Saturday, August 1, 2009 6:32:55 AM
„Peu de romans sont soutenus par un intérêt aussi vif.” Marc Fumaroli, Le Monde
Piaţa literară de oriunde are zone de aşa-numite bestsellers şi zone de carte de valoare, carte care rămâne peste vreme pentru că aduce noul, în ficţiune ori în non-ficţiune. Desigur, aceste zone se şi întrepătrund, ceea ce şi face atractive afacerile de acest fel. În Franţa, categoria non-ficţiunii - biografiile (mai mult sau mai puţin romanţate), restituirile, memoriile, corespondenţa - ocupă un loc bine definit, inclusiv acolo unde se manifestă juriile unor premii semnificative. De pildă, Prix Cazes Brasserie Lipp este decernat, din 1935, la Paris, unei biografii serioase - ultimele fiind, spre exemplu: 2009 - Françoise Wagener, Je suis née inconsolable: Louise de Vilmorin (1902-1969) (Albin Michel) şi 2008 - Claude Delay, Giacometti Alberto et Diego: L'histoire cachée (Fayard). Nu neapărat pentru premii, dar cu folos aparte în istoriile vieţii literaturii sunt culegerile de scrisori ale unor personalităţi intrate demult în patrimoniul cultural mondial. Fiece an aduce surprize dintre cele mai reconfortante pentru cititorul dornic de iluminarea unor aspecte care să decodifice / explice, fie şi parţial, geneza unor opere literare, unor relaţii adesea doar ghicite.
Dacă anul trecut, în noiembrie, ne era oferită André Gide - Léon Blum Correspondance (1890-1951), 219 pagini, de către Presses universitaires de Lyon, în colecţia «André Gide, textes et correspondances», iată că, prin februarie 2009, Editions Gallimard ridică ştacheta cu cele o mie de pagini (900 de grame), în colecţia „Les Cahiers de la NRF”, ale volumului André Gide - Paul Valéry Correspondance 1890-1942. Mărturii ale unor mari prietenii literare, profunde şi îndelungate, cu influenţe sigure asupra creaţiei celor în cauză. Contextul este generos: tot Gallimard a ieşit, o lună mai târziu, în librării, cu André Gide – Romans et récits* [1584 + 1456 pagini], în celebra colecţie Bibliothéque de la Pléiade.
Propunerea din noiembrie trecut cuprinde numai 71 de scrisori, care dezvăluie aspecte interesante ale relaţiei atipice dintre scriitor şi omul de stat. Întâi, avem un Blum încă student, intimidat de reuşita literară a lui Gide, captiv al uşurinţei cu care trece de la o prietenie la alta. Echilibrul se restabileşte abia în urma luptelor Frontului popular şi mai ales suferinţelor închisorii şi deportării. Amândoi pot astfel să se descopere în toată autenticitatea sub calmul operei realizate „la scara umană”.
Cea de-a doua propunere, atât de consistentă, sugerează că, dacă despre război se spune că este un lucru prea serios pentru a fi încredinţat militarilor, prietenia e o legătură socială prea intimă ca să fie abandonată sociologilor, politologilor sau psihologilor, aceştia din urmă atât de tributari unor poncifuri ce ţin de eros ori de afinităţi elective. De fapt, rare sunt documentele care ne permit să scrutăm, dincolo de teorie, prietenia in vivo, ca activitate de lungă durată. Firesc, ne gândim la Cicero scriindu-i lui Atticus, la ceea ce Fericitul Augustin a notat despre Alypius şi Nebridius sau la mărturisirea lui Montaigne despre prietenia sa cu Étienne de La Boétie: „Parcă eram el, parcă era eu”. Din antichitate până azi, Prietenia este prin excelenţă o legătură socială în Republica literelor!
Între rarele documente la care trimiteam mai sus, corespondenţa dintre Paul Valéry şi André Gide nu are echivalent, ne asigură Marc Fumaroli, în Le Monde. Plecând de la acea coup de foudre iniţială, cei doi oameni de litere debutanţi şi din aceeaşi generaţie, chiar dacă totul ar fi trebuit să-i separe - religia, destinul, gusturile erotice, programul poetic, temperamentul -, au schimbat, timp de o jumătate de secol, între două întâlniri şi conversaţii, o bogată corespondenţă - mai mult de şase sute de scrisori - în care nu încetează să se felicite pentru prietenia lor „fără disfuncţii, fără ciocniri, aceea pe care o merităm” (Gide), tot întrebându-se unul pe altul asupra verosimilităţii unui ataşament atât de viu între spirite atât de diferite. Scrisorile acestor doi celebri prieteni au fost publicate pentru prima dată, în 1955, de Robert Mallet (1915-2002) - André Gide, Paul Valéry. Correspondance, 1890-1942. Préface et notes de Robert Mallet. Collection blanche, Éditions Gallimard. Tot aici, poetul şi eseistul Mallet îngrijise şi alte ediţii de corespondenţă: Paul Claudel - André Gide, Paul Claudel - André Suarès, André Gide - Francis Jammes, între 1848-1956. Apariţia de acum în colecţia Les Cahiers de la NRF** se constituie, astfel, într-o a doua ediţie, sensibil augmentată cu inedite şi cu precizări datorate altor corespondenţe ale celor doi autori apărute între timp.
Puţine romane suscită azi un interes atât de viu.
Iar Valéry avea oroare de romane…Sub trăsăturile lui Monsieur Teste a vrut să fie intelectul pur şi cvasi-monastic al Caietelor sale inedite şi poemelor indemne de orice amestec în umorile cotidiene ale simţurilor, ale inimii şi ale corpului, cărora le oferea, natural şi călduros, partea lor, dar un anume loc, la distanţă de acel „pensoir” bine păzit. Aceste umori ocupă un loc generos în scrisorile lor, unde indispoziţiile frecvente pe care doi mari nevrotici le suportă, bolile şi decesele din preajma lor, noutăţile agreabile şi dezagreabile despre amicii comuni fac obiectul reacţiilor emoţionale şi contraria(n)te, dar, din prudenţă sau din pudoare, nu sunt evocate şi aventurile extraconjugale. În 1925, Valéry afirmă, în Carnete, că a ignorat, până la Corydon (un dialog socratic în apărarea homosexualităţii, primit cu oroare şi scandal în 1924), „filantropia” lui Gide, nu orbeşte, ci din clarviziune - această afecţiune senzuală pentru bărbaţi tineri, de fapt, nu a afectat niciodată de caratele inteligenţei şi inimii prietenului său. Gide ar fi putut spune acelaşi lucru despre pasiunile succesive şi de diverse feluri care l-au ataşat pe Valéry de numeroase şi interesante doamne.
Literalmente, ei aparţineau unor specii diferite. Gide a scris numeroase romane şi i-au fost reprezentate piese de teatru de inspiraţie mitică, este cofondator [şi primul director – 1908-1914] al influentei Nouvelle Revue Française şi a ţinut un jurnal publicat încă în timpul vieţii; strălucitoarea-i inteligenţă, neliniştită, nestatornică, se pretează de bună voie la puncte de vedere emoţionale dintre cele mai diverse şi contradictorii, folosind o suplă şi abilă „disponibilitate”, pe care nu se teme s-o califice el însuşi drept prostituţie, urmărită din chilia mănăstirească unde prietenului său, devenit socialmente mult mai monden ca el, rămâne mereu vigilent.
În acest cuplu de individualişti rezistă o solidaritate uimitoare, chiar atunci când sunt pe poziţii diferite, precum în afacerea Dreyfus, îşi acordă unul altuia credit nelimitat. Sigur, Valéry nu apreciază niciodată fără rezerve scrierile foarte diverse şi nu mai puţin frecvente pe care le publică Gide, dar asta face parte din convenţiile lor, cum relevă presiunea constantă pe care o exercită Gide, la rându-i, asupra prietenului său ca să scrie şi să publice, în ciuda scepticismului acestuia cu privire la literatură şi a neînţelegerilor la care sunt expuse cele publicate. Valéry îi dedică, în 1917, Tânăra Parcă. Pe bună dreptate: era fructul nopţilor de insomnie pe care Gide l-a extras din „fecunda lene” a prietenului său, de prea multă vreme tăcut. Publicarea acesteia inaugurează gloria naţională şi mondială a poetului. Tot Gide va sări de nenumărate ori în apărarea lui Valéry, mereu sărac, organizând chetă printre femeile din jurul lui Mallarmé , după moartea maestrului tânărului poet, în beneficiul celui care, mai puţin tânăr, va traversa „anii vacilor slabe” în aşteptarea unui Nobel financiar compensatoriu ce nu va veni, şi pentru el, vreodată. Semnificativ, nu demult, în The Times Literary Supplement, Paul Gifford [profesor emerit de limba franceză la Universitatea din St. Andrews] îşi intitulează interogativ The ultimate French intellectual? comentariul la consistenta [1384 pagini] monografie Paul Valéry apărută la Fayard, cu un an în urmă, sub semnătura lui Michel Jarrety.***
Lectura acestei imense şi complexe corespondenţe pune chestiunea naturii individualismului comun celor doi. Ce este acest individualism feroce, aşa de ciudat, având în vedere rigoarea de-a gata din actualitatea noastră devastată? – se interoghează Marc Fumaroli. Tot el ne trimite la disciplina de fier a „sfântului limbaj” francez de la care amândoi se revendică, unul ca un preot catolic laic, celălalt ca un pastor calvinist emancipat, interpreţi sacerdotali, iniţiaţi în întreaga tradiţie literară, pe care unul o etalează prin dragostea pentru latină şi italiană şi celălalt prin dragostea pentru engleză. Disciplină, de asemenea, a inteligenţei critice şi a gustului atent, prevenitor, căci ambii sunt contra gesticulaţiei inutile şi grandilocvente, tentaţiei sistematizărilor, eşecurilor sentimentale travestite în gălăgie estetică şi ideologică. Bref, la cei doi prieteni, moderni prin hotărârea de a nu se încrede decât în ei înşişi, există o neîncetată mobilizare chiar împotriva a ceea ce este secesiunea lor – sclavia vulgară şi voluntară a modernilor. Dialogul lor de dandys superiori se poartă asupra mijloacelor şi manierei, niciodată asupra principiilor şi scopurilor.
Valéry îi scria, în 1905, lui Paul Léautaud: „Există între Gide şi mine ceva ce nu este nici literatură, nici gusturi comune sau complementare, nimic ce să fie exprimat printr-un calcul obişnuit, ceva de ordinul vitabilităţii, facultăţii de a se controla, de a se adapta instantaneu, de a fi pregătit pentru fericire.”
Există şi pentru noi, de-acum, dorinţa parcurgerii cu răbdare a masivului volum. Poate chiar în traducere, aşa cum acces avem la cele patru volume de André Gide, Jurnal, apărute anul trecut la Editura Cartier (Coordonator traduceri: Sorina Dănăilă; Traduceri de Cezar Sandu, Alexandra Sandu, Luiza Vasiliu, Raluca Vîrlan).
______________
* Édition sous la direction de Pierre Masson, avec la collaboration de Jean Claude, Céline Dhérin, Alain Goulet, David H. Walker et Jean-Michel Wittmann. Deux volumes sous coffret illustré.
** NRF = Nouvelle Revue Française, la fondarea căreia a participat, în 1908, şi André Gide.
*** asupra acestei lucrări s-ar cuveni să revenim, fiind întâia biografie a poetului şi a omului Paul Valéry apărută vreodată, iar autorul, Michel Jarrety, profesor la Sorbona, stidiază de trei decenii subiectul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu