Saturday, August 1, 2009 6:18:41 AM
Cafenele: 2. Le Prix Cazes - Brasserie Lipp
Iată că persist în ideea de a rămâne, în această pagină, departe de „les prix littéraires majeurs”, încercând să fac ceva dreptate şi celor din rândul al doilea, care nu sunt deloc „minore”, ba chiar au istorie şi, pe deasupra, şi farmec! Adesea, „premiile cafenelelor” fac un fel de dreptate, alegând cărţi/autori care chiar au prins selecţia finală la unul din „cele şase”.
Am rămas, data trecută, pe trotuarul din faţa cafenelei Les Deux Magots, intuind chemarea unor doamne din preajma braseriei Lipp. Traversăm Boulevard Saint Germain (cu un scurt popas pe insula-refugiu dintre sensurile de mers… acolo am putea citi un panou care ne invită la o expoziţie cu 60 de obiecte de pe Insula Paştelui… sau „Les collages de Max Ernst au Musée d’Orsay du 30 juin au 13 septembre 2009”… ori „La Fête de la Musique 2009 à Paris le dimanche 21 juin”, dar să nu ne lăsăm deturnaţi…), privim vitrinele generoase de la Emporio Armani - de-ar fi de nasul nostru… nu departe, pe rue de Rennes, dincolo de piaţeta Québec, e un Monoprix, dacă avem chef de shopping… - şi imediat ajungem sub parasolarul portocaliu de la Lipp, lângă geamurile mari pe care scrie „service continu 09h à 01h” şi prin care privim interiorul elegant (încă n-au tras perdeluţele…). Dacă avem cardul destul de bine garnisit, putem intra, desigur, şi putem alege: Choucroute, Jambon d’York, saucisses de Strasbourg, harengs marinés, plat du jour, vin et produits d’Alasace… Cu câteva bune zeci de euro am beneficia de o masă pe cinste… Vegetarienii pot ieşi mai ieftin: Couscous de Légumes: Brick de chèvre frais à la menthe, poichichade, fenouil au safran, aubergine aux épices, courgette frite, tomate et méchouiade de poivrons confits, semoule de blé aux raisins, fruits secs & confits et bouillon de légumes. Compote d'oignons au miel et jus piquant… Se zice că meniurile nu s-au schimbat de o jumătate de secol… Destul, însă, am venit aici cu alt scop!
Să facem o prezentare rapidă: „Veritabilă instituţie pariziană, Braseria Lipp este o adresă de neocolit în Saint Germain des Près de mai bine de 120 de ani! După crearea sa, în 1880, de către Léonard Lipp, locul a căpătat o solidă reputaţie literară şi politică. Găzduieşte de-a lungul anilor toate marile nume care au marcat literatura franceză (Gide, Malraux, Proust, Saint Exupéry, Camus, Sartre...) şi devine treptat o adevărată „sucursală a Camerei Deputaţilor”.
De fapt, sosirea tânărului Marcelin Cazes (băiat de cafenea originar din Languiole, Auvergne), în 1919, şi preluarea, în 1925, a bistroului de la Martin Barthélémy Hébrard, este momentul în care locul se încarcă de semnificaţii culturale semnificative. Cazes e fascinat de lumea literelor şi reprezentaţii acesteia care bântuie prin zonă şi decide să creeze un premiu literar acordat de stabiliment şi care să-i poarte numele. Legenda se naşte. Aşa se face că, din 1935, anual, înainte de deschiderea Salonului cărţii de la Paris, la Braseria Lipp se decernă premiul Cazes, recompensând un autor care nu a mai obţinut niciodată o distincţie literară. Astăzi, chiar dacă proprietarul este altul (după 1990, grupul Bertrand), tradiţia rădăcinilor auvergnante s-a păstrat şi alesul juriului primeşte 4.000 de euro. În atmosfera unui interior în care pare că timpul a fost suspendat, unde, degustând obişnuitul «plat du jour», poţi zări pe Jorge Semprun, BHL, Laurent Terzieff, Jean Paul Gaultier, Jack Nickolson, Sophia Coppola, Sandrine Kimberlain, Jean Paul Belmondo ori Benjamin Biolay..., poţi admira decorul de la 1900, cu ceramica murală a lui Léon Fargues şi plafoanele pictate de Charly Garrey. Asta după ce, înainte de a intra, ai privit cu viu interes celebra faţadă în acaju vernisat. Locul este implicat şi în numeroase întâmplări cu caracter anecdotic: Mehdi Ben Barka (politician marocan) a fost răpit din faţa braseriei, în octombrie 69; François Mitterrand venea adesea să dejuneze cu fiica sa Mazarine, cu mult înainte de izbucnirea scandalului unei relaţii care aici era… secretul lui Polichinelle; tot aici a rostit el celebrele cuvinte „mă trimiteţi la Elisée”, în chiar ziua morţii lui Pompidou (1974) – fiind ales la următoarele prezidenţiale…
Azi nu intrăm în braseria Lipp. Nu sunt măsuţe pe trotuar, cum vedem la cafenelele de vizavi şi chiar la Taverne St. Germain, câţiva paşi mai departe. Doamnele care au beneficiat de alegerea juriului, ştiţi deja, sunt Françoise Wagener, autoarea, Louise de Vilmorin, subiectul cărţii. Le-am zărit când tocmai se întâlniseră cu juriul (Solange Fasquelle – preşedinte, Dominique Bona, André Bourin, Georges-Emmanuel Clancier, Claude-Michel Cluny, Gérard de Cortanze, Guy Dupré, Franz-Olivier Giesbert, Claude Mourthe, Eris Roussel şi Joël Schmidt - secretar general), prima în carne şi oase, cealaltă în celebritatea salonului său de la jumătatea veacului trecut. Erau de faţă ambasadorul Mexicului, Carlos de Icaza (prezent pentru că ţara sa este invitat special la Salon du livre 2009), şi numeroase personalităţi ale lumii politice, literare şi artistice. Françoise Wagener este autoarea altor biografii: Madame Récamier (Grand Prix des lectrices de Elle 1987), La Reine Hortense (Grand Prix d'Histoire de la Vallée-aux-Loups 1992, Prix Napoléon III 1993), La Comtesse de Boigne (lucrare premiată de Academia franceză în 1997), L'Impératrice Joséphine, (Flammarion / 1999), Aglae [de Prangny], Flammarion, 2002. După cum se vede, ca şi la premiul Les Deux Magots, principiul iniţial („Il récompense un auteur n'ayant jamais eu d'autre distinction littéraire”) s-a pierdut: nu mai este ales neapărat un autor care nu a mai obţinut un alt premiu. Presupunem că pe prim plan este valoarea…
Je suis née inconsolable: Louise de Vilmorin (1902-1969) pare o frumoasă încercare de reabilitare a unei scriitoare subestimate şi unei graţioase animatoare a celebrului „Salon bleu” din Verrières. Întâlnirile amoroase cu Antoine de Saint-Exupéry, Orson Welles, Roger Nimier, André Malraux etc., frumuseţea care a inspirat fotografi pictori şi celebri, puterea excepţională de seducţie e puţin probabil să justifice afirmaţia din titlul cărţii – de ce ar fi inconsolabilă? La 17 ani, bolnavă de tuberculoză osoasă, e pe cale să se căsătorească cu Antoine de Saint-Exupéry, un tânăr fără bani şi fără viitor, în viziunea mamei, Mélaniei de Vilmorin. (Geneviève din «Courrier Sud» a lui Saint-Exupéry are, însă, drept model pe Louise… iar aceasta va scrie o culegere poeme cu titlul evocator, «Fiançailles pour rire» - 1939). Va face pasul căsătoriei cu un bogătaş american de 39 de ani, Henry Leigh-Hunt, unul dintre numeroşii amanţi ai mamei sale şi tată cu trei fete, Jessie, Elena, Alexandra. Aşa ajunge la Las Vegas, unde se plictiseşte de moarte, dar scrie admirabile scrisori (publicate în 2004 - Correspondance avec ses amis, éd. établie par O. Muth, Le Promeneur). Întâlnirea cu André Malraux îi creşte încrederea în talentul său literar şi primul său roman, «Sainte-Unefois», ajunge la Gallimard şi, în 1934, provoacă un entuziasm delirant! Jean Cocteau declară: «Vous êtes une sainte et je vous épouse.» Cum ea nu era deloc o sfântă, nu se mărită cu Jean Cocteau, unul dintre cei mai fideli prieteni ai săi. Nici relaţia cu Malraux, interesat nu doar de scriitoare, ci şi de femeie, nu merge foarte departe, acesta o rupe curând, Louise pare inconsolabilă, dar găseşte refugiu la pictorul Jean Hugo, la Pierre Brisson, şeful de la «le Figaro», la editorul ei, Gaston Gallimard, pentru a numi numai pe aceştia trei. Aşadar, în dragoste, Louise de Vilmorin nu face altceva decât s-o repete pe Natalie Barney: «En amour, je n'aime que les commencements.» Pentru aceste multe începuturi, trebuie să divorţeze. Se crede liberă pentru un timp îndelungat. În 1938, îl întâlneşte pe cel care-i va fi al doilea şi ultimul soţ: contele maghiar Pali Palffy, care o duce la castelul său din Pudmerice, undeva, în Carpaţii slovaci. Viaţa romantică la care visase dintotdeauna ţine doar până la începutul războiului, în 1939. Va rămâne la Pudmerice până în 1944, când revine în Franţa. Scrisese Le Lit à colonnes (1941) şi divorţase de Pali, un mare „coureur de jupons”. În 1951, devine celebră după publicarea romanului „Madame De…”, adaptat pentru marele ecran de Max Ophüls, cu Danièle Darrieux, în rolul titular, şi Vittorio De Sica. Curând, se mută la Verrières (le Buisson, Essonne), pe tărâmul înaintaşilor săi, la sud de Paris. (Azi există aici un scuar care-i poartă numele.) După exemplu lui George Sand, doamna de la Nohant, devine doamna de la Verrières. Dacă George îi primea pe Liszt sau Delacroix, Louise îi primeşte pe Jean Cocteau, care scrie aici „Dificultatea de a fi”, pe Orson Welles, care scrie aici „Domnul Arkadin”. În salonul său albastru, Louise adună tot Parisul, toată Londra, toată Viena, toată Roma, încarnează ea singură Statele Unite – şi mondene! – ale Europei, afirmă Jean Chalon, în le Nouvel Observateur.
În anii ’60, devine o adevărată „machine à plaire”: romancierul Roger Nimier, editorul Pierre Seghers, cântăreţul Léo Ferré… ca să numim doar trei… Dar cadoul suprem este André Malraux, pe care de Gaulle îl făcuse ministru al Culturii, recucerit şi convins să o ia de soţie… însă doamna Malraux refuză divorţul… aşa că doar se instalează împreună la Verrières, în iulie 1969. Noul rege al salonului albastru, Malraux trebuie să admită la curtea sa oaspeţii veseli ai reginei Louise, ceea ce nu-l prea amuză pe scriitor. „Viaţa cotidiană – ne povesteşte Jean Chalon – nu întârzie să devină insuportabilă pentru elefantul Malraux şi pentru fluturaşul Louise, care nu au aceleaşi subiecte de amuzament.” Cea care cedează trebuie să fie Louise, care rezumă, într-un moment de exasperare, situaţia: «Je ne suis plus Louise de Vilmorin, je suis Marilyn Malraux». Trecuseră numai câteva luni de când locuiau împreună şi, în după amiaza zilei de 26 decembrie, Louise moare subit.
Trecând de la viaţa socială la intimitatea sentimentală sau studiul literar, Françoise Wagener ne restituie cu oarece maliţie viaţa tumultoasă a celei numită „Loulou”, insuflând un elan romanesc biografiei şi făcându-l pe cititor să resimtă modernitatea Louisei de Vilmorin. Dacă juriul premiului Cazes - Brasserie Lipp şi-a propus obţinerea mai multor efecte, a reuşit. Scriitura profesionist artistică a doamnei Wagener şi viaţa extraordinar de bogată a personajului său, nu numai pe plan fizic-sentimental, ci şi pe plan spiritual-creator. Nici un aspect nu este lăsat în umbră, ceea ce face din cartea de faţă (şi chiar din toate cărţile semnate Françoise Wagener) obiectul unui interes mai larg chiar pentru editurile româneşti de profil.
O privire asupra premiaţilor din anii anterior ne întăreşte opinia că Prix Cazes Brasserie Lipp nu se acordă întâmplător: 2008 - Claude Delay, Giacometti. Alberto et Diego: L'histoire cachée (Fayard); 2007 - Richard Millet, Dévorations (Gallimard) – (un politically incorrect: „Nu-i mai citesc pe scriitorii contemporani, nici scriitura şi nici temele lor nu mai reuşesc să-mi trezească interesul… Romanului francez îi lipseşte arhitectura, cultura, inteligenţa…”); 2006 - Emmanuelle Loyer, Paris à New York: Intellectuels et artistes français en exil (1940-1947) (Grasset); 2005 - Françoise Hamel, Fille de France (Plon); 2004 - Béatrice Commengé, Et il ne pleut jamais, naturellement (Gallimard) – autoare şi a biografiei Henry Miller, ange, clown, voyou (Plon 1991); 2004 - Georges Suffert, Le Pape et l'Empereur (de Fallois); 2003 - Jean-Claude Lamy, Mac Orlan, l'aventurier immobile (Albin Michel)…
Un premiu cu orientare interesantă, al unei tradiţii care se respectă. Va trebui să plecăm, doamnele s-au retras discret. Portofelul nu ne permite să răspundem tentaţiei de a intra la Brasserie Lipp… Poate la Café de Flore… are şi ea, din 1994, un premiu, acordat „unui tânăr autor cu talent promiţător”… Ştiţi că este interesant?! Iată ce ni se spune: „Criteriile de selecţie sunt originalitatea, modernitatea şi tinereţea. Juriul e compus din jurnalişti şi se distinge prin independenţa, libertatea şi insolenţa sa”! Hm… am mai văzut şi la Les Deux Magots cât se respectă principiile… Vom vedea, în numărul viitor, că la Café de Flore ne aflăm chiar vis-à-vis de Brasserie Lipp… istoric şi literar vorbind… La revedere.
Iată că persist în ideea de a rămâne, în această pagină, departe de „les prix littéraires majeurs”, încercând să fac ceva dreptate şi celor din rândul al doilea, care nu sunt deloc „minore”, ba chiar au istorie şi, pe deasupra, şi farmec! Adesea, „premiile cafenelelor” fac un fel de dreptate, alegând cărţi/autori care chiar au prins selecţia finală la unul din „cele şase”.Am rămas, data trecută, pe trotuarul din faţa cafenelei Les Deux Magots, intuind chemarea unor doamne din preajma braseriei Lipp. Traversăm Boulevard Saint Germain (cu un scurt popas pe insula-refugiu dintre sensurile de mers… acolo am putea citi un panou care ne invită la o expoziţie cu 60 de obiecte de pe Insula Paştelui… sau „Les collages de Max Ernst au Musée d’Orsay du 30 juin au 13 septembre 2009”… ori „La Fête de la Musique 2009 à Paris le dimanche 21 juin”, dar să nu ne lăsăm deturnaţi…), privim vitrinele generoase de la Emporio Armani - de-ar fi de nasul nostru… nu departe, pe rue de Rennes, dincolo de piaţeta Québec, e un Monoprix, dacă avem chef de shopping… - şi imediat ajungem sub parasolarul portocaliu de la Lipp, lângă geamurile mari pe care scrie „service continu 09h à 01h” şi prin care privim interiorul elegant (încă n-au tras perdeluţele…). Dacă avem cardul destul de bine garnisit, putem intra, desigur, şi putem alege: Choucroute, Jambon d’York, saucisses de Strasbourg, harengs marinés, plat du jour, vin et produits d’Alasace… Cu câteva bune zeci de euro am beneficia de o masă pe cinste… Vegetarienii pot ieşi mai ieftin: Couscous de Légumes: Brick de chèvre frais à la menthe, poichichade, fenouil au safran, aubergine aux épices, courgette frite, tomate et méchouiade de poivrons confits, semoule de blé aux raisins, fruits secs & confits et bouillon de légumes. Compote d'oignons au miel et jus piquant… Se zice că meniurile nu s-au schimbat de o jumătate de secol… Destul, însă, am venit aici cu alt scop!
Să facem o prezentare rapidă: „Veritabilă instituţie pariziană, Braseria Lipp este o adresă de neocolit în Saint Germain des Près de mai bine de 120 de ani! După crearea sa, în 1880, de către Léonard Lipp, locul a căpătat o solidă reputaţie literară şi politică. Găzduieşte de-a lungul anilor toate marile nume care au marcat literatura franceză (Gide, Malraux, Proust, Saint Exupéry, Camus, Sartre...) şi devine treptat o adevărată „sucursală a Camerei Deputaţilor”.
De fapt, sosirea tânărului Marcelin Cazes (băiat de cafenea originar din Languiole, Auvergne), în 1919, şi preluarea, în 1925, a bistroului de la Martin Barthélémy Hébrard, este momentul în care locul se încarcă de semnificaţii culturale semnificative. Cazes e fascinat de lumea literelor şi reprezentaţii acesteia care bântuie prin zonă şi decide să creeze un premiu literar acordat de stabiliment şi care să-i poarte numele. Legenda se naşte. Aşa se face că, din 1935, anual, înainte de deschiderea Salonului cărţii de la Paris, la Braseria Lipp se decernă premiul Cazes, recompensând un autor care nu a mai obţinut niciodată o distincţie literară. Astăzi, chiar dacă proprietarul este altul (după 1990, grupul Bertrand), tradiţia rădăcinilor auvergnante s-a păstrat şi alesul juriului primeşte 4.000 de euro. În atmosfera unui interior în care pare că timpul a fost suspendat, unde, degustând obişnuitul «plat du jour», poţi zări pe Jorge Semprun, BHL, Laurent Terzieff, Jean Paul Gaultier, Jack Nickolson, Sophia Coppola, Sandrine Kimberlain, Jean Paul Belmondo ori Benjamin Biolay..., poţi admira decorul de la 1900, cu ceramica murală a lui Léon Fargues şi plafoanele pictate de Charly Garrey. Asta după ce, înainte de a intra, ai privit cu viu interes celebra faţadă în acaju vernisat. Locul este implicat şi în numeroase întâmplări cu caracter anecdotic: Mehdi Ben Barka (politician marocan) a fost răpit din faţa braseriei, în octombrie 69; François Mitterrand venea adesea să dejuneze cu fiica sa Mazarine, cu mult înainte de izbucnirea scandalului unei relaţii care aici era… secretul lui Polichinelle; tot aici a rostit el celebrele cuvinte „mă trimiteţi la Elisée”, în chiar ziua morţii lui Pompidou (1974) – fiind ales la următoarele prezidenţiale…
Azi nu intrăm în braseria Lipp. Nu sunt măsuţe pe trotuar, cum vedem la cafenelele de vizavi şi chiar la Taverne St. Germain, câţiva paşi mai departe. Doamnele care au beneficiat de alegerea juriului, ştiţi deja, sunt Françoise Wagener, autoarea, Louise de Vilmorin, subiectul cărţii. Le-am zărit când tocmai se întâlniseră cu juriul (Solange Fasquelle – preşedinte, Dominique Bona, André Bourin, Georges-Emmanuel Clancier, Claude-Michel Cluny, Gérard de Cortanze, Guy Dupré, Franz-Olivier Giesbert, Claude Mourthe, Eris Roussel şi Joël Schmidt - secretar general), prima în carne şi oase, cealaltă în celebritatea salonului său de la jumătatea veacului trecut. Erau de faţă ambasadorul Mexicului, Carlos de Icaza (prezent pentru că ţara sa este invitat special la Salon du livre 2009), şi numeroase personalităţi ale lumii politice, literare şi artistice. Françoise Wagener este autoarea altor biografii: Madame Récamier (Grand Prix des lectrices de Elle 1987), La Reine Hortense (Grand Prix d'Histoire de la Vallée-aux-Loups 1992, Prix Napoléon III 1993), La Comtesse de Boigne (lucrare premiată de Academia franceză în 1997), L'Impératrice Joséphine, (Flammarion / 1999), Aglae [de Prangny], Flammarion, 2002. După cum se vede, ca şi la premiul Les Deux Magots, principiul iniţial („Il récompense un auteur n'ayant jamais eu d'autre distinction littéraire”) s-a pierdut: nu mai este ales neapărat un autor care nu a mai obţinut un alt premiu. Presupunem că pe prim plan este valoarea…Je suis née inconsolable: Louise de Vilmorin (1902-1969) pare o frumoasă încercare de reabilitare a unei scriitoare subestimate şi unei graţioase animatoare a celebrului „Salon bleu” din Verrières. Întâlnirile amoroase cu Antoine de Saint-Exupéry, Orson Welles, Roger Nimier, André Malraux etc., frumuseţea care a inspirat fotografi pictori şi celebri, puterea excepţională de seducţie e puţin probabil să justifice afirmaţia din titlul cărţii – de ce ar fi inconsolabilă? La 17 ani, bolnavă de tuberculoză osoasă, e pe cale să se căsătorească cu Antoine de Saint-Exupéry, un tânăr fără bani şi fără viitor, în viziunea mamei, Mélaniei de Vilmorin. (Geneviève din «Courrier Sud» a lui Saint-Exupéry are, însă, drept model pe Louise… iar aceasta va scrie o culegere poeme cu titlul evocator, «Fiançailles pour rire» - 1939). Va face pasul căsătoriei cu un bogătaş american de 39 de ani, Henry Leigh-Hunt, unul dintre numeroşii amanţi ai mamei sale şi tată cu trei fete, Jessie, Elena, Alexandra. Aşa ajunge la Las Vegas, unde se plictiseşte de moarte, dar scrie admirabile scrisori (publicate în 2004 - Correspondance avec ses amis, éd. établie par O. Muth, Le Promeneur). Întâlnirea cu André Malraux îi creşte încrederea în talentul său literar şi primul său roman, «Sainte-Unefois», ajunge la Gallimard şi, în 1934, provoacă un entuziasm delirant! Jean Cocteau declară: «Vous êtes une sainte et je vous épouse.» Cum ea nu era deloc o sfântă, nu se mărită cu Jean Cocteau, unul dintre cei mai fideli prieteni ai săi. Nici relaţia cu Malraux, interesat nu doar de scriitoare, ci şi de femeie, nu merge foarte departe, acesta o rupe curând, Louise pare inconsolabilă, dar găseşte refugiu la pictorul Jean Hugo, la Pierre Brisson, şeful de la «le Figaro», la editorul ei, Gaston Gallimard, pentru a numi numai pe aceştia trei. Aşadar, în dragoste, Louise de Vilmorin nu face altceva decât s-o repete pe Natalie Barney: «En amour, je n'aime que les commencements.» Pentru aceste multe începuturi, trebuie să divorţeze. Se crede liberă pentru un timp îndelungat. În 1938, îl întâlneşte pe cel care-i va fi al doilea şi ultimul soţ: contele maghiar Pali Palffy, care o duce la castelul său din Pudmerice, undeva, în Carpaţii slovaci. Viaţa romantică la care visase dintotdeauna ţine doar până la începutul războiului, în 1939. Va rămâne la Pudmerice până în 1944, când revine în Franţa. Scrisese Le Lit à colonnes (1941) şi divorţase de Pali, un mare „coureur de jupons”. În 1951, devine celebră după publicarea romanului „Madame De…”, adaptat pentru marele ecran de Max Ophüls, cu Danièle Darrieux, în rolul titular, şi Vittorio De Sica. Curând, se mută la Verrières (le Buisson, Essonne), pe tărâmul înaintaşilor săi, la sud de Paris. (Azi există aici un scuar care-i poartă numele.) După exemplu lui George Sand, doamna de la Nohant, devine doamna de la Verrières. Dacă George îi primea pe Liszt sau Delacroix, Louise îi primeşte pe Jean Cocteau, care scrie aici „Dificultatea de a fi”, pe Orson Welles, care scrie aici „Domnul Arkadin”. În salonul său albastru, Louise adună tot Parisul, toată Londra, toată Viena, toată Roma, încarnează ea singură Statele Unite – şi mondene! – ale Europei, afirmă Jean Chalon, în le Nouvel Observateur.
În anii ’60, devine o adevărată „machine à plaire”: romancierul Roger Nimier, editorul Pierre Seghers, cântăreţul Léo Ferré… ca să numim doar trei… Dar cadoul suprem este André Malraux, pe care de Gaulle îl făcuse ministru al Culturii, recucerit şi convins să o ia de soţie… însă doamna Malraux refuză divorţul… aşa că doar se instalează împreună la Verrières, în iulie 1969. Noul rege al salonului albastru, Malraux trebuie să admită la curtea sa oaspeţii veseli ai reginei Louise, ceea ce nu-l prea amuză pe scriitor. „Viaţa cotidiană – ne povesteşte Jean Chalon – nu întârzie să devină insuportabilă pentru elefantul Malraux şi pentru fluturaşul Louise, care nu au aceleaşi subiecte de amuzament.” Cea care cedează trebuie să fie Louise, care rezumă, într-un moment de exasperare, situaţia: «Je ne suis plus Louise de Vilmorin, je suis Marilyn Malraux». Trecuseră numai câteva luni de când locuiau împreună şi, în după amiaza zilei de 26 decembrie, Louise moare subit.
Trecând de la viaţa socială la intimitatea sentimentală sau studiul literar, Françoise Wagener ne restituie cu oarece maliţie viaţa tumultoasă a celei numită „Loulou”, insuflând un elan romanesc biografiei şi făcându-l pe cititor să resimtă modernitatea Louisei de Vilmorin. Dacă juriul premiului Cazes - Brasserie Lipp şi-a propus obţinerea mai multor efecte, a reuşit. Scriitura profesionist artistică a doamnei Wagener şi viaţa extraordinar de bogată a personajului său, nu numai pe plan fizic-sentimental, ci şi pe plan spiritual-creator. Nici un aspect nu este lăsat în umbră, ceea ce face din cartea de faţă (şi chiar din toate cărţile semnate Françoise Wagener) obiectul unui interes mai larg chiar pentru editurile româneşti de profil.
O privire asupra premiaţilor din anii anterior ne întăreşte opinia că Prix Cazes Brasserie Lipp nu se acordă întâmplător: 2008 - Claude Delay, Giacometti. Alberto et Diego: L'histoire cachée (Fayard); 2007 - Richard Millet, Dévorations (Gallimard) – (un politically incorrect: „Nu-i mai citesc pe scriitorii contemporani, nici scriitura şi nici temele lor nu mai reuşesc să-mi trezească interesul… Romanului francez îi lipseşte arhitectura, cultura, inteligenţa…”); 2006 - Emmanuelle Loyer, Paris à New York: Intellectuels et artistes français en exil (1940-1947) (Grasset); 2005 - Françoise Hamel, Fille de France (Plon); 2004 - Béatrice Commengé, Et il ne pleut jamais, naturellement (Gallimard) – autoare şi a biografiei Henry Miller, ange, clown, voyou (Plon 1991); 2004 - Georges Suffert, Le Pape et l'Empereur (de Fallois); 2003 - Jean-Claude Lamy, Mac Orlan, l'aventurier immobile (Albin Michel)…
Un premiu cu orientare interesantă, al unei tradiţii care se respectă. Va trebui să plecăm, doamnele s-au retras discret. Portofelul nu ne permite să răspundem tentaţiei de a intra la Brasserie Lipp… Poate la Café de Flore… are şi ea, din 1994, un premiu, acordat „unui tânăr autor cu talent promiţător”… Ştiţi că este interesant?! Iată ce ni se spune: „Criteriile de selecţie sunt originalitatea, modernitatea şi tinereţea. Juriul e compus din jurnalişti şi se distinge prin independenţa, libertatea şi insolenţa sa”! Hm… am mai văzut şi la Les Deux Magots cât se respectă principiile… Vom vedea, în numărul viitor, că la Café de Flore ne aflăm chiar vis-à-vis de Brasserie Lipp… istoric şi literar vorbind… La revedere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu