice, în beneficiul culturii româneşti. Bravo! Bravo! Bravo! pentru echipa George Enescu, Florian Chelu Madeva, Marius V. Pop, Adrian Buzaş, Gabriel Baruţa, Dan Bureţia, Alexandrina Chelu, Ioan Moldovan, Marin Chelu. Mă duce gândul la Dacia literară (1840) şi Convorbiri literare (1867)...]
Odată închisă paranteza, sunt liber să pamfletizez despre textul acela apocrif şi povestea realului în care tot plonjez cu o inconştienţă demnă de altă iubire, pentru altă vreme sau alt meleag. Masculul alfa a pierdut orice legătură cu turma din care s-a extras, deja nu mai iubeşte pe nimeni şi-l mai iubesc doar rezidenţii stabilimentelor speciale de recuperare lipsită de speranţă. E de înţeles, e greu să fii căpitanul unei epave. Parcă şi văd imaginea vasului ruginit de la Costineşti, iar la provă, o fantomă cu chelie. Dar, umflată cu pompa de bicicletă, s-a pogorât prea uriaşa fiinţă colectivă numită Gulivern, ca un înger negru setos de sânge proaspăt, peste turma debusolată, oarbă, rătăcită în no man’s land-ul unui timp străin, spre a o conduce în inevitabila prăpastie tocmai imaginată de ideologi heirupişti****, plini de ifose şi deontologii. Aliată cu deja infiltratele Lili-putane, un şir deplorabil de sicofanţi***** şi mocofanţi, a reuşit neaşteptat de repede, folosindu-se de slăbiciunea unor capi ameţiţi de familii destrămate şi de capriciile încălziri globale scăpată de sub orice control. Specialişti în călcatul pe cadavre - la propriu şi la figurat -, componenţii Gulivernului, la braţ cu Lili-putanele, au defilat rânjind în pieţele de unde, altădată, masculul alfa încă nu se arătase atât de gol în faţa unei populaţii narcoleptice. Au adus cu ei potop de vorbe în loc de speranţe, promisiuni noi în loc de promisiuni vechi care înlocuiseră promisiuni stră-vechi, din veacul vecilor. Cu burţile pline, îmbuibaţii s-au căţărat în spinarea celor slabi - metafora nu-mi aparţine, altul e pohetul - şi i-au ţinut isonul dezblănitului mascul, cu pielea roză şi cu gânduri murdare. Nu-i pot desluşi cuvintele, dar documente vremii sunt unanime în a cita din cronicar: „Ai crezut în vorba mea / Prefăcută... Ea glumea!” Cum arată viitorul promis de mizerabilul mascul mlăştinatic? Sursele noastre citează acelaşi cronicar: „Unii morţi, / Alţii plugari” - adică minunate monumente funerare, că tot a devenit Cimitirul Bellu obiectiv turistic. Unii preferă Père Lachaise… au şi pivniţe de vinuri din lumea întreagă. Vreţi adresa? Iat-o: 3 avenue Gambetta - 75020 Paris. Undeva, la [v]est… oricum departe de fiara dezlănţuită pe acest teritoriu.
_____________
* Vezi şi http://www.esoterism.ro/ro/teleport21.php
** Nu există nici o îndoială că publicarea unor extrase a fost un mijloc de publicitate, cum s-a întâmplat şi pe meleag românesc în cazul memoriilor lui Adrian Marino.
*** v. Les caves du Vatican (Pivniţele vaticanului), Gallimard, 1914
**** «hei-rup! hei-rup! cad stânci de fier în lupta dusă de brigadieri»
*****sicofant - Insectă de culoare verde-aurie, cu miros de mosc, care trăiește în pădurile de conifere și stejari din Europa sudică și centrală (Calosoma sycophanta).
Contemporan cu fizicianul, părintele psihanalizei este şi el pus sub semnul… incertitudinii! Cartea lui Michel Onfray Le Crépuscule d’une idole. L’affabulation freudienne, apărută la Grasset în aprilie curent, a stârnit un scandal mediatic monstru încă din martie**. Polemica este încă prezentă şi acerbă, adună nume dintre cele mai cunoscute din „les intellos” de pe malul Senei, dar o rezumare voi încerca în altă parte, pentru că subiectul nu este lipsit de interes psihosociologic şi literar. „Denunţul” lui Onfray vine să readucă în atenţie, la şapte decenii de la moartea lui Freud, când opera sa a intrat în domeniul public,Le livre noir de la psychanalyse: Vivre, penser et aller mieux sans Freud (2005) şi numărul din 1 septembrie 2005 al revistei le Nouvel Observateur, cu un Dosar consacrat aceleiaşi teme (Faut-il en finir avec la psychanalyse?). O lume obosită de ea însăşi a acceptat vreme îndelungată o iluzie colectivă care, iată, îşi arată limitele la început de nou mileniu.
Tot în această categorie a surprizelor neaşteptate (oare?) includ vestea tristă a încetării apariţiei revistei ploieştene Axioma, pe care o citeam cu interes şi plăcere, la care colaboram după puterile mele. Poetul şi editorul Marian Ruscu are de ce să fie supărat pe nişte „colegi” de breaslă, care i-au refuzat un drept câştigat cu asupra de măsură, din motive totalmente subiective, ca să mă exprim delicat. Luciditatea nu este o virtute a multor autori de texte - opere de artă, în general -, nici nu e nevoie să privim prea departe de noi pentru a găsi argumente. Poate că îi dăm dreptate lui Liviu Ioan Stoiciu, cel care se interoghează asupra schimbărilor din lume şi din fiinţa umană. Da, sunt din ce în ce mai mulţi oameni răi, din ce în ce mai mulţi indiferenţi, din ce în ce mai multe gesturi [sin]ucigaşe pentru care nu există o minimă motivaţie socio-psihologică. Omul nu este mai puţin adaptat societăţii în care se află volens-nolens, numai, el este mai puţin adaptat cu el însuşi, el se înţelege din ce în ce mai puţin pe el însuşi, el nu are vreun răspuns la întrebarea „ce caut pe lumea asta?” Desigur, dacă-şi pune această întrebare vreodată… De ce nu m-aş gândi la unul dintre personajele lui André Gide, Lafcadio Wluiki***, care-l ucide, aruncându-l din tren, pe bietul Amédée Fleurissoire. Cu mult înainte de existenţialism şi de absurdul camusian, de Mitul lui Sisif şi de crima unui Meursault „copleşit de căldură şi intensitatea luminii”, la 1914, Gide scrie: „e o crimă pe care nu o motivează nici pasiunea, nici nevoia materială. Motivul pentru care comite crima este tocmai absenţa motivului.” Aşadar, a ucis pentru că a avut prilejul. Desigur, orice legătură între aceste reflecţii şi subiectul cu care am deschis paragraful este cu totul absentă, cel care ar crede altfel ar greşi deliberat şi cu vinovăţie.
Uite-aşa cad statuile idolilor ca popicele într-o sală de bowling, ba chiar mai zgomotos. Povesteam, unui coleg de suferinţă din saloanele de spital prin care-am adăstat o vreme, despre adevărata motivaţie a uciderii lui Mihai Viteazul, diferită de aceea din istoriile „oficiale” şi şcolare, simplă, umană, în ton cu obiceiurile vremii, ale evului mai mult sau mai puţin întunecat. Am fost desemnat imediat drept vinovat de „lezmajestate”, cum să jignesc astfel poporul român, vechi de atâtea şi atâtea milenii pe aceste meleaguri minunate, dăruite de Dumnezeu (şi jefuite de oameni, dar asta este din alt film…) etc., etc.! Da, am greşit, Mihai Viteazul nu era om, el era un zeu! El trăia numai cu polen, lapte şi miere, îşi iubea semenii şi voia gloria patriei, nu pe a sa, personală. Aşa fură în veacuri şi alţii, nemuriţi de cronici şi anale, desigur, nu de cele apocrife, mincinoase, rău-voitoare, scrise de duşmanii pe care i-am avut totdeauna, pentru că suntem un popor genial, protocronic, noi am inventat stiloul, abacul, rucsacul zburător, aerodina lenticulară, apa caldă şi mersul pe jos. De aceea suntem cei mai săraci din Evropa - îi concurăm pe bulgari, dar aceştia avură un imperiu prin anii 700-1000, alt imperiu prin anii 1200-1400, acesta chiar pe actualele noastre vetre strămoşeşti - şi nici în lume nu sunt prea mulţi cei care ne bat în sărăcie.
Aşa am ajuns la tema a doua a plonjonului, un text apocrif pe care l-am găsit pe când mă aflam într-o sticlă lăsată în voia mării şi pe care l-am intitulat Gulivernul şi Liliputanele sale. Era să scriu Balivernul, dar era prea de tot. Dar, pentru că suntem deja aici, voi face o paranteză.
[Ca rob part-time al acelui „instrument de lenevie casnică” (John Grierson) numit şi televizor, adică prea dependent de mesajele sale adesea teribil de redundante, dar şi realizator de asemenea mesaje, am fost pus în două situaţii total diferite în ultimele luni. Întâi, am fost obligat la repaus aproape total, cu acces
doar la lectură şi la imaginea de pe micul ecran – sigur că cea de-a doua era mai tentantă, fiind mai comodă pentru unul care mai şi aţipea din când în când. Apoi, oaspete nevoit al celebrului sistem sanitar românesc, am avut acces numai la citit şi la privitul pe fereastră. Aşa am putut duce la bun sfârşit multe lecturi, între care şi Pavilionului canceroşilor, spre mirarea medicilor rezidenţi, care nu socoteau o asemenea alegere potrivită cu situaţia fiinţei mele fizice. Dar nu trebuia să intru în atmosferă? Nu trebuia să compar cele două stări, cea ficţională şi cea reală, în care se afla bietul meu trup? Însă, în plus, am şi putut „răsfoi” pe-ndelete reviste literare, lucru pentru care nu am decât a fi recunoscător lui Saşa, care mi le aducea şi mai cu seamă realizatorilor lor: Familia, Tomis, Dacia literară, Poesis, Argeş, Timpul, Pro Saeculum, Dunărea de Jos… poate şi altele, ordinea preferinţelor mele ţine de criterii absolut subiective şi de aceea oricând amendabile. Aici se cuvine să adaug bucuria adusă de fiecare telefon sau mesaj de încurajare din partea unor oameni de ispravă, scriitori sau artişti din alte bresle, unii de departe, mult prea mulţi ca să-i enumăr într-un spaţiu atât de strâmt. Am înţeles că merită să mă întorc la viaţa şi lumea normală, fie şi fără graba la care m-ar îndemna sufletul. Addenda: decopăr acum, întors acasă, cu acces nelimitat la internet, minunata realizare a celor de la Familia - Arhiva de la 1865 la 2010! Accesaţi http://arhiva.revistafamilia.ro/ şi bucuraţi-vă, aşa cum mă bucur şi eu, de rezultatul unei munci titanice, în beneficiul culturii româneşti. Bravo! Bravo! Bravo! pentru echipa George Enescu, Florian Chelu Madeva, Marius V. Pop, Adrian Buzaş, Gabriel Baruţa, Dan Bureţia, Alexandrina Chelu, Ioan Moldovan, Marin Chelu. Mă duce gândul la Dacia literară (1840) şi Convorbiri literare (1867)...]
Odată închisă paranteza, sunt liber să pamfletizez despre textul acela apocrif şi povestea realului în care tot plonjez cu o inconştienţă demnă de altă iubire, pentru altă vreme sau alt meleag. Masculul alfa a pierdut orice legătură cu turma din care s-a extras, deja nu mai iubeşte pe nimeni şi-l mai iubesc doar rezidenţii stabilimentelor speciale de recuperare lipsită de speranţă. E de înţeles, e greu să fii căpitanul unei epave. Parcă şi văd imaginea vasului ruginit de la Costineşti, iar la provă, o fantomă cu chelie. Dar, umflată cu pompa de bicicletă, s-a pogorât prea uriaşa fiinţă colectivă numită Gulivern, ca un înger negru setos de sânge proaspăt, peste turma debusolată, oarbă, rătăcită în no man’s land-ul unui timp străin, spre a o conduce în inevitabila prăpastie tocmai imaginată de ideologi heirupişti****, plini de ifose şi deontologii. Aliată cu deja infiltratele Lili-putane, un şir deplorabil de sicofanţi***** şi mocofanţi, a reuşit neaşteptat de repede, folosindu-se de slăbiciunea unor capi ameţiţi de familii destrămate şi de capriciile încălziri globale scăpată de sub orice control. Specialişti în călcatul pe cadavre - la propriu şi la figurat -, componenţii Gulivernului, la braţ cu Lili-putanele, au defilat rânjind în pieţele de unde, altădată, masculul alfa încă nu se arătase atât de gol în faţa unei populaţii narcoleptice. Au adus cu ei potop de vorbe în loc de speranţe, promisiuni noi în loc de promisiuni vechi care înlocuiseră promisiuni stră-vechi, din veacul vecilor. Cu burţile pline, îmbuibaţii s-au căţărat în spinarea celor slabi - metafora nu-mi aparţine, altul e pohetul - şi i-au ţinut isonul dezblănitului mascul, cu pielea roză şi cu gânduri murdare. Nu-i pot desluşi cuvintele, dar documente vremii sunt unanime în a cita din cronicar: „Ai crezut în vorba mea / Prefăcută... Ea glumea!” Cum arată viitorul promis de mizerabilul mascul mlăştinatic? Sursele noastre citează acelaşi cronicar: „Unii morţi, / Alţii plugari” - adică minunate monumente funerare, că tot a devenit Cimitirul Bellu obiectiv turistic. Unii preferă Père Lachaise… au şi pivniţe de vinuri din lumea întreagă. Vreţi adresa? Iat-o: 3 avenue Gambetta - 75020 Paris. Undeva, la [v]est… oricum departe de fiara dezlănţuită pe acest teritoriu.
_____________
* Vezi şi http://www.esoterism.ro/ro/teleport21.php
** Nu există nici o îndoială că publicarea unor extrase a fost un mijloc de publicitate, cum s-a întâmplat şi pe meleag românesc în cazul memoriilor lui Adrian Marino.
*** v. Les caves du Vatican (Pivniţele vaticanului), Gallimard, 1914
**** «hei-rup! hei-rup! cad stânci de fier în lupta dusă de brigadieri»
*****sicofant - Insectă de culoare verde-aurie, cu miros de mosc, care trăiește în pădurile de conifere și stejari din Europa sudică și centrală (Calosoma sycophanta).
11. Finaluri ratate, repetate şi pre[a]lungite
Saturday, July 24, 2010 3:25:49 PM
Ирина. Уехать в Москву. Продать дом, покончить все здесь и - в Москву... Ольга. Да! Скорее в Москву. (Антон Чехов, Три сестры, Драма в четырех действиях)*
Lectura domoală a Pavilionului soljeniţian chiar într-un mediu foarte adecvat – un pat de spital românesc la vreme de sărăcie aproape lucie – m-a lăsat cu o insatisfacţie căreia nu prea ştiam să-i dau nume. Era ca şi cum din toate florile de pe creanga mărului de lângă drum pe care-l supravegheam cu interes, numai câteva dăduseră rod, celelalte uscându-se prematur şi dureros. Un dialog relevant cu Vecinul de Iulie m-a luminat deodată: finalul celebrului roman este ratat. Autorul lasă în aer o seamă de personaje şi de situaţii. Nu este loc aici pentru dezvoltarea ideii şi nici nu mă paşte un asemenea gând, suficient îmi este că încă un cititor (de fapt, mai mulţi, aveam să aflu!) a avut aceleaşi simţăminte, aceeaşi suferinţă la finalul unei lecturi, altfel, incitante. Ratarea nici măcar nu este o excepţie, cândva remarcam buna vedere a lucidului critic Radu Voinescu, cel care nu evita să arate pierderea pe drum a unor personaje dintr-un roman premiat şi chiar tradus în franceză, la editura Les Syrtes, al Florinei Ilis – Cruciada copiilor. Corul de lăudători trecuse cu vederea defectele cărţii, pădurea este verde-verde, ce dacă pe-acolo se ghicesc destule uscături. Am înţeles insatisfacţia domnului Radu Voinescu, demersul său - „Prea multe personaje pentru un singur autor” se intitulează un subcapitol al analizei critice substanţial aplicate – venea din perspectiva unui cunoscător, unui practician atent, Ereziile sale pioase - un fel de exerciţii de stil narativ dar mai mult decât atât - trecând surprinzător de uşor pe sub ochii prea adormiţi ori prea întorşi spre sine ai literaţilor autohtoni.
Minunate dialogurile Marinei Constantinescu la TVR cu tot felul de oameni de cultură adevăraţi, încărcaţi de har şi de înţelegere a lumii în fundamentele ei! Ce înseamnă să te simţi înlăuntrul poveştii, participant şi nu leneş privitor! Mă gândesc, incluzând aici şi felul cu totul particular de a monta imaginea virată în sepia, dacă nu cumva esenţa televiziunii aici stă, mesajul subliminal artistic e cu deosebit folos, iară nu în ştirile ilustrate şi talk-show-urile radiofonice filmate. Dacă televiziunea nu este puţin şi artă, cred că este inutilă. Iată, aflăm că scenograful Vittorio Holtier (de origine germano-croato-italo-română) nu ştie să înoate! Un amănunt care trece aparent nebăgat în seamă, dar abia după ce stabileşte, subtil, unul din fundamentele viziunii sale artistice: situarea pe o axă solidă a lumii, definită de întâlnirea cerului cu pământul. Nimic la el din instabilitatea - totuşi, creatoare, a - apei! De nu s-ar sfârşi aceste dialoguri! Dan C. Mihăilescu, invitat la o emisiune a lui Daniel Cristea-Enache, face o afirmaţie de o suficienţă supărătoare pentru unul ca mine, care-i apreciază inteligenţa şi priceperea într-ale interpretării literaturii: revistele din provincie sunt lipsite de valoare, sunt provinciale în sensul rău al termenului. Nu ştiu ce reviste din provincie citeşte DCM, dar mă îndoiesc că se apleacă asupra unora numite Familia, Vatra, Steaua, Transilvania, Convorbiri literare, Dacia literară, mai tânăra Conta, de la Piatra Neamţ, Ateneu, Timpul, care-s muuuult deasupra unora „capitaliste”, cu excepţia Vieţii româneşti şi, uneori, a României literare (aceasta din urmă, totuşi, săptămânală…). Nu mai vorbesc, pentru că şi DCM a declarat ritos că nu se pricepe, nu are organ, de cele două excelente publicaţii specializate: Poezia (Iaşi) şi Poesis (Satu Mare). Dar de ce să am pretenţii nesăbuite când un portal al ICR intitulat „România culturală” are pe prima pagină zeci de trimiteri aproape exclusiv din publicaţii bucureştene? „Provincialele” sunt, cum spune versul virgilian, rari nates in gurgite vasto. Pierderea este a lor, dar se aflau, totuşi, la televiziunea română, nu la televiziunea Bucureşti.
Cu totul altfel arată o convorbire din emisiunea lui H.-R. P. cu Liviu Ciulei. Subjugat, nici nu mai realizezi că titlul, „Înapoi la argument”, n-are nici o legătură cu minunea ce se-ntâmplă. O viaţă a pasiunii pentru artă, a arderii fără cenuşi în multiple şi complicate proiecte. Un om care-a primit în dar, la tinereţe, un teatru de la tatăl său. Un teatru care u i sa- retrocedat nici azi. La aproape 90 de ani, este de o luciditate extraordinară. Dacă am văzut Revizorul lui Pintilie, prin 1972, la Bulandra, lui îi datorez. Era avanpremiera, cu invitaţii, nu am mai apucat să revăd spectacolul, chiar dacă doream, s-a interzis. Lucian Pintilie a plecat afară, a lucrat, dacă nu mă-nşel, cu Peter Brook, Ciulei a fost destituit din funcţia de director. Da, da… Uite-aşa răscolesc amintiri… mă încarc de nostalgii… piesele lui Cehov, Azilul de noapte al lui Maxim Gorki, [pe care-l ştiam ca text de la radio, din copilărie] câţiva ani mai târziu, cu Florian Pittiş, Victor Rebengiuc, Ion Caramitru… Ce scenografie, Doamne, atunci am înţeles că aceasta poate fi chiar personaj. „Când concep un spectacol, simt nevoia să pornesc de la un reazem vizual. Şi, în genere, cred că teatrul este o artă care se adresează în primul rând privirii”. Un spectacol este, aşadar, o lectură.
O proiecţie nocturnă la un festival de film într-un parc bucureştean este atacată cu săbii şi bâte, se taie un cablu, se face întuneric. Lumea se panichează. Profunzimea spirituală a vecinilor bruneţi ai parcului a condus la această acţiune punitivă, după ce au ajuns rapid la concluzia că filmul („Eu când vreau să fluier, fluier”) îi arată într-o lumină proastă. Decât o lumină proastă, mai bine întunericul ignoranţei. Desigur, propagandişti ai egalităţii, fraternităţii etc., corecţii politic de toate culorile le vor lua apărarea: e şi vina ta că ei sunt proşti şi violenţi. Mea-culpează-te! Să moară mă-sa?
Sunt finaluri aflate mult mai departe, în timp, decât ne-am dori noi. Până la ele, rămâne să alegem cu ce vom rămâne odată ce ele se vor fi întâmplat. De exemplu, nu demult, preşedintele în exerciţiu, uneori, al României, aflat la preumblare târzie prin ţara de sub ape şi noroaie, s-a încruntat strâmb la sepepiştii lui şi le-a poruncit: „Daţi presa din faţa mea!” Este posibil ca aceasta să fie vorba cu care să intre în istorie, în detrimentul altora, mai vechi, cum au fost: 1. „Ţigancă împuţită!” 2. „M..e, ţi-am spus!” 3. „Douăzeci la sută din români sunt homosexuali” 4. „Câte un găozar din ăsta crede că ne poate întinde capcane” 5. „De tinichigii şi mecanici avem nevoie” 6. „Şcoala românească produce prea mulţi filozofi“ etc. Alte personalităţi, mai mici sau mai mari, au intrat în istorie cu altfel de ziceri. Hai să-i ghiciţi: 1. „Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!” 2. „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc.” 3. „Cât o să ne mai pui răbdarea la încercare, Catilina?” 4. „Majestate, aiasta nu se poate!” 5. „Nu uitaţi că Iuda avea amici ireproşabili.” 6. „Nenorociţilor, vă daţi seama ce faceţi? Distrugeţi ţara şi o daţi pe mâna comuniştilor!” 7. „Sunt de părere să sară în aer generalul, dar podul nu!” 8. „Arbeit macht frei!” 9. „Ai muşchi, treci la muncă!” 10. „A horse! a horse! my kingdom for a horse!” 11. „That’s one small step for man, one giant leap for mankind”** etc., etc. Privirea-i vicleană, de vulpe bătrână, va rămâne iarăşi în istorie, după modelul acelui „mic de stat, mare la sfat” domnitor ce-o vizita cu osebire pe Vrâncioaia.
Ministrul funerariu şi-a mai dat în petic o dată, fiind incapabil să facă acordul între subiect şi predicat. Este evidentă inalfabetizarea cronică de care suferă, ceea ce se vede şi din sistemul pe care-l gestionează, îl tot gestionează, până n-o mai rămâne nimic din el. Propagandista de pe vremea dictatorului anterior, Melania Mandas Vergu, consilier de vază, l-a băgat în rahat cu vechile şi sănătoasele obiceiuri de profit cu orişice preţ. P’ormă s-a plâns pe marginea drumului cum că i-ai copt-o colegii. Madam, ce-şi face omul cu mâna lui…
La omul sărac, nici boii nu trag. După ce e criză, monşer, de nu se mai vede om cu umbra lui, „filosofii”, de care zicea cineva că „e prea mulţi”, se pomenesc fie daţi afară, fie cu salarii micşorate c-un sfert. La începutul anului se mai făcuse chestia asta tot cu ei. Cum nu se-nvăţară minte… căpitanul de epavă le-a găsit noi preocupări de vacanţă. Neîndemânatic, el, cu mâna stângă - ca să-l parafrazăm pe cronicar*** -, căreia să-i zicem, în lipsă de altceva mai bun, Boc, a-nceput să dea cu coasa prin teatre, opere, operete şi tot ceea ce văzură că… nu le cântă-n strună. Păi nu a zis Marele Will că lumea e un teatru şi actorii suntem noi?!?!? Gata cu dezmăţul de pe scenele patriei, să ne lăsaţi pe noi să ne dăm în stambă… pardon… în spectacol, că ne pricepem mai bine! Uite-aşa e pe cale să se-nchidă Opera din Constanţa, iar, în înţelepciune sa, dl. mână-stângă reduce şi distribuţiile. La Teatrul Ciufulici, Albă ca Zăpada va avea numai cinci pitici, şi ăia mici-mici, iar Soacra va avea doar una, nu trei nurori, stuchi-le-ar mâţele! Pirandello va apărea cu cinci personaje în căutarea unui autor. Acum nu ştiu cine va rămâne lângă D’Artagnan: Athos, Portos sau Aramis? Probabil că prin rotaţie, câte unul în fiecare act, jucat de acelaşi actor… Vă daţi seama ce ocazie unică?!?! Din cele Trei surori cehoviene ale lui Andrei Sergheevici Prozorov, cu una vă veţi întâlni la Agenţia de Ocupare a Forţei de Muncă, aplicând pentru un post de croitoreasă… Ce mai, domnule mână-stângă a căpitanului de epavă, eşti genial, ar trebui să te băgăm în cartea recordurilor [şi să te strivim acolo, cum făcea Nică a lui Ştefan a Petrii cu muştele-n ceaslov]! Eşti gata să-ntreci şi găina babii, cea care făcu, după scremere mare, o mărgică! De altfel, punguţa cu doi bani o ascunseşi repede, nici nu fu, nici nu se văzu! Aferim, coane!
Într-o duminică de iulie, mi-a fost ruşine. Ruşine ca etnic român. Am văzut un preşedinte român închinat maghiarilor, un preşedinte minor, înconjurat de doi răpitori vicleni, cărora le mulţumea pentru ajutorul dat în alegerea sa. Pe vremuri se închinau domnitorii la Înalta Poartă, acuma se închină acest preşedinte la porţile mici, la porţile noi... Se ridică în contra pensionarilor şi bugetarilor (actori, profesori, medici, poliţişti, pompieri...) şi se gudură pe lângă premierul ungar Orban Victor şi popa acela, Tokes Laszlo, vicepreşedinte al Parlamentului European, care-l priveşte cu dispreţ. Mie mi-a fost ruţine. Lui, nu...
Ирина (кладет голову на грудь Ольге). Придет время, все узнают, зачем все это, для чего эти страдания, никаких не будет тайн, а пока надо жить... надо работать, только работать!
Занавес****
______________________
*IRINA: Să plecăm la Moscova! Vindem casa, lichidăm tot ce avem aici... şi... la Moscova!
OLGA: Da! Cât mai curând la Moscova!
(Anton Pavlovici Cehov, Trei surori, Dramă în 4 acte)
** 1. General Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român (născut la Piteşti 02 iunie 1882 – † 1 iunie 1946 închisoarea Jilava); 2. Alexandru Lăpuşneanul (domnitor al Moldovei: septembrie 1552 - 18 noiembrie 1561 şi octombrie 1564 - 9 martie 1568); 3. Cicero (106-43 î.Ch.); 4. Lascăr Catargiu (1823-1899); 5. Ernest Hemingway; 6. Mareşalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român (născut la Piteşti 02 iunie 1882 – † 1 iunie 1946 închisoarea Jilava); 7. General Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina - d. 3 octombrie 1938, Bucureşti); 8. Semn nazist care se află la intrarea principală de la fostul lagăr de concentrare Auschwitz; 9. Emil Boc (n. 6 septembrie, 1966, Răchiţele, Cluj), huiduit pe centura Bucureşti; 10. King Richard III; 11. Neil Armstrong
*** Ion Barbu, După melci
**** IRINA (îşi cuibăreşte capul la pieptul Olgăi): Va veni odată timpul când vom afla cu toţii tâlcul acestor suferinţe şi când ni se vor dezvălui aceste taine. Până atunci trebuie să trăim... să muncim... doar să muncim!
Cortina
2. Domnule Caragiale, dă-te bătut!
Wednesday, January 12, 2011 5:02:18 PM
(un text cam vechi, de prin octombie 2010...)
Hohote de râsu’-plânsu’ şi profunzimea prostiei
Zappeur* de seară pe câmpul media românesc, descopăr tot mai multe motive de haz, chiar dacă cel mai adesea e de necaz. O lume din ce în ce mai lipsită de orice temei logic, departe de perceptele unei presupuse moralităţi, o lume în care orice este posibil, boala, moartea, naşterea se confundă, o lume a haosului programat, în care şi trecutul a devenit imprevizibil, iar viitorul tot mai improbabil. Iubitor de texte caragialeşti, mi se face milă de bietul dramaturg, prozator, poet şi jurnalist, plecarea lui definitivă şi prematură [ce bine ne-ar fi prins şi azi!] din 9 iunie 1912, după mai bine de şapte ani de viaţă berlineză, lipsindu-l de multe „aventuri” spirituale posibile, pe care le-ar fi putut avea dacă prietenia cu savantul Hasdeu din perioada sa câmpineană s-ar fi legat şi în preocupările… metafizice. Aşa, trăiesc – şi trăim! – fără pana lui vremurile în care realitatea ridică la niveluri mult mai înalte personajele dumisale. Trahanache, Tipătescu, Caţavencu, coana Joiţica, Brânzovenescu, Farfuridi et alii au invadat lumea politicii şi culturii naţionale, stârnesc sentimente amestecate în populaţia ce se depărtează ireversibil de posibilitatea de a fi/deveni popor. Două la prefectură… două la piaţa 11 Fevruarie… două la primărie… este replică a noii Pristandale din fruntea Camerei „derutaţilor”, probabil în travesti, că e ploeşteancă, rivuluţionară. Doamne, şi ce „remuneraţie” are, după buget! Catindatul Agamemnon Dandanache s-a multiplicat enorm, mai cu seamă după introducerea votului uninominal, că ezixtă coledji, car’va’zică, pentru oriş’cine are voinţă şi putirinţă. Conu Leonida şi coana Efimiţa se înmulţiră la fel de mult, doar că nu mai ascultă zvonul de „rivuluţie” din noaptea neagră de-afară, ci pe acelea de la tv, care-i ţin la curent – şi în priză directă! – cu tot ce au nevoie ca să nu mai iasă nici până la chioşcul din colţ: nunţi, botezuri, înmormântări, adultere, certuri, bătăi, focuri de armă, spargeri, arestări, evadări, eliberări, fugi peste graniţe, jale, tristeţe şi lacrimi la cea mai înaltă tensiune posibilă. „Io cu cine votez” nici nu mai este o întrebare, este o convingere implantată aproape chirurgical la răstimpuri, ca să nu afle cetăţeanul, mai mult sau mai puţin turmentat, că el contează cât negru sub unghie, ba chiar mai puţin. Cine chiar vrea să se distreze pe cinste, se uită la transmisiunile în direct - când se mai dau - sau în reluare din şedinţele parlamentului şi face o burtă bună de râs. Aproape gratis, dacă nu ţine cont că e - din ce în ce mai mult - contribuabil [şi din ce în ce mai puţin beneficiar]. Ar fi multe de spus la acest capitol, dar cu ce folos? Doar aşa, de doru’ lelii, ca să ne eliberăm de frustrări? Las-o, nene! Domnu’ Caragiale nu e prin preajmă şi nici nu va mai veni, aşa că să ne-aplecăm şi spre alte întâmplări de râsu’-plânsu’.
Voila de vezi, coană mare, uite ce se auzi de pe la un târg tomnatic pentru gravide, mame şi copii (Orăşelul Mami): că unul dintre organizatori – vajnic bărbat! – i-a interzis unei mame să-şi alăpteze copilul în standul în care susţinea nişte seminarii despre naştere etc. Grobianul a chemat şi un bodigard s-o dea afară pe mămică cu plod cu tot, că doar era un târg de profil… Întâmplarea s-a potrivit de minune cu vestea reducerii la jumătate a concediului postmaternal plătit, ca măsură, auzi, tu, de creştere a natalităţii! C-aşa e obiceiul: şi scăderea este creştere – negativă! Mare bucurie pe mamele prezente şi viitoare, lângă celelalte veşti minunate, despre tot mai puţine locuri la creşe, la grădiniţe, cu tot mai mulţi copii în clase, la şcoală, cu tot mai mulţi bani de dat de părinţi pentru învăţământul gratuit… Pe faţa cealaltă a monedei – pe revers sau pe dos, dacă vreţi –, bucuria ministrului funerariu că la ultimul bacalaureat au picat jumătate dintre candidaţi! Adică, ce prost învăţământ preuniversitar a reuşit să asigure. Da, e pe dos, dar asta e faţa realităţii româneşti, ca un… dos!
Ei, dară sunt şi veşti de mare jale! Cei care s-adunaseră ciopor mai an lângă vestitul căpitan de epavă încep să dea bir cu fugiţii – nu să bea beer cu fugiţii, cum se juca-n vorbe, cândva, Nino Stratan. Ultimul, [inter pares] distinsul Gabriel Liiceanu. După cine? Păi… Andrei Pleşu a recunoscut cândva că i-ar fi fost peste putinţă să susţină un „preşedinte care n-are nevoie de consilieri, ci mai curând de ordonanţe”. (Mai zisese el: „într-un fel sau altul (...) la capitolul «preşedinţi» n-am prea avut noroc...”) Mircea Cărtărescu declara nu demult: „epoca Băsescu mi se pare terminată, cu bunele şi relele ei”. Cam devreme, nu? „Filosoful”, la rându-i, a recunoscut deunăzi că preşedintele l-a dezamăgit când a declarat că, dacă Ceauşescu ar fi stat în fruntea României doar 10 ani, ar fi fost un mare preşedinte. Cu siguranţă, căpitanul e convins că el, care va sta zece ani, va fi socotit un mare preşedinte. Cu 25 de ani, ehe, ar fi intrat între imperatori! Cam mult tupeu, dar se poartă. Recordul la eşecuri la bătut după numai cinci ani. Cât priveşte declaragii citaţi, of, of şi aoleu! Trei, Doamne, şi toţi trei! Nu vă temeţi, nu vă temeţi, sunt încă destui pupini şi chiar se vor naşte alţii, în veacul vecilor. Probabil urmează defectarea numărului patru [inter pares!]… Ghici, ciupercă? Hélas, mârâiala nu e o specie a creativităţii, zice undeva domnu’ cu îngerii, aşadar, ori tăcere, ori urlet, care cum după puteri, că tot nu contează… ursul merge mai departe, calcă totul în picioare, doar lanţul agăţat de gât i se mai aude, poate vine în urmă-i şi dresorul – că ăsta-i circ, coane, nu glumă!
Mi-a plăcut la nebunie un titlu dintr-o revistă franţuzească, le Nouvel Observateur, „L’insondable profondeur de la bêtise”! Desigur, nu este nici o legătură cu paragraful nostru anterior! Insondabila profunzime a prostiei face, în articolul lui Yves Charles [Şalom] Zarka, filosof [sefard] la Université René Descartes/Paris 5, referire la un sondaj al revistei Marianne privind intelectualii care contează (într-adevăr) pentru francezi. Marele învingător este Bernard-Henri Lévy (BHL)– „l’idole des français, l’intelligence incarné” –, născut în aceeaşi Algerie precum Zarka (şi alţii, mais...); mai pe locul al treilea îl aflăm pe Luc Ferry, fost ministru catastrofal – zic unii… – al educaţiei în Hexagon şi autor de best-sellers, ultimul titlu - La révolution de l’amour. Pour une spiritualité laïque (Plon, 2010) - vândut în peste şase sute de mii de exemplare în lumea-ntreagă şi lăudat de... Pascal Bruckner („Luc Ferry est spécialiste des fresques philosophiques”). Păi cum să nu fie lăudat tocmai de autorul eseului „Le mariage d’amour a-t-il échoué?” (Grasset, 2010)? De citit de gospodinele continentului şi de amatoarele de Chick Lit** de pe toate continentele. Dar să nu mârâim, nu, poate ar fi mai potrivită o comparaţie – inevitabil, dezavantajoasă! – cu dezbaterea de idei de pe la noi, aflată la cote minore, marginale, lipsită nu doar de originalitate, dar şi de un minim mimetism al tendinţelor de pe plan mondial. A se vedea dialogul de la Ateneul bucureştean, dintre premianta Nobel 2009 şi noul ei editor din România. Nici o miză, nici o idee nouă, nici o perspectivă. Din fericire, a venit la timp anunţul Nobelului 2010, Mario Vargas Llosa, o ieşire în firesc, cum fusese şi în 2008, cu LeClézio, ca să dăm uitării trista bucurie a unui vis pe cale de a ne fi împlinit. Suntem mereu pe cale de a… adică încremeniţi într-un proiect necunoscut, abia bănuit… Iată că şi cultural ne aflăm în continuare la margine de drum, plini de praful stârnit de trăsurile boierilor şi boiernaşilor, că pe strada noastră nu trec autoturisme, necum alte mijloace de transport individual ori măcar în comun. Insondabila profunzime a prostiei ne loveşte simţurile la mai fiece colţ de stradă sau de uliţă - dihotomia urban-rural nu are a conta aici – atunci când se umple ţara de falşi intelectuali urcaţi cu anasâna în fruntea bucatelor pe la toate nivelurile. Mincinosul e la mare cinste pentru mulţimea dezalfabetizată, hoţul câştigă concursurile de paznic la oi şi la orice alte turme, interesul se împopoţonează cu un fes bine ornat de pietricele colorate. Tot felul de îngăimători cearcă a convinge că nu există alternativă, că soluţia pentru toate problemele se află la ei în minte – chit că n-o pot scoate neam, zer din piatră nu se văzu ieşind, dar cine să meargă cu gândul aşa departe?
Ţara mea de aur, ţara mea de dor / Parţial alb-negru, parţial color – era textul unei lozinci de pe vremea prea îndelungată a comunismului biruitor. Desigur, nu strigată la manifestaţii, ci şoptită mai pe ascuns, c-aşa-i românul când se veseleşte, râde ca prostu-n târg de orice. Constat fără surpriză că respectivul român e tot aşa de implicat în realitate şi azi, ţara nu prea mai e de aur, poate încă e de dor, tot ce se promite e multicolor, iar ce se (pre)vede e cenuşiu de tot. Unii – vezi-l pe Gherasim Rusu Togan chiar în acest nr. de revistă – se mai gândesc la România profundă, de fapt, mai visează la aşa ceva. Păi cu profunzimea prostiei de toate zilele ce ne facem? Cu mediocritatea şi hoţia în frunte, spre ce se îndreaptă turmele hăituite de sălbăticiuni? Nu cumva spre o prăpastie bine pregătită din timp, aceea autoritarismului, a regimului Marelui Conducător din care „cu toţii ne tragem” [cum (pre)zicea o blondă turistică] şi de la care „vom lua lumină” [las ambiguitatea să-şi facă de cap…]. Aşadar, să ne fie cu mirare dacă, în curând, la vreun târg de carte, se va lansa un volum de eseuri cu titlul relevant: „Despre teandria Iubitului Conducător”. Semnat, cum altfel? – HeiRuP!
………………………..
* am preluat termenul franţuzesc, cel englezesc, channel-hopper, fiind lipsit de circulaţie pe meleagul nostru
** literatura pentru puicuţe (prin abreviere de la chicken literature); editura Polirom are o colecţie intitulară derutant Chic… în care publică asemenea literatură…
Hohote de râsu’-plânsu’ şi profunzimea prostiei
Zappeur* de seară pe câmpul media românesc, descopăr tot mai multe motive de haz, chiar dacă cel mai adesea e de necaz. O lume din ce în ce mai lipsită de orice temei logic, departe de perceptele unei presupuse moralităţi, o lume în care orice este posibil, boala, moartea, naşterea se confundă, o lume a haosului programat, în care şi trecutul a devenit imprevizibil, iar viitorul tot mai improbabil. Iubitor de texte caragialeşti, mi se face milă de bietul dramaturg, prozator, poet şi jurnalist, plecarea lui definitivă şi prematură [ce bine ne-ar fi prins şi azi!] din 9 iunie 1912, după mai bine de şapte ani de viaţă berlineză, lipsindu-l de multe „aventuri” spirituale posibile, pe care le-ar fi putut avea dacă prietenia cu savantul Hasdeu din perioada sa câmpineană s-ar fi legat şi în preocupările… metafizice. Aşa, trăiesc – şi trăim! – fără pana lui vremurile în care realitatea ridică la niveluri mult mai înalte personajele dumisale. Trahanache, Tipătescu, Caţavencu, coana Joiţica, Brânzovenescu, Farfuridi et alii au invadat lumea politicii şi culturii naţionale, stârnesc sentimente amestecate în populaţia ce se depărtează ireversibil de posibilitatea de a fi/deveni popor. Două la prefectură… două la piaţa 11 Fevruarie… două la primărie… este replică a noii Pristandale din fruntea Camerei „derutaţilor”, probabil în travesti, că e ploeşteancă, rivuluţionară. Doamne, şi ce „remuneraţie” are, după buget! Catindatul Agamemnon Dandanache s-a multiplicat enorm, mai cu seamă după introducerea votului uninominal, că ezixtă coledji, car’va’zică, pentru oriş’cine are voinţă şi putirinţă. Conu Leonida şi coana Efimiţa se înmulţiră la fel de mult, doar că nu mai ascultă zvonul de „rivuluţie” din noaptea neagră de-afară, ci pe acelea de la tv, care-i ţin la curent – şi în priză directă! – cu tot ce au nevoie ca să nu mai iasă nici până la chioşcul din colţ: nunţi, botezuri, înmormântări, adultere, certuri, bătăi, focuri de armă, spargeri, arestări, evadări, eliberări, fugi peste graniţe, jale, tristeţe şi lacrimi la cea mai înaltă tensiune posibilă. „Io cu cine votez” nici nu mai este o întrebare, este o convingere implantată aproape chirurgical la răstimpuri, ca să nu afle cetăţeanul, mai mult sau mai puţin turmentat, că el contează cât negru sub unghie, ba chiar mai puţin. Cine chiar vrea să se distreze pe cinste, se uită la transmisiunile în direct - când se mai dau - sau în reluare din şedinţele parlamentului şi face o burtă bună de râs. Aproape gratis, dacă nu ţine cont că e - din ce în ce mai mult - contribuabil [şi din ce în ce mai puţin beneficiar]. Ar fi multe de spus la acest capitol, dar cu ce folos? Doar aşa, de doru’ lelii, ca să ne eliberăm de frustrări? Las-o, nene! Domnu’ Caragiale nu e prin preajmă şi nici nu va mai veni, aşa că să ne-aplecăm şi spre alte întâmplări de râsu’-plânsu’.
Voila de vezi, coană mare, uite ce se auzi de pe la un târg tomnatic pentru gravide, mame şi copii (Orăşelul Mami): că unul dintre organizatori – vajnic bărbat! – i-a interzis unei mame să-şi alăpteze copilul în standul în care susţinea nişte seminarii despre naştere etc. Grobianul a chemat şi un bodigard s-o dea afară pe mămică cu plod cu tot, că doar era un târg de profil… Întâmplarea s-a potrivit de minune cu vestea reducerii la jumătate a concediului postmaternal plătit, ca măsură, auzi, tu, de creştere a natalităţii! C-aşa e obiceiul: şi scăderea este creştere – negativă! Mare bucurie pe mamele prezente şi viitoare, lângă celelalte veşti minunate, despre tot mai puţine locuri la creşe, la grădiniţe, cu tot mai mulţi copii în clase, la şcoală, cu tot mai mulţi bani de dat de părinţi pentru învăţământul gratuit… Pe faţa cealaltă a monedei – pe revers sau pe dos, dacă vreţi –, bucuria ministrului funerariu că la ultimul bacalaureat au picat jumătate dintre candidaţi! Adică, ce prost învăţământ preuniversitar a reuşit să asigure. Da, e pe dos, dar asta e faţa realităţii româneşti, ca un… dos!
Ei, dară sunt şi veşti de mare jale! Cei care s-adunaseră ciopor mai an lângă vestitul căpitan de epavă încep să dea bir cu fugiţii – nu să bea beer cu fugiţii, cum se juca-n vorbe, cândva, Nino Stratan. Ultimul, [inter pares] distinsul Gabriel Liiceanu. După cine? Păi… Andrei Pleşu a recunoscut cândva că i-ar fi fost peste putinţă să susţină un „preşedinte care n-are nevoie de consilieri, ci mai curând de ordonanţe”. (Mai zisese el: „într-un fel sau altul (...) la capitolul «preşedinţi» n-am prea avut noroc...”) Mircea Cărtărescu declara nu demult: „epoca Băsescu mi se pare terminată, cu bunele şi relele ei”. Cam devreme, nu? „Filosoful”, la rându-i, a recunoscut deunăzi că preşedintele l-a dezamăgit când a declarat că, dacă Ceauşescu ar fi stat în fruntea României doar 10 ani, ar fi fost un mare preşedinte. Cu siguranţă, căpitanul e convins că el, care va sta zece ani, va fi socotit un mare preşedinte. Cu 25 de ani, ehe, ar fi intrat între imperatori! Cam mult tupeu, dar se poartă. Recordul la eşecuri la bătut după numai cinci ani. Cât priveşte declaragii citaţi, of, of şi aoleu! Trei, Doamne, şi toţi trei! Nu vă temeţi, nu vă temeţi, sunt încă destui pupini şi chiar se vor naşte alţii, în veacul vecilor. Probabil urmează defectarea numărului patru [inter pares!]… Ghici, ciupercă? Hélas, mârâiala nu e o specie a creativităţii, zice undeva domnu’ cu îngerii, aşadar, ori tăcere, ori urlet, care cum după puteri, că tot nu contează… ursul merge mai departe, calcă totul în picioare, doar lanţul agăţat de gât i se mai aude, poate vine în urmă-i şi dresorul – că ăsta-i circ, coane, nu glumă!
Mi-a plăcut la nebunie un titlu dintr-o revistă franţuzească, le Nouvel Observateur, „L’insondable profondeur de la bêtise”! Desigur, nu este nici o legătură cu paragraful nostru anterior! Insondabila profunzime a prostiei face, în articolul lui Yves Charles [Şalom] Zarka, filosof [sefard] la Université René Descartes/Paris 5, referire la un sondaj al revistei Marianne privind intelectualii care contează (într-adevăr) pentru francezi. Marele învingător este Bernard-Henri Lévy (BHL)– „l’idole des français, l’intelligence incarné” –, născut în aceeaşi Algerie precum Zarka (şi alţii, mais...); mai pe locul al treilea îl aflăm pe Luc Ferry, fost ministru catastrofal – zic unii… – al educaţiei în Hexagon şi autor de best-sellers, ultimul titlu - La révolution de l’amour. Pour une spiritualité laïque (Plon, 2010) - vândut în peste şase sute de mii de exemplare în lumea-ntreagă şi lăudat de... Pascal Bruckner („Luc Ferry est spécialiste des fresques philosophiques”). Păi cum să nu fie lăudat tocmai de autorul eseului „Le mariage d’amour a-t-il échoué?” (Grasset, 2010)? De citit de gospodinele continentului şi de amatoarele de Chick Lit** de pe toate continentele. Dar să nu mârâim, nu, poate ar fi mai potrivită o comparaţie – inevitabil, dezavantajoasă! – cu dezbaterea de idei de pe la noi, aflată la cote minore, marginale, lipsită nu doar de originalitate, dar şi de un minim mimetism al tendinţelor de pe plan mondial. A se vedea dialogul de la Ateneul bucureştean, dintre premianta Nobel 2009 şi noul ei editor din România. Nici o miză, nici o idee nouă, nici o perspectivă. Din fericire, a venit la timp anunţul Nobelului 2010, Mario Vargas Llosa, o ieşire în firesc, cum fusese şi în 2008, cu LeClézio, ca să dăm uitării trista bucurie a unui vis pe cale de a ne fi împlinit. Suntem mereu pe cale de a… adică încremeniţi într-un proiect necunoscut, abia bănuit… Iată că şi cultural ne aflăm în continuare la margine de drum, plini de praful stârnit de trăsurile boierilor şi boiernaşilor, că pe strada noastră nu trec autoturisme, necum alte mijloace de transport individual ori măcar în comun. Insondabila profunzime a prostiei ne loveşte simţurile la mai fiece colţ de stradă sau de uliţă - dihotomia urban-rural nu are a conta aici – atunci când se umple ţara de falşi intelectuali urcaţi cu anasâna în fruntea bucatelor pe la toate nivelurile. Mincinosul e la mare cinste pentru mulţimea dezalfabetizată, hoţul câştigă concursurile de paznic la oi şi la orice alte turme, interesul se împopoţonează cu un fes bine ornat de pietricele colorate. Tot felul de îngăimători cearcă a convinge că nu există alternativă, că soluţia pentru toate problemele se află la ei în minte – chit că n-o pot scoate neam, zer din piatră nu se văzu ieşind, dar cine să meargă cu gândul aşa departe?
Ţara mea de aur, ţara mea de dor / Parţial alb-negru, parţial color – era textul unei lozinci de pe vremea prea îndelungată a comunismului biruitor. Desigur, nu strigată la manifestaţii, ci şoptită mai pe ascuns, c-aşa-i românul când se veseleşte, râde ca prostu-n târg de orice. Constat fără surpriză că respectivul român e tot aşa de implicat în realitate şi azi, ţara nu prea mai e de aur, poate încă e de dor, tot ce se promite e multicolor, iar ce se (pre)vede e cenuşiu de tot. Unii – vezi-l pe Gherasim Rusu Togan chiar în acest nr. de revistă – se mai gândesc la România profundă, de fapt, mai visează la aşa ceva. Păi cu profunzimea prostiei de toate zilele ce ne facem? Cu mediocritatea şi hoţia în frunte, spre ce se îndreaptă turmele hăituite de sălbăticiuni? Nu cumva spre o prăpastie bine pregătită din timp, aceea autoritarismului, a regimului Marelui Conducător din care „cu toţii ne tragem” [cum (pre)zicea o blondă turistică] şi de la care „vom lua lumină” [las ambiguitatea să-şi facă de cap…]. Aşadar, să ne fie cu mirare dacă, în curând, la vreun târg de carte, se va lansa un volum de eseuri cu titlul relevant: „Despre teandria Iubitului Conducător”. Semnat, cum altfel? – HeiRuP!
………………………..
* am preluat termenul franţuzesc, cel englezesc, channel-hopper, fiind lipsit de circulaţie pe meleagul nostru
** literatura pentru puicuţe (prin abreviere de la chicken literature); editura Polirom are o colecţie intitulară derutant Chic… în care publică asemenea literatură…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu