Omul din Aprilie

Tuesday, April 5, 2011 7:13:58 AM

aprilie, critic literar, grigurcu

(Numele lunii aprilie [latină: Aprilis] vine de la cuvântul latinesc aperio, ire = a deschide, 

deoarece în aprilie se deschid mugurii plantelor.)

Sunt oameni care par dintotdeauna că vieţuiesc – iar nu doar locuiesc! – în câmpul literaturii. Unul dintre aceştia socot eu a fi criticul Gheorghe Grigurcu. Nu-l cunosc personal, nu a scris despre vreo compunere de-a mea, nu ştie cine şi dacă sunt, ceea ce ar putea fi un avantaj, mai ales că aparţinem, astrologic, aceleiaşi zodii. Un avantaj pentru că, de la distanţa aceasta (chiar şi geografică, dar ce mai contează, în era messengerului?), totul se vede mai bine. Şi se citeşte mai bine.

Citirea primă este aceea a unei tristeţi de fond a fiinţei care pe mine mă umple de respect, pentru că dintr-un eşec personal - imposibilitatea de a rămâne în lumea culturală de la Cluj, acolo unde şi-ar fi dorit - a făcut o mare victorie literară, fiind altfel decât toţi ceilalţi, eliberat de prejudecăţile obişnuite, aproape obligatorii în toate „capitalele culturii” din România, permiţându-şi să nu fie superficial, ci totdeauna profund, să fie reflexiv şi niciodată nepăsător, să fie tranşant chiar şi atunci ori mai ales atunci când se situa în afara curentului general de opinie. Nu ştiu dacă şi cu cine peripatetizează prin grădinile Amarului Târg al Jiului, cu siguranţă o mulţime de fantasme îl însoţesc precum coruri de muze, în primul rând cele ale Călinescului, mai înalte între toate ale literaturii române.

Dacă acum ajunge la şapte decenii şi jumătate, mi se pare puţin. A scris deja şi a spus (căci poţi scrie şi fără a spune…, se ştie) cât pentru două-trei vieţi, a pus ordinea sa de neocolit în lumea poeţilor, a bucurat şi a supărat suficienţi contemporani, mai toţi iubindu-l, fie şi din dezacord. Admirator de Nichita Stănescu fiind eu, nu mă ataşez deloc opiniei Domniei Sale despre subiect, ceea ce nu mă împiedică să recunosc marele merit al criticului de a fi aproape singurul care gândeşte poezia în ansamblu, ca unul ce are de recompus un puzzle dintr-acelea cu mii de piese. Ceea ce nu este deloc puţin, ba chiar, îmi pare, esenţial pentru judecata viitoare a creaţiei din aceste timpuri. Mă înrolez voluntar în armata celor care laudă fără rest, de exemplu, discursul riguros, controlat, textele cu idei călăuzitoare, rotunjime, demonstraţia care decurge implacabil în toate textele sale, mai cu seamă în cele polemice, din care a făcut adevărate argumente de marcă după 1990. Şi ajuns aici, în apropierea stilului plin de acurateţe şi culoare se află dimensiunea morală a Omului Gheorghe Grigurcu , care-mi pare că nu trebuie trecută nicicum cu vederea, în aceste vremuri minate de insanitate, parcate în zona gradului zero al speranţei. Aflat de multe ori în răspăr (este şi titlul unui volum din 2001…) cu orientările generale, nu i se pot ocoli cărţile de căpătâi pentru unii dintre noi, obligatorii în orice bibliografie de la liceu în sus, între care aş pune în frunte, subiectiv, cu inima deschisă Bacovia - un antisentimental (1974) - şi cât de sentimentale sunt cântecele compuse pe versurile sale de Alifantis! – şi Amurgul idolilor (1999) - atât de discutată, însă ce rost ar avea o carte dacă nu ar fi aşa? Interesant îmi pare că mulţi dintre idolii al căror amurg se prevedea s-au încăpăţânat să se ţină cu dinţii de socluri şi după atâţia ani de la prevestire! Ba, mai mult, defectele pe care criticul le-a numit cu nemilă, adevărate, necontestate, i-ai umanizat pe idoli, i-au apropiat şi mai mult de cei ce le sunt credincioşi! Citind cartea aceasta, mi s-a spus în câteva rânduri, ne-am întors la opera celor vizaţi şi am descoperit noi motive de iubire. Nu sunt sigur că aceasta a fost intenţia lui Gheorghe Grigurcu, dar aşa a fost adesea efectul: i-a apropiat pe tot mai mulţi de poezia adevărată, i-a îndemnat să aibă îndoieli, i-a provocat să judece cu minţile lor, să fie ei înşişi.

Campion al revizuirilor necesare după „aberanta politică a regimului comunist”, marele critic lasă urme adânci în literatura ultimelor decenii, deschide ferestre care pot aerisi încăperi îmbâcsite de prejudecăţi ideologice, de cunoscutul „merge şi aşa” care ne ţine la marginea continentului cultural, luminează nu numai locurile frumoase, ci şi maidanele pe care prea mulţi ni le prezintă ca răzoare de flori. Fie că autorii propuşi de Domnia Sa a fi pe locuri fruntaşe vor rămâne acolo sau nu pentru publicul larg, pentru receptorul de rând, fie că paradigma viitoare a poeziei va arăta cu totul altfel decât putem crede acum, vizitările şi revizitările lui Gheorghe Grigurcu vor rămâne esenţiale pentru literatura română.

Iar pentru micile mele lecturi îndrăgostite, reflecţia din textele, adesea aforistice, găzduite de câteva reviste literare fi-va printre cele alese, pentru care şi eu am a-i mulţumi.