Sunday, February 15, 2009 3:03:22 PM
Nu ştiu alţii cum sunt, dar francezii par cei mai „tari” în materie de premii literare ori pentru genuri conexe [de fapt, premii pentru Carte, în sens larg]: contabilizează peste 1250! Cel puţin atâţia autori [francezi ori d'outre-mer] sunt, teoretic, laureaţi în fiecare an! Sigur că multe dintre ele sunt [foarte] specializate ori se referă la domenii stricte.
Avem, astfel, 12 premii «Eléphants d'Or», acordate cu ocazia Festivalului internaţional al benzilor desenate, ori cele 56 «Gourmand Awards» - ce poate fi mai franţuzesc?!?!?! – pe categorii: Cuisine Régionale , Cuisine Etrangère, Gastronomie Française, Vins de France, Histoire Culinaire, Histoire du Vin, Littérature du Vin, Guide du Vin, Boissons non Alcoolisées, Cuisine avec Vin, Bière ou Spiritueux, Livre pour Apprendre le Vin, pour le Barbecue, pour les Accords Vins et Mets, Livre sur le Vin, Livre sur le Vin pour les Professionnels, Livre sur les Boissons, sur les Fromages, sur les Vins du Nouveau Monde, sur le Vin, Poissons et Crustacés… şi gata! Să nu continuăm, că sigur începem să salivăm la asemenea teme! Mai ales că ar urma şi… cele câteva «Grand Prix de l'Académie Nationale de Cuisine».
Numeroase sunt şi premiile regionale sau locale [parcă şi la noi, în spaţiul mioritic, s-au cam înmulţit în ultimii ani…], adesea evidenţiind mai toate genurile de scrieri şi de autori. De exemplu, cele 41 de premii «Lauriers Verts de La Forêt des Livres», acordate de Association Touraine, Culture et Communication, pentru a saluta în aceeaşi măsură talentul erudiţilor locali, apariţia de tinere condeie în literatura franceză sau valoarea scriitorilor recunoscuţi care au dezvăluit un nou aspect al creativităţii lor… Iată principii atât de clare, încât orice încape înlăuntrul selecţiei! Mai aplicate ar fi Premiul descoperitorilor de poezie acordat de orăşelul Boulogne-sur-mer (Pas de Calais), cel remis de Académie de Bretagne et des Pays de Loire, Le Prix littéraire des Amériques insulaires et de la Guyane, Le prix des lecteurs de Corse, Prix de Loire-Atlantique şi aşa mai departe… Un farmec istoric aparte are premiul care poartă numele unei… cafenele: Prix des Deux Magots, fondat în 1933, dar acesta merită o abordare separată…
În fruntea listei, totuşi, sunt cele şase, care oferă recunoaştere naţională şi internaţională, pe lângă, deloc neimportant, consistenţă financiară directă sau indirectă: Goncourt, Renaudot, Femina, Interallié, Académie Française, Médicis. Cunoscute şi răs-cunoscute, le vom lăsa pentru final.
Nu vom trece mai departe, însă, fără a aminti trei premii care sună frumos pentru noi: Bourse Cioran, Prix Anna de Noailles, Prix Tristan Tzara. Primul este atribuit de Centrul naţional al cărţii, instituţie publică aflată sub tutela Ministerului culturii şi comunicaţiilor, începând cu anul 2000. Bursa a fost creată graţie moştenitoarei drepturilor de autor ale lui Emil Cioran, Simone Boué şi este atribuită unui scriitor de expresie franceză, care a publicat cel puţin un eseu „de factură liberă” cu subiect de ordin filosofic, literar sau politic pentru a-i permite să ducă la bun sfârşit un nou proiect. Contează şi situaţia financiară [de preferat precară…] a candidatului! Prix Anna de Noailles a fost înfiinţat în 1994, prin regruparea fundaţiilor Alice Louis-Barthou, Jules Favre, Marcelle Dumas-Millier et Anaïs Ségalas şi e destinat unei scriitoare (femme de lettres). Să nu trecem cu vederea că Anna de Noailles a avut o contribuţie consistentă la înfiinţarea premiului Femina, în 1904.
Vom mai întârzia acum asupra unui premiu cu semnificaţii particulare: Prix du Livre Incorrect. Creat în 2006, este decernat la începutul fiecărui an pentru a recompensa o scriere – eseu, istorie sau roman – „qui s’inscrit à contre-courant de la pensée unique et bouscule les clivages convenus”. De mulţi ani, se argumentează, din ce în ce mai mulţi scriitori refuză alinierea la gândirea ideologică. Cărţile acestor eseişti, acestor istorici, acestor romancieri, chiar atunci când sunt tratate cu dispreţ sau ignorate, au succes la public, tocmai din pricina „incorectitudinii” lor. Nota bene: libertatea de spirit fiind prin definiţie inestimabilă, premiul nu are nici o valoare financiară. Laureaţii sunt Eric de Montgolfier - Le Devoir de déplaire (Michel Lafon), 2007, Jean Clair - Malaise dans les musées (Flammarion), 2008, Patrick Rambaud - Deuxième chronique du règne de Nicolas Ier (Grasset), 2009. Avem de-a face cu cărţi pamflet sau cel puţin ironice, alerte, legate cu precădere de stricta actualitate, incomode prin scormonirea prin viaţa instituţiilor şi indivizilor, prin afirmarea unor adevăruri amendate/amendabile de către structurile socio-politice convenţionale. Nici o legătură cu celebra atitudine ideologică liberală de [foarte] stânga „Political Correction”!!
Eric de Montgolfier (Obligaţia de a contraria) este procuror al republicii Franceze, incoruptibil, imparţial, determinat, cu o singură ambiţie: să facă respectată legea şi deci cetăţenii pe care aceasta îi protejează. Tradiţiile învechite şi lentoarea instituţiilor, ierarhia atotputernică ce obligă adesea, în mod bizar, la clasarea unor dosare, personajele de neatins, indulgenţa suspectă a autorităţilor faţă de potentaţii cu imagine îndoielnică, amestecul politicului în dispreţ faţă de separarea puterilor în stat – sunt aspecte contra cărora bătălia nu trebuie să înceteze. Trebuie asanate apele acestui „stabiliment termal” care pune în pericol sănătatea celor care sunt trataţi, trebuie să acceptăm obligaţia de a contraria – este ideea acestei cărţi care, adaptată în limba şi pentru societatea română, ni s-ar cam potrivi mănuşă!
Eseul-pamflet al lui Jean Clair este o diatribă dură la adresa stării actuale a muzeelor aflate în derivă din pricina politicii culturale franceze. Profanare este socotită, în „predica” lui Jean Clair, preocuparea pentru „modernizare” prin amestecul de elemente din timpuri istorice diferite în unele manifestări – concerte rock în vechi biserici rurale etc.–, „glisarea cultului spre cultură şi apoi a culturii spre cultural [în sens de divertisment, n.m. F.D.]” Acest declin „se întrupează în înlocuirea unei «legături verticale, dirijate de jos în sus» - teologică – printr-o «circulaţie verticală», cea a vârstei democratice: «Culturalul dispersat, derutat, degradat, descalificat ne face să coborâm din nou.» Punctul de plecare (al celei de-a doua părţi a cărţii - La Vaine Gloire) este un articol de atitudine apărut în Le Monde, în 12 decembrie 2006, semnat împreună cu Françoise Cachin şi Roland Recht, Les musées ne sont pas à vendre, referitor la acceptul statului francez de a oferi expertiza sa completă în vederea construirii unei replici al Muzeului Luvru la… Abu Dabi, ba, mai mult, împrumutarea, timp de zece ani, prin rotaţie, a unor lucrări din patrimoniul naţional şi organizarea, acolo, timp de cincisprezece ani, a unor expoziţii de răsunet internaţional. În contrapartidă, se va primi un miliard de euro vreme de treizeci de ani, destinat muzeului Luvru şi altor muzee din Franţa. O afacere pe bani grei, pe seama patrimoniului cultural din Hexagon. Jean Clair este şi mai dur: „liquidation du patrimoine national” şi o socoteşte o propunere de abolire a inalienabilităţii operelor din colecţiile naţionale, căreia îi opune o concepţie substanţialistă asupra operei de artă, care, de facto, o exclude din circuitul economic: „O operă de artă nu este un «produs», pentru că, spre deosebire de obiectele industriale, ea nu poate fi «re-produsă». Întrupare a unui «loc» şi unei «istorii» - faimosul «aici şi acum» de care vorbea Walter Benjamin -, opera de artă îşi pierde aura, pentru a ne exprima precum filosoful german care-l inspiră pe autorul francez, altfel, foarte simpatic prin inocenţa sa donquijotescă. Numai că lasă în urmă un gust amar şi o tristeţe „iremediabilă” [Acédie - la mélancolie mortelle, l’ennui, l’abattement de l’esprit que cause la paresse du cœur – ca să reluăm titlul lungii peroraţii care încheie cartea] cu cât ne trimite cu gândul spre starea patrimoniului naţional românesc. Dar să continuăm, venind mai aproape de zilele noastre de criză economică…
Deuxième chronique du règne de Nicolas Ier (Le comportement personnel de Notre Fulminent Leader commençait à choquer) se intitulează cartea lui Patrick Rambaud premiată de curând. Ea urmează celei apărute în 2008 - Chronique du règne de Nicolas Ier (Chronique des six premiers mois du «règne» de Sarkozy, en pastiche de Saint-Simon ), Paris, Grasset. Nicolas Ier nu e altul decât Nicolas Sarkozy, Preşedinte al Republicii Franceze din 2007, altfel cu interesante legături balcanice (ungureşti, greceşti, româneşti…). Patrick Rambaud a făcut critică de cinema la France Inter, presă satirică – specialist recunoscut în parodierea a numeroase personalităţi literare şi universitare –, dar a fost recompensat cu premiile Goncourt şi de l'Académie française, în 1997, pentru „La Bataille”, un roman istoric bine scris, agreabil, despre înfrângerea lui Napoleon la Essling, lângă Viena, în 1809 (şi publicat, în 2001, în limba română, de Editura Est, în traducerea Irinei Mavrodin). În 2008 a mai publicat „Gramatica distractivă”, o carte în cunoscuta sa manieră ironică şi populară. „Arta de a manipula limba, de a jongla cu cuvintele şi de a le face să danseze pe pagină în ritmul spiritului său viu şi ascuţit. Maniera, de asemenea, ireverenţioasă, răutăcioasă, amuzantă şi elegantă. Gramatica distractivă este un manual irezistibil pentru învăţarea şi folosirea limbii franceze manipulându-i subtilităţile şi iregularităţile.” (Thomas Flamerion). Ce se întâmplă în Deuxième chronique du règne de Nicolas Ier? Se întâmplă tot ce ne putem aştepta de la un asemenea autor specialist în parodiere şi satiră. Aflăm că Sarkozy s-a schimbat. Eficacitatea, temperanţa, răceala, cuminţenia sunt noile obişnuinţe ale sale. „Prinţul minunat” nu mai este acelaşi. Cravatele sale s-au schimbat. Vestele sunt mai puţin adânc tăiate… Da.. dar… Patrick Rambaud nu se lasă nicicum în voia legendelor oficiale, ci alege să-şi continue cruda şi hilara sa cronică dezvăluind adevăratul tablou al domniei pentru piaţa publică. Se revine la vizita grotescă şi controversată a lui Muammar al-Kadhafi, sosirea Carlei Bruni („Contesa Carlita”) în viaţa „suveranului”, vizita în China şi veleităţile sale europene. Dincolo de a relua imagini pe larg difuzate, Rambaud adaugă propria amprentă, propria creaţie, sub forma dialogurilor restituite, deformate, care calcă pe bătături pe cine vrei şi nu vrei. Calităţile stilistice depăşesc simpla parodiere, vizând o veritabilă compoziţie literară, în care persiflează fără mănuşi, într-o manieră tragicomică, folosind, ca şi în prima cronică, vocabularul Vechiului Regim (a se vedea perifrazele cu care este desemnat Sarkozy:„Notre bien-aimé monarque”, „Son efficace Majesté”, „Notre bouillant leader”, Notre stupéfiant souverain”, „Notre prince”, „Notre maître”). Florent Georgesco, într-un interviu de anul trecut cu Rambaud, pentru La Revue Littéraire, mărturiseşte: „Cartea este un fel de descărcare prin râs, de revanşă ironică la ceea ce liderul nostru infecţios [în franceză, vibrionnant, cu câteva trimiteri subtile, în maniera Gramaticii distractive] ne face să suportăm. Simţim în permanenţă, în spatele aparentei lejerităţi, o profundă mânie.” La care autorul replică: „Recunosc, nu suport personajul. Am oroare de oamenii care sunt îmbătaţi de ei înşişi, de mica lor persoană, de puterea lor şi, în final, de bani. Nimic altceva decât banii contează pentru el, totul se învârte în jurul lor. Restul e imitaţie. Se lichidează, se vinde la solduri, totul trebuie să dispară.” Viziunea fundamentală a lui Rambaud, dincolo de manierea personală de abordare stilistică, este că Republica nu mai este ce-a fost, că ceva se schimbă, şi nu în bine, în societatea franceză. Autorul câtorva cărţi importante despre Napoleon trimite deloc întâmplător la Vechiul Regim, ceva începe să semene, desigur, la altă scară, cu starea social-politică a începutului de secol 19… „Comparaţiile istorice sunt totdeauna false, nu ne aflăm niciodată în faţa aceloraşi fenomene. Dar există neapărat puncte comune între oameni însetaţi de putere… Un lucru îl apropie pe Sarkozy de Napoleon III, începutul. După lovitura sa de stat, a lucrat şi cu socialiştii, cu utopiştii”. O astfel de carte a primit Premiul cărţii incorecte nu demult, nu se ştie ce impact va avea asupra vieţii francezilor, dar poate că pe câţiva îi va pune pe gânduri. Şi, în stil pur latin, vor comenta: „Uite, măi, ce le-a mai zis-o !” Şi atât.
Data viitoare, despre Premiul celor doi magoţi…
Avem, astfel, 12 premii «Eléphants d'Or», acordate cu ocazia Festivalului internaţional al benzilor desenate, ori cele 56 «Gourmand Awards» - ce poate fi mai franţuzesc?!?!?! – pe categorii: Cuisine Régionale , Cuisine Etrangère, Gastronomie Française, Vins de France, Histoire Culinaire, Histoire du Vin, Littérature du Vin, Guide du Vin, Boissons non Alcoolisées, Cuisine avec Vin, Bière ou Spiritueux, Livre pour Apprendre le Vin, pour le Barbecue, pour les Accords Vins et Mets, Livre sur le Vin, Livre sur le Vin pour les Professionnels, Livre sur les Boissons, sur les Fromages, sur les Vins du Nouveau Monde, sur le Vin, Poissons et Crustacés… şi gata! Să nu continuăm, că sigur începem să salivăm la asemenea teme! Mai ales că ar urma şi… cele câteva «Grand Prix de l'Académie Nationale de Cuisine».
Numeroase sunt şi premiile regionale sau locale [parcă şi la noi, în spaţiul mioritic, s-au cam înmulţit în ultimii ani…], adesea evidenţiind mai toate genurile de scrieri şi de autori. De exemplu, cele 41 de premii «Lauriers Verts de La Forêt des Livres», acordate de Association Touraine, Culture et Communication, pentru a saluta în aceeaşi măsură talentul erudiţilor locali, apariţia de tinere condeie în literatura franceză sau valoarea scriitorilor recunoscuţi care au dezvăluit un nou aspect al creativităţii lor… Iată principii atât de clare, încât orice încape înlăuntrul selecţiei! Mai aplicate ar fi Premiul descoperitorilor de poezie acordat de orăşelul Boulogne-sur-mer (Pas de Calais), cel remis de Académie de Bretagne et des Pays de Loire, Le Prix littéraire des Amériques insulaires et de la Guyane, Le prix des lecteurs de Corse, Prix de Loire-Atlantique şi aşa mai departe… Un farmec istoric aparte are premiul care poartă numele unei… cafenele: Prix des Deux Magots, fondat în 1933, dar acesta merită o abordare separată…
În fruntea listei, totuşi, sunt cele şase, care oferă recunoaştere naţională şi internaţională, pe lângă, deloc neimportant, consistenţă financiară directă sau indirectă: Goncourt, Renaudot, Femina, Interallié, Académie Française, Médicis. Cunoscute şi răs-cunoscute, le vom lăsa pentru final.
Nu vom trece mai departe, însă, fără a aminti trei premii care sună frumos pentru noi: Bourse Cioran, Prix Anna de Noailles, Prix Tristan Tzara. Primul este atribuit de Centrul naţional al cărţii, instituţie publică aflată sub tutela Ministerului culturii şi comunicaţiilor, începând cu anul 2000. Bursa a fost creată graţie moştenitoarei drepturilor de autor ale lui Emil Cioran, Simone Boué şi este atribuită unui scriitor de expresie franceză, care a publicat cel puţin un eseu „de factură liberă” cu subiect de ordin filosofic, literar sau politic pentru a-i permite să ducă la bun sfârşit un nou proiect. Contează şi situaţia financiară [de preferat precară…] a candidatului! Prix Anna de Noailles a fost înfiinţat în 1994, prin regruparea fundaţiilor Alice Louis-Barthou, Jules Favre, Marcelle Dumas-Millier et Anaïs Ségalas şi e destinat unei scriitoare (femme de lettres). Să nu trecem cu vederea că Anna de Noailles a avut o contribuţie consistentă la înfiinţarea premiului Femina, în 1904.
Vom mai întârzia acum asupra unui premiu cu semnificaţii particulare: Prix du Livre Incorrect. Creat în 2006, este decernat la începutul fiecărui an pentru a recompensa o scriere – eseu, istorie sau roman – „qui s’inscrit à contre-courant de la pensée unique et bouscule les clivages convenus”. De mulţi ani, se argumentează, din ce în ce mai mulţi scriitori refuză alinierea la gândirea ideologică. Cărţile acestor eseişti, acestor istorici, acestor romancieri, chiar atunci când sunt tratate cu dispreţ sau ignorate, au succes la public, tocmai din pricina „incorectitudinii” lor. Nota bene: libertatea de spirit fiind prin definiţie inestimabilă, premiul nu are nici o valoare financiară. Laureaţii sunt Eric de Montgolfier - Le Devoir de déplaire (Michel Lafon), 2007, Jean Clair - Malaise dans les musées (Flammarion), 2008, Patrick Rambaud - Deuxième chronique du règne de Nicolas Ier (Grasset), 2009. Avem de-a face cu cărţi pamflet sau cel puţin ironice, alerte, legate cu precădere de stricta actualitate, incomode prin scormonirea prin viaţa instituţiilor şi indivizilor, prin afirmarea unor adevăruri amendate/amendabile de către structurile socio-politice convenţionale. Nici o legătură cu celebra atitudine ideologică liberală de [foarte] stânga „Political Correction”!!
Eric de Montgolfier (Obligaţia de a contraria) este procuror al republicii Franceze, incoruptibil, imparţial, determinat, cu o singură ambiţie: să facă respectată legea şi deci cetăţenii pe care aceasta îi protejează. Tradiţiile învechite şi lentoarea instituţiilor, ierarhia atotputernică ce obligă adesea, în mod bizar, la clasarea unor dosare, personajele de neatins, indulgenţa suspectă a autorităţilor faţă de potentaţii cu imagine îndoielnică, amestecul politicului în dispreţ faţă de separarea puterilor în stat – sunt aspecte contra cărora bătălia nu trebuie să înceteze. Trebuie asanate apele acestui „stabiliment termal” care pune în pericol sănătatea celor care sunt trataţi, trebuie să acceptăm obligaţia de a contraria – este ideea acestei cărţi care, adaptată în limba şi pentru societatea română, ni s-ar cam potrivi mănuşă!
Eseul-pamflet al lui Jean Clair este o diatribă dură la adresa stării actuale a muzeelor aflate în derivă din pricina politicii culturale franceze. Profanare este socotită, în „predica” lui Jean Clair, preocuparea pentru „modernizare” prin amestecul de elemente din timpuri istorice diferite în unele manifestări – concerte rock în vechi biserici rurale etc.–, „glisarea cultului spre cultură şi apoi a culturii spre cultural [în sens de divertisment, n.m. F.D.]” Acest declin „se întrupează în înlocuirea unei «legături verticale, dirijate de jos în sus» - teologică – printr-o «circulaţie verticală», cea a vârstei democratice: «Culturalul dispersat, derutat, degradat, descalificat ne face să coborâm din nou.» Punctul de plecare (al celei de-a doua părţi a cărţii - La Vaine Gloire) este un articol de atitudine apărut în Le Monde, în 12 decembrie 2006, semnat împreună cu Françoise Cachin şi Roland Recht, Les musées ne sont pas à vendre, referitor la acceptul statului francez de a oferi expertiza sa completă în vederea construirii unei replici al Muzeului Luvru la… Abu Dabi, ba, mai mult, împrumutarea, timp de zece ani, prin rotaţie, a unor lucrări din patrimoniul naţional şi organizarea, acolo, timp de cincisprezece ani, a unor expoziţii de răsunet internaţional. În contrapartidă, se va primi un miliard de euro vreme de treizeci de ani, destinat muzeului Luvru şi altor muzee din Franţa. O afacere pe bani grei, pe seama patrimoniului cultural din Hexagon. Jean Clair este şi mai dur: „liquidation du patrimoine national” şi o socoteşte o propunere de abolire a inalienabilităţii operelor din colecţiile naţionale, căreia îi opune o concepţie substanţialistă asupra operei de artă, care, de facto, o exclude din circuitul economic: „O operă de artă nu este un «produs», pentru că, spre deosebire de obiectele industriale, ea nu poate fi «re-produsă». Întrupare a unui «loc» şi unei «istorii» - faimosul «aici şi acum» de care vorbea Walter Benjamin -, opera de artă îşi pierde aura, pentru a ne exprima precum filosoful german care-l inspiră pe autorul francez, altfel, foarte simpatic prin inocenţa sa donquijotescă. Numai că lasă în urmă un gust amar şi o tristeţe „iremediabilă” [Acédie - la mélancolie mortelle, l’ennui, l’abattement de l’esprit que cause la paresse du cœur – ca să reluăm titlul lungii peroraţii care încheie cartea] cu cât ne trimite cu gândul spre starea patrimoniului naţional românesc. Dar să continuăm, venind mai aproape de zilele noastre de criză economică…
Deuxième chronique du règne de Nicolas Ier (Le comportement personnel de Notre Fulminent Leader commençait à choquer) se intitulează cartea lui Patrick Rambaud premiată de curând. Ea urmează celei apărute în 2008 - Chronique du règne de Nicolas Ier (Chronique des six premiers mois du «règne» de Sarkozy, en pastiche de Saint-Simon ), Paris, Grasset. Nicolas Ier nu e altul decât Nicolas Sarkozy, Preşedinte al Republicii Franceze din 2007, altfel cu interesante legături balcanice (ungureşti, greceşti, româneşti…). Patrick Rambaud a făcut critică de cinema la France Inter, presă satirică – specialist recunoscut în parodierea a numeroase personalităţi literare şi universitare –, dar a fost recompensat cu premiile Goncourt şi de l'Académie française, în 1997, pentru „La Bataille”, un roman istoric bine scris, agreabil, despre înfrângerea lui Napoleon la Essling, lângă Viena, în 1809 (şi publicat, în 2001, în limba română, de Editura Est, în traducerea Irinei Mavrodin). În 2008 a mai publicat „Gramatica distractivă”, o carte în cunoscuta sa manieră ironică şi populară. „Arta de a manipula limba, de a jongla cu cuvintele şi de a le face să danseze pe pagină în ritmul spiritului său viu şi ascuţit. Maniera, de asemenea, ireverenţioasă, răutăcioasă, amuzantă şi elegantă. Gramatica distractivă este un manual irezistibil pentru învăţarea şi folosirea limbii franceze manipulându-i subtilităţile şi iregularităţile.” (Thomas Flamerion). Ce se întâmplă în Deuxième chronique du règne de Nicolas Ier? Se întâmplă tot ce ne putem aştepta de la un asemenea autor specialist în parodiere şi satiră. Aflăm că Sarkozy s-a schimbat. Eficacitatea, temperanţa, răceala, cuminţenia sunt noile obişnuinţe ale sale. „Prinţul minunat” nu mai este acelaşi. Cravatele sale s-au schimbat. Vestele sunt mai puţin adânc tăiate… Da.. dar… Patrick Rambaud nu se lasă nicicum în voia legendelor oficiale, ci alege să-şi continue cruda şi hilara sa cronică dezvăluind adevăratul tablou al domniei pentru piaţa publică. Se revine la vizita grotescă şi controversată a lui Muammar al-Kadhafi, sosirea Carlei Bruni („Contesa Carlita”) în viaţa „suveranului”, vizita în China şi veleităţile sale europene. Dincolo de a relua imagini pe larg difuzate, Rambaud adaugă propria amprentă, propria creaţie, sub forma dialogurilor restituite, deformate, care calcă pe bătături pe cine vrei şi nu vrei. Calităţile stilistice depăşesc simpla parodiere, vizând o veritabilă compoziţie literară, în care persiflează fără mănuşi, într-o manieră tragicomică, folosind, ca şi în prima cronică, vocabularul Vechiului Regim (a se vedea perifrazele cu care este desemnat Sarkozy:„Notre bien-aimé monarque”, „Son efficace Majesté”, „Notre bouillant leader”, Notre stupéfiant souverain”, „Notre prince”, „Notre maître”). Florent Georgesco, într-un interviu de anul trecut cu Rambaud, pentru La Revue Littéraire, mărturiseşte: „Cartea este un fel de descărcare prin râs, de revanşă ironică la ceea ce liderul nostru infecţios [în franceză, vibrionnant, cu câteva trimiteri subtile, în maniera Gramaticii distractive] ne face să suportăm. Simţim în permanenţă, în spatele aparentei lejerităţi, o profundă mânie.” La care autorul replică: „Recunosc, nu suport personajul. Am oroare de oamenii care sunt îmbătaţi de ei înşişi, de mica lor persoană, de puterea lor şi, în final, de bani. Nimic altceva decât banii contează pentru el, totul se învârte în jurul lor. Restul e imitaţie. Se lichidează, se vinde la solduri, totul trebuie să dispară.” Viziunea fundamentală a lui Rambaud, dincolo de manierea personală de abordare stilistică, este că Republica nu mai este ce-a fost, că ceva se schimbă, şi nu în bine, în societatea franceză. Autorul câtorva cărţi importante despre Napoleon trimite deloc întâmplător la Vechiul Regim, ceva începe să semene, desigur, la altă scară, cu starea social-politică a începutului de secol 19… „Comparaţiile istorice sunt totdeauna false, nu ne aflăm niciodată în faţa aceloraşi fenomene. Dar există neapărat puncte comune între oameni însetaţi de putere… Un lucru îl apropie pe Sarkozy de Napoleon III, începutul. După lovitura sa de stat, a lucrat şi cu socialiştii, cu utopiştii”. O astfel de carte a primit Premiul cărţii incorecte nu demult, nu se ştie ce impact va avea asupra vieţii francezilor, dar poate că pe câţiva îi va pune pe gânduri. Şi, în stil pur latin, vor comenta: „Uite, măi, ce le-a mai zis-o !” Şi atât.
Data viitoare, despre Premiul celor doi magoţi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu