Un arbore despre fructele sale

Tuesday, April 22, 2008 7:46:42 AM

Starobinski, metamorfoză, poezie, Viorel Cernica, inspiraţie

E un oarecare masochism în îndrăzneala de a mărturisi despre inspiraţie. Altfel, ar fi simplu de întocmit scolii pe marginea textelor dedicate temei în ultimele milenii. Demersul poate ar fi cu folos, dar n-ar putea ascunde derobarea de responsabilitate, adică evitarea interesată a riscului erorii sau chiar a riscului lipsei de… inspiraţie. Şi totuşi, doar un arbore ar tăcea despre fructele sale.

Pentru cineva care se socoteşte creator de literatură, a vorbi despre (intimitatea a) ceea ce face înseamnă a căuta răspuns(uri) unor întrebări la care a renunţat demult. Oricum, nu cred că, lucid fiind, mai poate trimite la un „miracol spontan”. Departe de a ţine de zei ori de vreo transcendenţă (şi în sens kantian), inspiraţia are atribute ale unei revelaţii ne-mistice, urmare a unei îndelungate ajunări (ca să folosesc un termen drag lui Viorel Cernica). Ceea ce semnifică hrănire (precoce şi) continuă de la „inspiraţii” anteriori, de la mijloacele lor de cunoaştere şi expresie, de la soluţiile şi convingerile lor. Uneori, de la eşecurile lor. Numai acest backround (devenit aproape cenestezic) niciodată finit poate răsări lumina adevăratei inspiraţii.

Vei spune, pe bună dreptate, nu-i destul! Desigur, ajunarea nu exclude, ba chiar cere contactul nemijlocit cu lumea reală contemporană subiectului. Poetul nu se va lăsa alungat din cetate şi nici nu se va închide în turnul său ridicând rugi către cer.

Vei spune, din nou, pe bună dreptate, nu-i destul! Trăiesc din plin realitatea cotidiană; mă hrănesc până la saţiu cu victoriile şi eşecurile (literare şi biografice) ale celor dinaintea mea. Şi nimic…

Ei, da, îţi voi spune din înălţime înţelepciunii mele (bietul de mine!), dar nu eşti „bolnav”. Eşti sănătos tun! (Între altele, ştiu pe cineva care, închis în casă trei săptămâni de o gripă rebelă, a pictat vreo zece frumoase tablouri, pe care, apoi, le-a dăruit. Bineînţeles că, odată cu gripa, s-a vindecat şi de pictură. Dar întâmplarea nu are decât valoare anecdotică…) Cum adică „bolnav”?

Ei, da, eu cred că acolo, într-o încăpere a comandamentului general numit creier unora li se întâmplă ceva. Psihanaliştii i-ar zice schizotimie şi termenul te-ar speria, oarecum. Dar dacă i-aş spune capacitate de dedublare (relativ) controlată, parcă ţi-ar mai veni inima la loc. De fapt, aşa cum există pianişti care cântă (tehnic) corect şi pianişti care cântă dumnezeieşte (sic!), există şi indivizi care stau de vorbă cu ei înşişi (din păcate, nu destui). Celuilalt din mine ăi deschid, uneori, o supapă (adesea sinestezică) spre lumea exterioară şi, atunci, el vorbeşte. Îşi spune lumea lui, pe care i-am hrănit-o eu, atâta amar de vreme, şi i-o hrănesc mereu. N-o spune pentru tine, ci pentru Celălalt din tine, singurul care o poate pricepe. Ceea ce nu înseamnă că nu ţi se poate întâmpla precum, mai demult, lui Cristian Tudor Popescu în contact cu celălaltul lui Nichita Stănescu. Cel din CTP (cred că are şi el aşa ceva…) n-a înţeles „mesajul” – nu era pentru el. Şi CTP s-a făcut de râs! (Cel din CTP a tăcut mâlc. Şi când tace el, trebuie să taci şi tu.) Exemplul acesta a fost la îndemână, dar au păţit-o şi alţii, de la case mai mari, de-a lungul vremii, să fie opaci la unele „mesaje” poetice. Nimic neobişnuit, atâta vreme cât, în loc să spui „aici nu-i nimic”, spui „aici nu-i nimic pentru mine”; ori, pur şi simplu, taci. Celălalt din mine (tine) este (fiinţează) numai dacă spune (se exprimă) prin text şi este auzit şi ascultat. Altfel el numai există (ca potenţial). („Trecerea la verbalizare este amorsa reflectării.” – Jean Starobinski)

Voi încheia cu un text foarte expresiv şi revelator al aceluiaşi Jean Starobinski (referitor la actor, dar corespondenţele nu mai trebuie demonstrate), asta ca să dăm cezarului ce-i al cezarului: „Un fel de beţie lirică [îi] călăuzeşte existenţa şi o transportă în destinul fictiv în care ea se absoarbe cu totul: e o metamorfoză, în care toate resursele persoanei se manifestă pentru a constitui o a doua persoană. Încă şi mai adesea, actorul atent observ ă în sine o miraculoasă dedublare, o parte intactă a eului păstrându-şi forţele reflexive spre a dirija mai bine mişcările rolului reprezentat.” Q.E.D.

Oh, biet actor (poet)!