Sunday, May 30, 2010 6:25:38 PMRobinson Crusoe, Daniel Defoe, Michel Tournier, Chevreuse, Spinoza, Tolstoi, Nobel, Marcel Proust, Jules Verne, Gallimard,François Mitterrand, Jacques Derrida, Alexandre Dumas, Mario de Andrade…, Natsume Sôseki, Jack Lang, Blaise Cendrars,Joseph Conrad, Vendredi, Ernst Jünger, Karl Marx, Vladimir Maikovski, Claudio Magris, Virginia Woolf, Rainer Maria Rilke,Angers, Choisel, D.H. Lawrence, Paul Valéry
Departe de mine tentaţia de a fi un fan necondiţionat al cărţilor de călătorie, dar nici nu le resping a priori, criteriul unei eventuale selecţii pentru lectură fiind, eventual, autorul, care m-a interesat vreodată cu o altă propunere literară şi, se înţelege, întâi de toate să fie literatură. Firesc, am autori care mi-s dragi pur şi simplu, care au, pentru mine, o savoarea specială în textele lor, indiferent de gen. Unul dintre cei cu ale căror cărţi aş vrea „să plec pe o insulă pustie” este Michel Tournier. (Pour la bonne bouche: El ar pleca într-un asemenea loc cu Etica lui Spinoza, Robinson Crusoe de Daniel Defoe şi Război şi pace de Tolstoi, pe care nu l-a citit încă… La asta ne potrivim, nici eu nu m-am încumetat!) Mai mult chiar, interviurile cu el îmi par adevărate bijuterii de spontaneitate, inteligenţă, stil, rigoare… Mai ales că nu voi ajunge niciodată să-l vizitez în valea Chevreuse. (Mi-ar plăcea să traduc acest nume cu acela al unui loc prin care umblam în copilărie: Căprăreţe. Pare că sună, etimologic, asemănător…) Cu unele dintre aceste dialoguri m-am delectat deunăzi, cu prilejul apariţiei volumului „Voyage et paysages”, în colecţia „Voyager avec…” înfiinţată în 1994 de La Quinzaine Litteraire şi Louis Vuitton (celebra casă de marochinărie de lux). Se cuvine reamintit că, tot aici, au apărut, de-a lungul anilor, cărţi de gen semnate de Ernst Jünger, D.H. Lawrence, Joseph Conrad, Claudio Magris, Vladimir Maikovski, Blaise Cendrars, Marcel Proust, Karl Marx, Jacques Derrida, Virginia Woolf, Natsume Sôseki, Rainer Maria Rilke, Mario de Andrade…
Aşadar, Michel Tournier în colecţia „Voyager avec…”, ce altceva decât o nouă „manta de imagini”* pentru încântarea degustătorilor! Doi dintre ei l-au vizitat, separat, în această lună mai: Marianne Payot (l’Express) şi Didier Jacob (le Nouvel Observateur). I-a primit „coiffé de son bonnet légendaire”, pe peronul casei parohiale din Choisel, aşezat pe o canapea înconjurată de cărţi puse direct pe sol, mereu prevenitor şi caustic, strălucitor şi derutant. Deschis la taifas, povesteşte din nou cum a ajuns să se mute în acest loc şi de ce a făcut-o. „N-am iubit niciodată Parisul, chiar dacă sunt născut acolo. Am învăţat să merg în scuarul de la [biserica Sainte] Trinité. Sunt un copil de arondismentul 9**. Inima mea a fost mereu în altă parte. Bunicul era farmacist într-un sat din Bourgogne, Bligny-sur-Ouche. El însuşi prepara medicamentele prescrise. Era o adevărată muncă de chimist, cu toate mirosurile pe care le presupune.” Premiul Academiei pentru „Vineri sau Limburile Pacificului” (1967) şi, mai ales, Goncourt-ul în unanimitate pentru „Regele arinilor” (1970) iau permis să renunţe al postul de la editura Plon. (De fapt, a fost concediat, după ce cărţile premiate i-au apărut la Gallimard, Plon se ferise să publice manuscrisele angajatului…). Deja, din 1962, făcea naveta la Paris, aşa că a ales definitiv locul spre care-l îmbiau sufletul şi amintirea vizitelor la bunicul de la ţară. Toate cărţile sale ulterioare vor fi scrise aici. Goncourt-ul i-a adus un tiraj de patru sute de mii de exemplare şi peste un milion de euro ca drepturi de autor. Intrat în juriul premiului, primeşte cinci sute de cărţi pe an spre a se documenta în vederea alegerii. Ştie să repereze un text interesant. Şi, apoi, „J'éprouve toujours du plaisir à recevoir des livres, je les palpe, les flaire, je ne peux pas les lire tous, mais, puisqu'ils ont la courtoisie de me rendre visite, j'en prends connaissance.”*** Dar va părăsi anul acesta juriul, are 85 de ani, îl va propune în locul său pe Jack Lang… Ideal e să intri în Academia Goncourt la 40 de ani.
Nu a ezitat nici un pic la primirea propunerii de a scrie despre călătoriile sale, ba chiar l-a inspirat. Şi dă şi un sfat: dacă aveţi un copil, oferiţi-i o a doua patrie, trimiteţi-l cât mai des posibil într-un acelaşi loc. Să aibă prieteni sau cel puţin amintiri din copilărie din, ne spune, Anglia, Portugalia, Statele Unite, Italia... Michel Tournier a fost norocos, în ciuda originilor sale mic-burgheze – tatăl se numea Tournier şi mama Fournier – a fost trimis la germanistică, ceea ce socoteşte că l-a îmbogăţit imens. Istoric, a fost o catastrofă – nazismul, războiul, înfrângerea, ocupaţia, pe scurt, oroarea. Dar el, împreună cu fraţii şi surorile şi-a petrecut vacanţele la Fribourg-en-Brisgau, într-o atmosferă catolică, iar după război şi-a continuat pregătirea la Tübingen, unde se făceau cele mai strălucite studii de filozofie. Dar, în Franţa, nu se potriveau, aşa că a trebuit să caute altceva de lucru decât să fie profesor. Aşa a ajuns să traducă mii de pagini pentru editura Plon, inclusiv Erich Maria Remarque ori arhivele secrete de pe Wilhelmstrasse (ministerul de externe german), pe care Aliaţii puseseră mâna. Mai târziu, va fi consilierul lui François Mitterrand în probleme germanice, acest îl vizita la Choisel.
Nu a primit premiul Nobel, dar, după vizita amândurora în Suedia, l-a primit Claude Simon, nu prea bine tratat în Franţa. Cel mai mare scriitor al secolului XX e Julien Gracq, iar dintre clasici îl alege pe Flaubert, pentru că povestirile sale sunt, în acelaşi timp, de un realism total şi de o magie irezistibilă. „Sunteţi mai mult Flaubert decât Proust…” – îl incită Didier Jacob. „Nu sunt deloc Proust. Sunt pentru fraza scurtă şi seacă. Proust e lichid, e ca aluatul. De asemenea, nu am fost niciodată atras de scrierile intime. Sunt un scriitor dintre cei pe care eu îi numesc «extimi», adică unul căruia puţin îi pasă de stările sale sufleteşti şi care priveşte în primul rând lume exterioară.” Iubeşte călătoriile, desigur, acelea cu trenul, cu vaporul, în care ai timp să trăieşti, să legi prietenii, să mănânci, să priveşti peisajul. Când călătoreşti cu avionul, eşti ca şi mort. Abia la aterizare prinzi viaţă. La întrebarea Mariannei Payot despre recenta criză a traficului aerian provocată de vulcanul islandez, pe care chiar l-a văzut într-una din călătoriile sale, îl umflă râsul: „Am avut sentimentul că mă întorc într-o lume familiară, aceea a meteorologiei, pe care avionul o ignoră astăzi. Astfel, fiinţa umane, care are pretenţia să trăiască fără natură, în afara naturii, ia câte o palmă din timp în timp.” Şi ştie ce spune, el, acela care a călătorit foarte mult, după câştigarea Goncourt-ului, în ţări unde i de traduceau cărţile. Toate i-au plăcut, după o săptămână, îi venea să rămână acolo. Cel mai mult a fost sedus de Japonia, ar fi trebuit să înveţe japoneza, dar „Que voulez-vous, on n'a qu'une vie” şi nici nu crede în metempsihoză. Unde i-ar plăcea să trăiască? În Tunisia, pentru farmecul ei, în Egipt, de care s-a ataşat foarte mult, ar fi putut obţine o catedră universitară la Cairo, ceea ce a ratat în Franţa. Nu-i pare rău, s-a îndreptat spre literatură şi lucrurile n-au mers chiar aşa de rău (desigur, râde). Vendredi ou la Vie sauvage,**** aflată în programa şcolară, s-a vândut în patruzeci de ani în şapte milioane de exemplare, e ca un fel de rentă.
Nu este iertat să se exprime nici despre actualitatea controverselor din lumea culturală pariziană. Apropo de scandalul Michel Onfray şi Le crépuscule d’une idole. L’affabulation freudienne, se exprimă lucid:„E dreptul său, dar nu-i văd necesitatea. Pentru mine, Freud este un medic şi psihanaliza o terapeutică. Vă lăsaţi psihanalizat pentru că aveţi o suferinţă, dar găsesc absurd să faceţi din acest tratament un mijloc de cunoaştere şi din psihanaliză un scop în sine.” Dar, iată, acela care nu este interesat de viaţa interioară, simte că a trăit deja prea mult. Viaţa îl face să sufere, nu face nimic, nu călătoreşte, se plictiseşte. Ce va fi după Tournier? Şi-a donat deja toate manuscrisele bibliotecii universitare din Angers. Cât priveşte casa, puţin îi pasă. S-ar putea s-o lase unui băiat din sat, pe care să-l adopte. Privind înapoi la viaţa sa, bilanţul este pozitiv. Are o mică listă de criterii: fizicul, familia, epoca, prietenii, dragostea şi prietenia. Epoca a fost teribilă: avea nouă ani când naziştii au luat puterea; fizic, se comportă bine şi nu e hidos; prieteni are atât cât îi trebuie; dragostea, aici e mai degrabă un deşert; meseria, aici a avut belşug. Sigur, mai scrie, texte mici, începe cu titlurile, de la care construieşte apoi… pentru că opera este în urma sa, „C'est pas mal, non?” – îl întreabă, retoric, în final, pe Didier Jacob, „ducele de Coisel”…
„Voiajuri şi peisaje” este un titlu firesc pentru Tournier. El însuşi s-a definit drept „scriitor geografic”, gen Jules Verne din „Înconjurul lumii în optzeci de zile”, dar a fost mereu „sfâşiat” între dorinţa de „perpetuă peregrinare”, de „vânătoare cosmopolită a cărnii”, în imagini şi peisaje, şi tentaţia unei vieţi liniştite, casnice, ascuns într-o cetate de cărţi. Nu degeaba Guy Duplat (La Libre Belgique) ne reaminteşte că s-a autodefinit ca „nomad sedentar”. Tocmai acestuia îi mărturiseşte că preferă Odiseea, roman geografic, Iliadei istorice, pe Jules Verne lui Alexandre Dumas. „Cel mai mare poet este Paul Valéry şi el e legat de Provence şi de Mediterana. Cel mai mare peisagist este Flaubert, legat de Normandia, dar bulversat şi de călătoria în Egipt.” Prefaţatoarea Ariette Bouloumié (cea care a creat fondul Tournier la biblioteca universităţii din Angers, director la Centre d'Études et de Recherches sur Imaginaire, Écriture et Culture) vorbeşte de dubla cultură, franco-germană, a autorului, de pregnanţa amintirilor şi impresiilor din copilărie, de folosirea filosofiei drept „cheie multiplă” pentru a accede la înţelegerea lumii, care hrănesc o operă de o extremă bogăţie conceptuală, de imaginaţie, de scriitură. Pentru Michel Tournier, orice translaţie e o alteraţie - traduttore, traditore - „Éponge, pierre ponce, les milieux étrangers m'envahissent et me modifient massivement”*****, personajele sale ilustrează fenomenul, Robinson naufragiatul, Abel Tiffauges, prizonierul de război, Paul, eroul din Meteori, cel care face turul lumii pentru a-şi găsi fratele geamăn, „orice călătorie începe o transformare în profunzime”.
Textele alese de Ariette Bouloumié, cu fotografii de Edouard Boubat, compun un volum de larg interes, cum toate cele semnate de Michel Tournier au fost, sunt şi vor fi. Chiar dacă Nobelul l-a ocolit, dar nu i-a lipsit.
______________
* „Toute mon esthétique tient dans trois vers de Lanza del Vasto, d’origine sicilienne mais poète de langue française qui a écrit: «Au fond de chaque chose un poisson nage / Poisson de peur que tu n’en sortes nu / Je te jetterai mon manteau d’images.»” - Un grand entretien avec Michel Tournier: Raconte-moi une histoire... - «Le Nouvel Observateur», 20.12.2007.
** pe malul drept al Senei; cartierele Saint-Georges, Chaussée-d'Antin, Faubourg-Montmartre, Rochechouart
*** „Întotdeauna încerc o anume plăcere să primesc cărţi, le pipăi, le miros, nu le pot citi pe toate, dar, pentru că ele au amabilitatea să mă viziteze, iau cunoştinţă de ele.”
**** Vendredi ou les Limbes du Pacifique în versiune simplificată, pentru şcolari.
***** „Burete, piatră ponce, mediile străine mă invadează şi mă modifică în mod considerabil.”
Aşadar, Michel Tournier în colecţia „Voyager avec…”, ce altceva decât o nouă „manta de imagini”* pentru încântarea degustătorilor! Doi dintre ei l-au vizitat, separat, în această lună mai: Marianne Payot (l’Express) şi Didier Jacob (le Nouvel Observateur). I-a primit „coiffé de son bonnet légendaire”, pe peronul casei parohiale din Choisel, aşezat pe o canapea înconjurată de cărţi puse direct pe sol, mereu prevenitor şi caustic, strălucitor şi derutant. Deschis la taifas, povesteşte din nou cum a ajuns să se mute în acest loc şi de ce a făcut-o. „N-am iubit niciodată Parisul, chiar dacă sunt născut acolo. Am învăţat să merg în scuarul de la [biserica Sainte] Trinité. Sunt un copil de arondismentul 9**. Inima mea a fost mereu în altă parte. Bunicul era farmacist într-un sat din Bourgogne, Bligny-sur-Ouche. El însuşi prepara medicamentele prescrise. Era o adevărată muncă de chimist, cu toate mirosurile pe care le presupune.” Premiul Academiei pentru „Vineri sau Limburile Pacificului” (1967) şi, mai ales, Goncourt-ul în unanimitate pentru „Regele arinilor” (1970) iau permis să renunţe al postul de la editura Plon. (De fapt, a fost concediat, după ce cărţile premiate i-au apărut la Gallimard, Plon se ferise să publice manuscrisele angajatului…). Deja, din 1962, făcea naveta la Paris, aşa că a ales definitiv locul spre care-l îmbiau sufletul şi amintirea vizitelor la bunicul de la ţară. Toate cărţile sale ulterioare vor fi scrise aici. Goncourt-ul i-a adus un tiraj de patru sute de mii de exemplare şi peste un milion de euro ca drepturi de autor. Intrat în juriul premiului, primeşte cinci sute de cărţi pe an spre a se documenta în vederea alegerii. Ştie să repereze un text interesant. Şi, apoi, „J'éprouve toujours du plaisir à recevoir des livres, je les palpe, les flaire, je ne peux pas les lire tous, mais, puisqu'ils ont la courtoisie de me rendre visite, j'en prends connaissance.”*** Dar va părăsi anul acesta juriul, are 85 de ani, îl va propune în locul său pe Jack Lang… Ideal e să intri în Academia Goncourt la 40 de ani.Nu a ezitat nici un pic la primirea propunerii de a scrie despre călătoriile sale, ba chiar l-a inspirat. Şi dă şi un sfat: dacă aveţi un copil, oferiţi-i o a doua patrie, trimiteţi-l cât mai des posibil într-un acelaşi loc. Să aibă prieteni sau cel puţin amintiri din copilărie din, ne spune, Anglia, Portugalia, Statele Unite, Italia... Michel Tournier a fost norocos, în ciuda originilor sale mic-burgheze – tatăl se numea Tournier şi mama Fournier – a fost trimis la germanistică, ceea ce socoteşte că l-a îmbogăţit imens. Istoric, a fost o catastrofă – nazismul, războiul, înfrângerea, ocupaţia, pe scurt, oroarea. Dar el, împreună cu fraţii şi surorile şi-a petrecut vacanţele la Fribourg-en-Brisgau, într-o atmosferă catolică, iar după război şi-a continuat pregătirea la Tübingen, unde se făceau cele mai strălucite studii de filozofie. Dar, în Franţa, nu se potriveau, aşa că a trebuit să caute altceva de lucru decât să fie profesor. Aşa a ajuns să traducă mii de pagini pentru editura Plon, inclusiv Erich Maria Remarque ori arhivele secrete de pe Wilhelmstrasse (ministerul de externe german), pe care Aliaţii puseseră mâna. Mai târziu, va fi consilierul lui François Mitterrand în probleme germanice, acest îl vizita la Choisel.Nu a primit premiul Nobel, dar, după vizita amândurora în Suedia, l-a primit Claude Simon, nu prea bine tratat în Franţa. Cel mai mare scriitor al secolului XX e Julien Gracq, iar dintre clasici îl alege pe Flaubert, pentru că povestirile sale sunt, în acelaşi timp, de un realism total şi de o magie irezistibilă. „Sunteţi mai mult Flaubert decât Proust…” – îl incită Didier Jacob. „Nu sunt deloc Proust. Sunt pentru fraza scurtă şi seacă. Proust e lichid, e ca aluatul. De asemenea, nu am fost niciodată atras de scrierile intime. Sunt un scriitor dintre cei pe care eu îi numesc «extimi», adică unul căruia puţin îi pasă de stările sale sufleteşti şi care priveşte în primul rând lume exterioară.” Iubeşte călătoriile, desigur, acelea cu trenul, cu vaporul, în care ai timp să trăieşti, să legi prietenii, să mănânci, să priveşti peisajul. Când călătoreşti cu avionul, eşti ca şi mort. Abia la aterizare prinzi viaţă. La întrebarea Mariannei Payot despre recenta criză a traficului aerian provocată de vulcanul islandez, pe care chiar l-a văzut într-una din călătoriile sale, îl umflă râsul: „Am avut sentimentul că mă întorc într-o lume familiară, aceea a meteorologiei, pe care avionul o ignoră astăzi. Astfel, fiinţa umane, care are pretenţia să trăiască fără natură, în afara naturii, ia câte o palmă din timp în timp.” Şi ştie ce spune, el, acela care a călătorit foarte mult, după câştigarea Goncourt-ului, în ţări unde i de traduceau cărţile. Toate i-au plăcut, după o săptămână, îi venea să rămână acolo. Cel mai mult a fost sedus de Japonia, ar fi trebuit să înveţe japoneza, dar „Que voulez-vous, on n'a qu'une vie” şi nici nu crede în metempsihoză. Unde i-ar plăcea să trăiască? În Tunisia, pentru farmecul ei, în Egipt, de care s-a ataşat foarte mult, ar fi putut obţine o catedră universitară la Cairo, ceea ce a ratat în Franţa. Nu-i pare rău, s-a îndreptat spre literatură şi lucrurile n-au mers chiar aşa de rău (desigur, râde). Vendredi ou la Vie sauvage,**** aflată în programa şcolară, s-a vândut în patruzeci de ani în şapte milioane de exemplare, e ca un fel de rentă.
Nu este iertat să se exprime nici despre actualitatea controverselor din lumea culturală pariziană. Apropo de scandalul Michel Onfray şi Le crépuscule d’une idole. L’affabulation freudienne, se exprimă lucid:„E dreptul său, dar nu-i văd necesitatea. Pentru mine, Freud este un medic şi psihanaliza o terapeutică. Vă lăsaţi psihanalizat pentru că aveţi o suferinţă, dar găsesc absurd să faceţi din acest tratament un mijloc de cunoaştere şi din psihanaliză un scop în sine.” Dar, iată, acela care nu este interesat de viaţa interioară, simte că a trăit deja prea mult. Viaţa îl face să sufere, nu face nimic, nu călătoreşte, se plictiseşte. Ce va fi după Tournier? Şi-a donat deja toate manuscrisele bibliotecii universitare din Angers. Cât priveşte casa, puţin îi pasă. S-ar putea s-o lase unui băiat din sat, pe care să-l adopte. Privind înapoi la viaţa sa, bilanţul este pozitiv. Are o mică listă de criterii: fizicul, familia, epoca, prietenii, dragostea şi prietenia. Epoca a fost teribilă: avea nouă ani când naziştii au luat puterea; fizic, se comportă bine şi nu e hidos; prieteni are atât cât îi trebuie; dragostea, aici e mai degrabă un deşert; meseria, aici a avut belşug. Sigur, mai scrie, texte mici, începe cu titlurile, de la care construieşte apoi… pentru că opera este în urma sa, „C'est pas mal, non?” – îl întreabă, retoric, în final, pe Didier Jacob, „ducele de Coisel”…
„Voiajuri şi peisaje” este un titlu firesc pentru Tournier. El însuşi s-a definit drept „scriitor geografic”, gen Jules Verne din „Înconjurul lumii în optzeci de zile”, dar a fost mereu „sfâşiat” între dorinţa de „perpetuă peregrinare”, de „vânătoare cosmopolită a cărnii”, în imagini şi peisaje, şi tentaţia unei vieţi liniştite, casnice, ascuns într-o cetate de cărţi. Nu degeaba Guy Duplat (La Libre Belgique) ne reaminteşte că s-a autodefinit ca „nomad sedentar”. Tocmai acestuia îi mărturiseşte că preferă Odiseea, roman geografic, Iliadei istorice, pe Jules Verne lui Alexandre Dumas. „Cel mai mare poet este Paul Valéry şi el e legat de Provence şi de Mediterana. Cel mai mare peisagist este Flaubert, legat de Normandia, dar bulversat şi de călătoria în Egipt.” Prefaţatoarea Ariette Bouloumié (cea care a creat fondul Tournier la biblioteca universităţii din Angers, director la Centre d'Études et de Recherches sur Imaginaire, Écriture et Culture) vorbeşte de dubla cultură, franco-germană, a autorului, de pregnanţa amintirilor şi impresiilor din copilărie, de folosirea filosofiei drept „cheie multiplă” pentru a accede la înţelegerea lumii, care hrănesc o operă de o extremă bogăţie conceptuală, de imaginaţie, de scriitură. Pentru Michel Tournier, orice translaţie e o alteraţie - traduttore, traditore - „Éponge, pierre ponce, les milieux étrangers m'envahissent et me modifient massivement”*****, personajele sale ilustrează fenomenul, Robinson naufragiatul, Abel Tiffauges, prizonierul de război, Paul, eroul din Meteori, cel care face turul lumii pentru a-şi găsi fratele geamăn, „orice călătorie începe o transformare în profunzime”.Textele alese de Ariette Bouloumié, cu fotografii de Edouard Boubat, compun un volum de larg interes, cum toate cele semnate de Michel Tournier au fost, sunt şi vor fi. Chiar dacă Nobelul l-a ocolit, dar nu i-a lipsit.
______________
* „Toute mon esthétique tient dans trois vers de Lanza del Vasto, d’origine sicilienne mais poète de langue française qui a écrit: «Au fond de chaque chose un poisson nage / Poisson de peur que tu n’en sortes nu / Je te jetterai mon manteau d’images.»” - Un grand entretien avec Michel Tournier: Raconte-moi une histoire... - «Le Nouvel Observateur», 20.12.2007.
** pe malul drept al Senei; cartierele Saint-Georges, Chaussée-d'Antin, Faubourg-Montmartre, Rochechouart
*** „Întotdeauna încerc o anume plăcere să primesc cărţi, le pipăi, le miros, nu le pot citi pe toate, dar, pentru că ele au amabilitatea să mă viziteze, iau cunoştinţă de ele.”
**** Vendredi ou les Limbes du Pacifique în versiune simplificată, pentru şcolari.
***** „Burete, piatră ponce, mediile străine mă invadează şi mă modifică în mod considerabil.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu