Saturday, January 28, 2012 4:17:45 PM
Apocalipse peste apocalipse
„Un livre, c’est tactile, les pages ont un parfum. Un écran ne sent que le métal, le verre et le plastique.”
(Frédéric Beigbeder)
Periodic, dacă nu chiar mai tot timpul, ni se anunţă că se sfârşeşte ceva în cultură / literatură. Ba chiar sfârşitul literaturii ni se anunţă - vezi textul conferinţelor lui Kôjin Karatani a cărui traducere a apărut în «Revista Nouă», în 2011. Şi totuşi: „Acest sfârşit nu înseamnă că, după literatură modernă, urmează literatura postmodernă, nici că literatura va dispărea complet. Ceea ce aş dori să abordez este rolul specific pe care l-a jucat literatura în modernitate, cu o importanţă şi o valoare particulare, şi sfârşitul acestui fenomen. Acest sfârşit nu trebuie trâmbiţat. Este o realitate. Puţine persoane consideră astăzi că literatura este importantă. Nu vreau să devin un purtător de cuvânt al acestei idei. Dimpotrivă, ar trebui, astăzi, chiar să insist asupra faptului că a fost un timp când literatura a jucat un rol foarte important.”
Se mai vorbeşte şi de sfârşitul culturii în general, desigur, cu precizarea că ar fi al unei anumite culturi, în relaţia sa esenţială cu emergenţa anumitor funcţii sociale – cultura fiind un fenomen cu caracter istoric... Astfel, „nimic nu este mai supus unei mai stricte necesităţi funcţionale ca sistemele de educaţie, graţie cărora societăţile îşi reproduc ordinea proprie şi-şi fac membrii apţi să asigure conservarea comunităţii”, constata Sonia Bressler (1). Însă, „cultura ca proces protejează totdeauna imaginea unei lumi mai bune. Dar această lume e imediat distrusă. Logica puterii nu mai are azi nimic de-a face cu voinţa de civilizaţie.” Altele sunt propensiunile ei, mult mai legate de un prezent scăpat de sub control, de unde şi interesele prea puţin de un mâine iluzoriu. Aşa se naşte cunoscuta confuzie între cultură şi eveniment. Nimic nu indică, din nefericire, că această derivă de sens are un final. Evenimenţialul este ceea ce atrage, place, relaxează, este cultura fast food - igienică, incoloră, inodoră. Cu toate acestea, socoteşte autoarea franceză, idealul clasic de cultură trebuie luat în calcul pentru o re-elaborare conceptuală şi practică. Aceasta «renaştere» a culturii poate avea loc datorită joncţiunii cu ideile de comunicare şi de civilizaţie. Astfel, cultura va câştiga mai mult sens şi realitate şi va fi necesar să cultive şi altceva decât a fost ea vreodată. „Cultura, în globalitatea sa, în rezonanţa sa, în diferenţele sale, este singura cheie de boltă a alterităţii şi a înţelegerii lumii..”
*
De murit, la răstimpuri, moare romanul! De mai anul trecut, romanul moare pentru că moare cartea - conform lui Frédéric Beigbeder, „On peut donc déduire de l’extinction du livre de papier que le roman va également disparaître: les deux étaient liés.” (2) Internetul, suportul electronic pentru text, adică, duce la moartea literaturii, în general, a romanului, în special. „Mărturisesc că sunt uimit de indiferenţa în care această apocalipsa globală are loc. Cum spunea Michaux referindu-se la om: romanul pe hârtie era încă cineva. Primele romane răsfoite în adolescenţă mi-au permis să scap de familia mea în lumea exterioară şi, poate fără să ştiu, în lipsa de semnificaţie a întregului univers. Sartre spune, în «Cuvintele», că «pofta de scris include un refuz de a trăi». Cred că se poate spune acelaşi lucru despre lectura pe hârtie: concentrarea îmi permitea să scap de realitate sau, mai degrabă, umplea un gol de nedescris... absenţa lui Dumnezeu? plecarea tatălui meu? timiditatea mea cu fetele? A citi romane ore întregi îmi părea libertatea supremă. O modalitate de a mă proiecta într-o altă existenţă decât a mea, mai frumoasă şi mai captivantă. O lume paralelă, pline de culoare. O realitate mai puţin dezorganizată, un grilă de lectură pentru a decoda existenţa. O utopie încă mai minunată decât masturbarea.” (2)
Beigbeder „est horripilant, très agaçant, parfois pénible”, „est un dilettante à qui tout semble réussir sans qu’il n’ait à trop se fatiguer”. (3) Pledoaria sa nu e doar personală, ea are efect asupra amintirilor noastre, amintirilor simţurilor noastre, mărturiilor înaintaşilor noştri, le aduce în prim-plan şi estompează o realitate frustrantă. Cu toate că a chema în sprijin, prin jumătăţi de citate smulse contextului, nume de oarecare notorietate este o atitudine nu tocmai cinstită de construcţie a argumentaţiei într-un eseu. Nici recursul la emoţii nu dă bine la o lectură lucidă. Michaux a fost un experimentator. Inclusiv pe propria fiinţă. De neliniştitul Sartre ce să mai zici? „Le moi narratif” experimentat de Proust - „essayez de lire A l’ombre des jeunes filles en fleurs en cliquant sur un iPad et l’on en reparle”, plusează Beigbeder gâdilându-ne nostalgiile… - este pus în discuţie cu „l’appétit d’écrire englobe un refus de vivre” din „Cuvintele” sartriene, şi din „Greaţa”, şi din „Fiinţa şi Neantul”. Dimensiunea etică introdusă de scriitorul filosof este ignorată de Beigbeder de dragul ideii că citim cărţile de hârtie ca să înlocuim viaţa adevărată – ceea ce este stupid de-a dreptul! „Refugiul” în lectură este un „recurs” la lectură nu ca rezolvare a unor pretinse frustrări, ci ca o nevoie de comunicare extinsă. Adolescenţa beigbederiană – asta nu prea vrea a înţelege autorul – nu a folosit lectura ca refugiu din lumea adulţilor, ci în căutarea unui partener de conversaţie pe măsura sa, unul care să nu-l contrazică şi care-i să-i fie prieten, apropiat, alter ego. Pasiunile proprii nu pot fi înţelese de trăitorul altor pasiuni şi nici nu le pot înlocui pe acestea. C’est vrai, monsieur! Ca să fim ancoraţi în prezent, pasiunile unui cititor „născut cu mâna pe mouse” - cum se exprima un prieten despre copiii care au azi 5-10 ani - şi cont pe facebook sunt cu totul diferite de ale mele. Ce miroase aşa urât cerneala asta tipografică? - va spune puberul obişnuit cu „aroma” materialului plastic al laptop-ului, al tabletei sau al smartfon-ului. Şi hârtia, parcă ar fi mucegai! – se va văieta utilizatorul de Kindle pentru lectura unui e-book cu text şi ilustraţie video. E, totuşi, puţin probabilă o întâmplare de felul acelora din „Fahrenheit 451” de Ray Bradbury… Şi cu atât mai puţin de felul celor practicate de soldaţii creştini în Andalusia arabă a începutului de an 1499. Până la urmă, ca să parafrazez un maestru, ceea ce omida numeşte sfârşitul lumii, este, de fapt, naşterea unui fluture.
Asemănător lui Beigbeder se exprimă, poate cu mai puţin stil, diferiţi comentatori de literatură de pe la noi. Fără hârtie, literatura nu mai există. Nu voi relua argumente aduse în altă parte în favoarea schimbărilor reale, de paradigmă culturală, de mod de comunicare. Ele ar avea feed-back de la persoane deschise spre un viitor oarecare, ci nu închise într-un trecut idealizat şi intenţionat limitat. Departe de mine, de fiinţa mea de carne şi spirit, lipsa regretului şi nostalgiilor referitoare la cartea pe hârtie, pe care m-am sprijinit decenii la rând, dar, după cinci sute de ani, înlocuirile de suport erau inevitabile, însăşi cartea tipărită înlocuise codexul, care înlocuise pergamentul, care înlocuise tăbliţele de lut, care… din veacul vecilor!
Câte ceva despre moartea romanului
Problema, în ceea ce priveşte romanul, se pare că nu este a acestei dispariţii materiale, a acestei schimbări inevitabile, ci a unei mutări de accent care vine şi dinspre cititor/receptor, a cărui orientare se reflectă, obligatoriu, şi în selecţiile pe care le fac juriile diferitelor premii – trambulină pentru succesul de piaţă.
Nu romanul este cel ce moare, se afirmă, ci ficţiunea, cea socotită timp îndelungat esenţă a acestuia, chiar până la identificare. Autorul de roman a fost chiar numit „ficţionar” – cuvânt frumos creat de Radu Cosaşu acum patru decenii. Dacă ceva se schimbă, poate nu ar trebui să se teamă cineva şi să strige-n pustiu, precum beigbeder-ul de mai sus, ci s-ar putea îndrepta spre spusele lui Bahtin, conform cărora romanul este singurul gen în continuă devenire, pentru el nu există canoane, de unde totala neputinţă a teoreticienilor de a propune o definiţie acceptabilă, alta decât aceea negativă - ce nu este romanul. Şi totuşi, extirparea ficţiunii din ceea ce numim roman nu este o întâmplare de trecut cu vederea, pentru că a crea lumi virtuale este o amprentă esenţială a definirii complexităţii fiinţei raţionale. Psihosociologii se vor putea apleca spre studiul şi explicarea fenomenului, cert este că, cel puţin în zona culturală a Hexagonului, se pune în dezbatere dihotomia „roman vrai” / „vrai roman”. Şi tot la Bahtin am putea ajunge, amintindu-ne că, în roman, spunea el, „exterioritatea constitutivă” are cea mai mare pondere.
De ce „romanul adevărat” ar lua locul „adevăratului roman”? Cum se manifestă această tendinţă nu numai pe piaţa cărţii, ci în primul rând în zona ofertei pe care o fac autorii? E oare un foc de paie aprins din raţiuni mercantile?
Aşa ar părea, mai degrabă, pentru că exacerbarea tendinţei lumii literare franceze de a pune şi mai mult accentul pe „verosimilitate” şi a lăsa „miraculosul”, „magicul” în umbră induce răspunsuri categorice. Jacques Abeille (Cycle des Contrées - Prix Wepler 2010) îşi revendică lipsa verosimilităţii, dar, prins în timpul său, are acest sentiment „qu’il y a en France un refoulement, un interdit, une condamnation de l’imagination”. El face recurs la Gaëtan Picon, care a relevat un fapt „incroyable”: găseşti peste tot în lume amatori de ectură pentru „Alice în ţara minunilor” sau „Călătoriile lui Gulliver”! Philippe Forest (4), pe de altă parte, este mai analitic: „Nu există nici un motiv pentru a limita romanul la domeniul poveştilor inventate, de care-şi băteau joc pe bună dreptate suprarealiştii. Este «romanul-roman», cum spunea Cendrars. Şi chiar dacă acest gen are încă fani, e de multă vreme în moarte cerebrală. La modul minor (reuşite foarte relative de dată recentă) sau major (unele dintre marile opere de actualitate), romanele cele mai interesante arată aceeaşi suspiciune faţă de vechile formule, cu care, sub acoperirea imaginaţiei, autorul furniza din nou cititorului, cu mijloace lipsite foarte de imaginaţie, aceleaşi intrigi stereotipe cu personaje de mucava în decoruri înşelătoare.” (5) El a dat, de altfel, în vol. „Le Roman, le réel et autres essais”, şi o definiţie proprie a genului: „romanul trebuie să răspundă la chemarea imposibilului real, adică să dea seamă de acea parte a imposibilului (dorinţa, durerea) care defineşte experienţa umană şi care, sub formă unei poveşti care acceptă ficţiunea fără a sacrifica adevărul, este singurul care-o poate spune.” Însă, „realul literaturii nu trebuie confundat cu realitatea”, subliniază acelaşi într-un interviu acordat lui Alexandru Matei, în 2008. „[…] Pentru mine, experienţa este capitală […]. Experienţa nu înseamnă doar experienţă literară sau artistică. E cu atât mai bine dacă un scriitor reuşeşte să o exprime prin literatură. Din contră, trăitul [le vécu] mi se pare o categorie de falsă experienţă, ceva marketizat şi întrebuinţat ca valoare de schimb de societatea spectacolului. În trăit, toată lumea care pretinde că vrea, prin redarea trăitului, să sondeze adevărul fiinţei, se aseamănă, de fapt. Abia experienţa reuşeşte să individualizeze. Literatura nu este, de fapt, o transcriere a vieţii ca atare. Subiectul trebuie universalizat. Verosimilul autobiografic este, desigur, necesar, dar nu şi suficient pentru un roman bun.” OED!
Ar încăpea aici şi sincera mărturisire a lui Gabriel Garcia Márquez: „Noi, scriitorii din America Latină şi din Caraibe, trebuie să recunoaştem, cu mâna pe inimă, că realitatea este un scriitor mai bun decât noi. Destinul nostru, şi, probabil, gloria noastră, este să încercăm a o imita cu umilinţă şi pe cât de bine ne stă în putere.” (5). Tot marele sud-american spunea: „Problema mea cea mai importantă era să distrug linia de demarcaţie care separă ceea ce pare real de ceea ce pare fantastic. Pentru că, în lumea pe care trebuia s-o evoc, această barieră nu există.” (7)
Am putea socoti clarificată dezbaterea – romanul actual se nutreşte din două direcţii esenţiale: Proust şi Joyce. De aici încolo, s-a statuat că romanul absoarbe, integrează, realizează şi depăşeşte toate celelalte genuri (poezia, eseul, autobiografia, teatrul). Numai că echilibrul dintre componentele acestea este deosebit de fragil. O anchetă de la finalul anului trecut din Le Nouvel Observateur constată că „recompensând mai cu seamă povestiri biografice, premiile literare [franceze] din 2011 au confirmat o tendinţă masivă: cuvântul «roman», altădată sinonim cu ficţiunea, şi-a schimbat definiţia. […] Scriitori, editori, critici, cu toţii par să considere că romanul s-a eliberat de acest imperativ ficţional, precum o familie se debarasează de o tradiţie împovărătoare, fără consultare, nici elogiu funebru. Premiile literare 2011 au încoronat ca romane o anchetă biografică («Limonov», de Emmanuel Carrère), un portret necrologic («Jayne Mansfeld 1967», de Simon Liberati), o carte de amintiri dedicată unei mame dispărute («Rien ne s’oppose à la nuit», de Delphine de Vigan), un altul unei mari personalităţi precum Michel Foucault («Ce qu’aimer veut dire», de Mathieu Lindon). În acest uimitor peisaj de sfârşit de toamnă, singur Goncourt-ul face excepţie. El a premiat «l’Art français de la guerre», unde Alexis Jenni s-a angajat într-o activitate primitivă: a inventat un personaj.” De remarcat ironia comentatorilor de la Le Nouvel Observateur… Emmanuel Carrère («Limonov») mărturiseşte: „Dintr-un amestec de purism şi cochetărie, n-am folosit cuvântul [roman] pe copertă. Este narativ fără a fi roman. Este povestire, este istoria unui individ. Nu e nici o discontinuitate, pentru mine, cu jurnalismul”. Exact în consens cu afirmaţii aproape concertate: „o prelungire a unui reportaj publicat în revista-magazin «XXI»”(8). Un membru al juriului se apară: „problema se pune mai mereu, dar e ca şi cum ai discuta sexul îngerilor!” (Franz-Olivier Giesbert). Romane şi nu prea au tot fost şi vor mai fi. Lydie Salvayre a scris «Hymne», o odă lirică închinară lui Jimi Hendrix – cuvântul „roman” pus de editor pe copertă a augmentat considerabil vânzările. Se aminteşte ce s-a întâmplat în 2006 cu «Itinerarii spirituale», de Gérard Oberlé: „Cinstit vorbind, nu l-am prezentat ca roman. Juraţii de la [premiul] Interallié mi-au spus: «Ce păcat că nu e vorba de un roman! I-am fi acordat premiul!»” (Manuel Carcassonne, editor la Grasset). Cartea a primit, totuşi, premiul Rabelais, care constă în „cent bouteilles de Beaujolais, offertes par Union Interprofessionnelle des Vins du Beaujolais”! Vivat!
Se acordă şi premii pentru eseu, desigur. Începând cu Renaudot. Dar „Renaudot essai” e precum Cupa mondială la rugby feminin: nu conduce la pasiuni nebuneşti. Grasset a învăţat lecţia, ca şi concurenţii săi. Totul este roman! Frédéric Beigbeder – chiar el! – îşi povesteşte încarcerarea pentru consum de stupefiante în «Un roman français» (sic!)? Este „roman” şi ia premiul Renaudot! Laurent Binet anchetează, la Praga, asasinarea, în 1942, a nazistului Reinhard Heydrich? E „roman” şi ia Goncourt-ul pentru debut. („HHhH” – acronim de la „Himmlers Hirn heisst Heydrich”, „creierul lui Himmler se numeşte Heydrich – este şi o reflecţie asupra raporturilor între ficţiune şi realitate, Istorie şi ficţiune…). Simon Liberati revine, într-o colecţie consacrată faptului divers, asupra sfârşitului tragic al actriţei Jayne Mansfeld în urma unui accident de automobil? E „roman” şi ia premiul Femina! Dominique Fernandez, preşedintele juriului Médicis, afirmă limpede: „imaginaţie sau nu, calitatea literară face romanul”. Altfel spus, „romanul” devine sinonim cu „literatura”! Nu este cam mult? Sau e vreo criză de nume? Ori, mai degrabă, acest „mot-valise” este suficient de încăpător ca să suporte şi accepţii abuzive? Aşa cum, în urmă cu vreo patru decenii, totul era „text” şi orice analiză pornea de la acest „concept”. Aşa a apărut „hipertext”-ul (1965), a apărut „textualismul”, a apărut „intertext”-ul… şi toate teoriile (pe) care le-au însoţit.
***
Cum rămâne cu dematerializarea literaturii? Ca şi cu dispariţia romanului!
Toate cele spuse sunt reale, asistăm direct la desfăşurarea lor, chiar şi la „apocalipsa” despre care se exprimă Beigbeder, dar care este ceea ce înseamnă: „schimbare”. Apropo de „l’Apocalypse et de la fin du roman”, intervine argumentat Roberto Gac într-o scrisoare deschisă (9): „Cu multă luciditate, aţi descoperit câteva lucruri decisive: legătura între literatură şi tehnică, între roman şi imprimerie. Căci invenţia lui Gutenberg, care a facilitat trecerea de la epopeea în versuri, laborios caligrafiată, la romanul în proză, la masa textuală mult mai importantă. Din aceeaşi perspectivă, este uşor de constatat corespondenţa între apariţia romanului-foileton în secolul al XIX-lea şi dezvoltarea rotativelor de presă. Să adăugăm facilităţile aduse de fotocompoziţie în secolul al XX-lea (1944-1960), care coincid cu explozia best-seller-urilor de supermarket publicate, simplu şi rapid, în milioane de exemplare. [Informatizarea, începând din 1970, augmentează considerabil fenomenul – n.m.F.D.] Apoi vine Internetul, vârful revoluţiei electronice, care ameninţă nu numai cartea de hârtie, cum vă temeţi, ci şi romanul ca gen literar. Aţi văzut bine şi vă felicit.” Delicat şi ironic, Roberto Gac pune în continuare accentele: „Problema dumneavoastră, Dragă Domnule (şi asta explică, după părerea mea, starea de confuzie înspăimântată în care vă aflaţi), este că identificaţi romanul cu literatura. [De parcă ar fi singurul! – n.m.F.D.] În Araucania, toţi copii ştiu, din şcoala primară, că romanul modern nu este decât un simplu gen literar derivat din epopee, şi unul, şi alta s-au născut în sânul literaturii narative milenare. Atunci, dispariţia romanului promisă de noile tehnologii nu implică deloc dispariţia literaturii, ci simpla înlocuire cu un nou gen literar - intertextul – care se bazează pe datele scriituri electronice… exact cum romanul de baza altădată pe imprimerie.”
Succesul de piaţă al cărţii lui Beigbeder nu poate ascunde caracterul său revolut. Odată ce 70 la sută din producţia editorială care se vinde pe marile pieţe planetare Amazon şi Elephant este oferită şi sub formă de carte electronică (e-book), iar mari creaţii literare ale lumii – inclusiv Evangheliile! - au fost re-scrise în pachete de 168 de semne pentru a putea fi transmise/citite n reţeaua twitter, plângerea Francezului care a scris frumosul roman „14.99” (10) pare cel puţin ridicolă, dacă nu de-a dreptul un „fetiş” la reacţionarilor nostalgici aparţinând unei epoci în care cultura era rezervată unei oligarhii.
Desigur, cartea are suflet, istorie, un „ceva” care o ataşează de cititor, o aromă, o senzualitate, cu totul absente la ecranul impersonal. Dar nu este această lipsă temporară? Nu (va) permite mediul virtual o mult mai mare şi mai precisă personalizare? Cartea mea nu va mai semăna cu a altcuiva, deja „desktop”-ul bietului laptop este „ornat” cu tot felul de „widget”-uri, aplicaţii care creează diferenţe, protejează intimităţi. Tehnologiile contemporane induc alte nostalgii, alte obiceiuri, micul dejun nu se mai ia cu ziarul mirosind a cerneală şi plumb în faţă, ci cu o accesare pe smartfon sau pe tabletă a facebook-ului, pentru noutăţi mult mai proaspete decât îşi putea permite orice informaţie imprimată pe hârtie.
După dematerializarea literaturii, câtă vreme va trece până la dematerializarea omului? Este o problemă la care au a răspunde autorii de romane în care ficţiunea încă e regină. Se angajează cineva?
____________
(1) Doctor în filosofie şi epistemologie, fotograf, reporter, profiler. Redactor-şef al revistei de filosofie şi ştiinţe umane Res Publica (editată de Presses Universitaires de France. Vezi şi agoravox.fr
(2) Premier bilan après l’apocalypse, Éditions Grasset, 2011
(3) „este enervant, foarte agasant, uneori penibil”, „e un diletant care doar pare să reuşească fără să se obosească prea tare”. Amaury Watremez, La fin de la littérature? - A propos de “Premier bilan après l’Apocalypse” de Frédéric Beigbeder, Mes Terres Saintes & agoravox.fr
(4) romane: L’Enfant éternel, Gallimard, 1997; Toute la nuit, Gallimard, 1999; Sarinagara - Prix Décembre, Gallimard, 2004, lb. rom. Nemira 2006; Le Nouvel Amour, Gallimard, 2007, lb. rom. Iubirea din nou, Nemira 2008; Le siècle des nuages, Gallimard, 2010; teorie literară: Le Roman, le réel et autres essais, Cécile Defaut, 2008
(5) „…des personnages de papier-mâché dans des décors en trompe l’œil”.
(6) „los escritores de América Latina y el Caribe tenemos que reconocer, con la mano en el corazón, que la realidad es mejor escritor que nosotros. Nuestro destino, y tal vez nuestra gloria, es tratar de imitarla con humildad, y lo mejor que nos sea posible.” (Fantasía y creación artística en América Latina y el Caribe; Publicado en Voces. Arte y literatura. San Francisco, California. Marzo de 1998. Número 2)
(7) „Mi problema más importante era destruir la línea de demarcación que separa lo que parece real de lo que parece fantástico. Porque en el mundo que trataba de evocar, esa barrera no existía.”
(8) dedicată aproape excluziv reportajelor, găzduieşte nu doar de jurnalişti, ci şi de scriitori, fotografi sau autori de benzi desenate, fiecare exprimându-se cu mijloacele specifice.
(9) Lettre ouverte à Frédéric Beigbeder, agoravox.fr; tot aici, a se vedea „Révolution dans l’édition littéraire”, de acelaşi autor.
(10) 99 francs, retitrat de Grasset 14,99 euro, după introducerea monedei euro, tradus în engleză cu £9.99 – ce ironie întâmplător semnificativă cu această creaţie! Să i se tot schimbe/adapteze titlul, ca să fie priceput „mesajul”!)
Apocalipse peste apocalipse
Se mai vorbeşte şi de sfârşitul culturii în general, desigur, cu precizarea că ar fi al unei anumite culturi, în relaţia sa esenţială cu emergenţa anumitor funcţii sociale – cultura fiind un fenomen cu caracter istoric... Astfel, „nimic nu este mai supus unei mai stricte necesităţi funcţionale ca sistemele de educaţie, graţie cărora societăţile îşi reproduc ordinea proprie şi-şi fac membrii apţi să asigure conservarea comunităţii”, constata Sonia Bressler (1). Însă, „cultura ca proces protejează totdeauna imaginea unei lumi mai bune. Dar această lume e imediat distrusă. Logica puterii nu mai are azi nimic de-a face cu voinţa de civilizaţie.” Altele sunt propensiunile ei, mult mai legate de un prezent scăpat de sub control, de unde şi interesele prea puţin de un mâine iluzoriu. Aşa se naşte cunoscuta confuzie între cultură şi eveniment. Nimic nu indică, din nefericire, că această derivă de sens are un final. Evenimenţialul este ceea ce atrage, place, relaxează, este cultura fast food - igienică, incoloră, inodoră. Cu toate acestea, socoteşte autoarea franceză, idealul clasic de cultură trebuie luat în calcul pentru o re-elaborare conceptuală şi practică. Aceasta «renaştere» a culturii poate avea loc datorită joncţiunii cu ideile de comunicare şi de civilizaţie. Astfel, cultura va câştiga mai mult sens şi realitate şi va fi necesar să cultive şi altceva decât a fost ea vreodată. „Cultura, în globalitatea sa, în rezonanţa sa, în diferenţele sale, este singura cheie de boltă a alterităţii şi a înţelegerii lumii..”
*
Beigbeder „est horripilant, très agaçant, parfois pénible”, „est un dilettante à qui tout semble réussir sans qu’il n’ait à trop se fatiguer”. (3) Pledoaria sa nu e doar personală, ea are efect asupra amintirilor noastre, amintirilor simţurilor noastre, mărturiilor înaintaşilor noştri, le aduce în prim-plan şi estompează o realitate frustrantă. Cu toate că a chema în sprijin, prin jumătăţi de citate smulse contextului, nume de oarecare notorietate este o atitudine nu tocmai cinstită de construcţie a argumentaţiei într-un eseu. Nici recursul la emoţii nu dă bine la o lectură lucidă. Michaux a fost un experimentator. Inclusiv pe propria fiinţă. De neliniştitul Sartre ce să mai zici? „Le moi narratif” experimentat de Proust - „essayez de lire A l’ombre des jeunes filles en fleurs en cliquant sur un iPad et l’on en reparle”, plusează Beigbeder gâdilându-ne nostalgiile… - este pus în discuţie cu „l’appétit d’écrire englobe un refus de vivre” din „Cuvintele” sartriene, şi din „Greaţa”, şi din „Fiinţa şi Neantul”. Dimensiunea etică introdusă de scriitorul filosof este ignorată de Beigbeder de dragul ideii că citim cărţile de hârtie ca să înlocuim viaţa adevărată – ceea ce este stupid de-a dreptul! „Refugiul” în lectură este un „recurs” la lectură nu ca rezolvare a unor pretinse frustrări, ci ca o nevoie de comunicare extinsă. Adolescenţa beigbederiană – asta nu prea vrea a înţelege autorul – nu a folosit lectura ca refugiu din lumea adulţilor, ci în căutarea unui partener de conversaţie pe măsura sa, unul care să nu-l contrazică şi care-i să-i fie prieten, apropiat, alter ego. Pasiunile proprii nu pot fi înţelese de trăitorul altor pasiuni şi nici nu le pot înlocui pe acestea. C’est vrai, monsieur! Ca să fim ancoraţi în prezent, pasiunile unui cititor „născut cu mâna pe mouse” - cum se exprima un prieten despre copiii care au azi 5-10 ani - şi cont pe facebook sunt cu totul diferite de ale mele. Ce miroase aşa urât cerneala asta tipografică? - va spune puberul obişnuit cu „aroma” materialului plastic al laptop-ului, al tabletei sau al smartfon-ului. Şi hârtia, parcă ar fi mucegai! – se va văieta utilizatorul de Kindle pentru lectura unui e-book cu text şi ilustraţie video. E, totuşi, puţin probabilă o întâmplare de felul acelora din „Fahrenheit 451” de Ray Bradbury… Şi cu atât mai puţin de felul celor practicate de soldaţii creştini în Andalusia arabă a începutului de an 1499. Până la urmă, ca să parafrazez un maestru, ceea ce omida numeşte sfârşitul lumii, este, de fapt, naşterea unui fluture.
Asemănător lui Beigbeder se exprimă, poate cu mai puţin stil, diferiţi comentatori de literatură de pe la noi. Fără hârtie, literatura nu mai există. Nu voi relua argumente aduse în altă parte în favoarea schimbărilor reale, de paradigmă culturală, de mod de comunicare. Ele ar avea feed-back de la persoane deschise spre un viitor oarecare, ci nu închise într-un trecut idealizat şi intenţionat limitat. Departe de mine, de fiinţa mea de carne şi spirit, lipsa regretului şi nostalgiilor referitoare la cartea pe hârtie, pe care m-am sprijinit decenii la rând, dar, după cinci sute de ani, înlocuirile de suport erau inevitabile, însăşi cartea tipărită înlocuise codexul, care înlocuise pergamentul, care înlocuise tăbliţele de lut, care… din veacul vecilor!
Câte ceva despre moartea romanului
Problema, în ceea ce priveşte romanul, se pare că nu este a acestei dispariţii materiale, a acestei schimbări inevitabile, ci a unei mutări de accent care vine şi dinspre cititor/receptor, a cărui orientare se reflectă, obligatoriu, şi în selecţiile pe care le fac juriile diferitelor premii – trambulină pentru succesul de piaţă.
Nu romanul este cel ce moare, se afirmă, ci ficţiunea, cea socotită timp îndelungat esenţă a acestuia, chiar până la identificare. Autorul de roman a fost chiar numit „ficţionar” – cuvânt frumos creat de Radu Cosaşu acum patru decenii. Dacă ceva se schimbă, poate nu ar trebui să se teamă cineva şi să strige-n pustiu, precum beigbeder-ul de mai sus, ci s-ar putea îndrepta spre spusele lui Bahtin, conform cărora romanul este singurul gen în continuă devenire, pentru el nu există canoane, de unde totala neputinţă a teoreticienilor de a propune o definiţie acceptabilă, alta decât aceea negativă - ce nu este romanul. Şi totuşi, extirparea ficţiunii din ceea ce numim roman nu este o întâmplare de trecut cu vederea, pentru că a crea lumi virtuale este o amprentă esenţială a definirii complexităţii fiinţei raţionale. Psihosociologii se vor putea apleca spre studiul şi explicarea fenomenului, cert este că, cel puţin în zona culturală a Hexagonului, se pune în dezbatere dihotomia „roman vrai” / „vrai roman”. Şi tot la Bahtin am putea ajunge, amintindu-ne că, în roman, spunea el, „exterioritatea constitutivă” are cea mai mare pondere.
De ce „romanul adevărat” ar lua locul „adevăratului roman”? Cum se manifestă această tendinţă nu numai pe piaţa cărţii, ci în primul rând în zona ofertei pe care o fac autorii? E oare un foc de paie aprins din raţiuni mercantile?
Aşa ar părea, mai degrabă, pentru că exacerbarea tendinţei lumii literare franceze de a pune şi mai mult accentul pe „verosimilitate” şi a lăsa „miraculosul”, „magicul” în umbră induce răspunsuri categorice. Jacques Abeille (Cycle des Contrées - Prix Wepler 2010) îşi revendică lipsa verosimilităţii, dar, prins în timpul său, are acest sentiment „qu’il y a en France un refoulement, un interdit, une condamnation de l’imagination”. El face recurs la Gaëtan Picon, care a relevat un fapt „incroyable”: găseşti peste tot în lume amatori de ectură pentru „Alice în ţara minunilor” sau „Călătoriile lui Gulliver”! Philippe Forest (4), pe de altă parte, este mai analitic: „Nu există nici un motiv pentru a limita romanul la domeniul poveştilor inventate, de care-şi băteau joc pe bună dreptate suprarealiştii. Este «romanul-roman», cum spunea Cendrars. Şi chiar dacă acest gen are încă fani, e de multă vreme în moarte cerebrală. La modul minor (reuşite foarte relative de dată recentă) sau major (unele dintre marile opere de actualitate), romanele cele mai interesante arată aceeaşi suspiciune faţă de vechile formule, cu care, sub acoperirea imaginaţiei, autorul furniza din nou cititorului, cu mijloace lipsite foarte de imaginaţie, aceleaşi intrigi stereotipe cu personaje de mucava în decoruri înşelătoare.” (5) El a dat, de altfel, în vol. „Le Roman, le réel et autres essais”, şi o definiţie proprie a genului: „romanul trebuie să răspundă la chemarea imposibilului real, adică să dea seamă de acea parte a imposibilului (dorinţa, durerea) care defineşte experienţa umană şi care, sub formă unei poveşti care acceptă ficţiunea fără a sacrifica adevărul, este singurul care-o poate spune.” Însă, „realul literaturii nu trebuie confundat cu realitatea”, subliniază acelaşi într-un interviu acordat lui Alexandru Matei, în 2008. „[…] Pentru mine, experienţa este capitală […]. Experienţa nu înseamnă doar experienţă literară sau artistică. E cu atât mai bine dacă un scriitor reuşeşte să o exprime prin literatură. Din contră, trăitul [le vécu] mi se pare o categorie de falsă experienţă, ceva marketizat şi întrebuinţat ca valoare de schimb de societatea spectacolului. În trăit, toată lumea care pretinde că vrea, prin redarea trăitului, să sondeze adevărul fiinţei, se aseamănă, de fapt. Abia experienţa reuşeşte să individualizeze. Literatura nu este, de fapt, o transcriere a vieţii ca atare. Subiectul trebuie universalizat. Verosimilul autobiografic este, desigur, necesar, dar nu şi suficient pentru un roman bun.” OED!
Ar încăpea aici şi sincera mărturisire a lui Gabriel Garcia Márquez: „Noi, scriitorii din America Latină şi din Caraibe, trebuie să recunoaştem, cu mâna pe inimă, că realitatea este un scriitor mai bun decât noi. Destinul nostru, şi, probabil, gloria noastră, este să încercăm a o imita cu umilinţă şi pe cât de bine ne stă în putere.” (5). Tot marele sud-american spunea: „Problema mea cea mai importantă era să distrug linia de demarcaţie care separă ceea ce pare real de ceea ce pare fantastic. Pentru că, în lumea pe care trebuia s-o evoc, această barieră nu există.” (7)
Am putea socoti clarificată dezbaterea – romanul actual se nutreşte din două direcţii esenţiale: Proust şi Joyce. De aici încolo, s-a statuat că romanul absoarbe, integrează, realizează şi depăşeşte toate celelalte genuri (poezia, eseul, autobiografia, teatrul). Numai că echilibrul dintre componentele acestea este deosebit de fragil. O anchetă de la finalul anului trecut din Le Nouvel Observateur constată că „recompensând mai cu seamă povestiri biografice, premiile literare [franceze] din 2011 au confirmat o tendinţă masivă: cuvântul «roman», altădată sinonim cu ficţiunea, şi-a schimbat definiţia. […] Scriitori, editori, critici, cu toţii par să considere că romanul s-a eliberat de acest imperativ ficţional, precum o familie se debarasează de o tradiţie împovărătoare, fără consultare, nici elogiu funebru. Premiile literare 2011 au încoronat ca romane o anchetă biografică («Limonov», de Emmanuel Carrère), un portret necrologic («Jayne Mansfeld 1967», de Simon Liberati), o carte de amintiri dedicată unei mame dispărute («Rien ne s’oppose à la nuit», de Delphine de Vigan), un altul unei mari personalităţi precum Michel Foucault («Ce qu’aimer veut dire», de Mathieu Lindon). În acest uimitor peisaj de sfârşit de toamnă, singur Goncourt-ul face excepţie. El a premiat «l’Art français de la guerre», unde Alexis Jenni s-a angajat într-o activitate primitivă: a inventat un personaj.” De remarcat ironia comentatorilor de la Le Nouvel Observateur… Emmanuel Carrère («Limonov») mărturiseşte: „Dintr-un amestec de purism şi cochetărie, n-am folosit cuvântul [roman] pe copertă. Este narativ fără a fi roman. Este povestire, este istoria unui individ. Nu e nici o discontinuitate, pentru mine, cu jurnalismul”. Exact în consens cu afirmaţii aproape concertate: „o prelungire a unui reportaj publicat în revista-magazin «XXI»”(8). Un membru al juriului se apară: „problema se pune mai mereu, dar e ca şi cum ai discuta sexul îngerilor!” (Franz-Olivier Giesbert). Romane şi nu prea au tot fost şi vor mai fi. Lydie Salvayre a scris «Hymne», o odă lirică închinară lui Jimi Hendrix – cuvântul „roman” pus de editor pe copertă a augmentat considerabil vânzările. Se aminteşte ce s-a întâmplat în 2006 cu «Itinerarii spirituale», de Gérard Oberlé: „Cinstit vorbind, nu l-am prezentat ca roman. Juraţii de la [premiul] Interallié mi-au spus: «Ce păcat că nu e vorba de un roman! I-am fi acordat premiul!»” (Manuel Carcassonne, editor la Grasset). Cartea a primit, totuşi, premiul Rabelais, care constă în „cent bouteilles de Beaujolais, offertes par Union Interprofessionnelle des Vins du Beaujolais”! Vivat!
Se acordă şi premii pentru eseu, desigur. Începând cu Renaudot. Dar „Renaudot essai” e precum Cupa mondială la rugby feminin: nu conduce la pasiuni nebuneşti. Grasset a învăţat lecţia, ca şi concurenţii săi. Totul este roman! Frédéric Beigbeder – chiar el! – îşi povesteşte încarcerarea pentru consum de stupefiante în «Un roman français» (sic!)? Este „roman” şi ia premiul Renaudot! Laurent Binet anchetează, la Praga, asasinarea, în 1942, a nazistului Reinhard Heydrich? E „roman” şi ia Goncourt-ul pentru debut. („HHhH” – acronim de la „Himmlers Hirn heisst Heydrich”, „creierul lui Himmler se numeşte Heydrich – este şi o reflecţie asupra raporturilor între ficţiune şi realitate, Istorie şi ficţiune…). Simon Liberati revine, într-o colecţie consacrată faptului divers, asupra sfârşitului tragic al actriţei Jayne Mansfeld în urma unui accident de automobil? E „roman” şi ia premiul Femina! Dominique Fernandez, preşedintele juriului Médicis, afirmă limpede: „imaginaţie sau nu, calitatea literară face romanul”. Altfel spus, „romanul” devine sinonim cu „literatura”! Nu este cam mult? Sau e vreo criză de nume? Ori, mai degrabă, acest „mot-valise” este suficient de încăpător ca să suporte şi accepţii abuzive? Aşa cum, în urmă cu vreo patru decenii, totul era „text” şi orice analiză pornea de la acest „concept”. Aşa a apărut „hipertext”-ul (1965), a apărut „textualismul”, a apărut „intertext”-ul… şi toate teoriile (pe) care le-au însoţit.
***
Cum rămâne cu dematerializarea literaturii? Ca şi cu dispariţia romanului!
Toate cele spuse sunt reale, asistăm direct la desfăşurarea lor, chiar şi la „apocalipsa” despre care se exprimă Beigbeder, dar care este ceea ce înseamnă: „schimbare”. Apropo de „l’Apocalypse et de la fin du roman”, intervine argumentat Roberto Gac într-o scrisoare deschisă (9): „Cu multă luciditate, aţi descoperit câteva lucruri decisive: legătura între literatură şi tehnică, între roman şi imprimerie. Căci invenţia lui Gutenberg, care a facilitat trecerea de la epopeea în versuri, laborios caligrafiată, la romanul în proză, la masa textuală mult mai importantă. Din aceeaşi perspectivă, este uşor de constatat corespondenţa între apariţia romanului-foileton în secolul al XIX-lea şi dezvoltarea rotativelor de presă. Să adăugăm facilităţile aduse de fotocompoziţie în secolul al XX-lea (1944-1960), care coincid cu explozia best-seller-urilor de supermarket publicate, simplu şi rapid, în milioane de exemplare. [Informatizarea, începând din 1970, augmentează considerabil fenomenul – n.m.F.D.] Apoi vine Internetul, vârful revoluţiei electronice, care ameninţă nu numai cartea de hârtie, cum vă temeţi, ci şi romanul ca gen literar. Aţi văzut bine şi vă felicit.” Delicat şi ironic, Roberto Gac pune în continuare accentele: „Problema dumneavoastră, Dragă Domnule (şi asta explică, după părerea mea, starea de confuzie înspăimântată în care vă aflaţi), este că identificaţi romanul cu literatura. [De parcă ar fi singurul! – n.m.F.D.] În Araucania, toţi copii ştiu, din şcoala primară, că romanul modern nu este decât un simplu gen literar derivat din epopee, şi unul, şi alta s-au născut în sânul literaturii narative milenare. Atunci, dispariţia romanului promisă de noile tehnologii nu implică deloc dispariţia literaturii, ci simpla înlocuire cu un nou gen literar - intertextul – care se bazează pe datele scriituri electronice… exact cum romanul de baza altădată pe imprimerie.”
Succesul de piaţă al cărţii lui Beigbeder nu poate ascunde caracterul său revolut. Odată ce 70 la sută din producţia editorială care se vinde pe marile pieţe planetare Amazon şi Elephant este oferită şi sub formă de carte electronică (e-book), iar mari creaţii literare ale lumii – inclusiv Evangheliile! - au fost re-scrise în pachete de 168 de semne pentru a putea fi transmise/citite n reţeaua twitter, plângerea Francezului care a scris frumosul roman „14.99” (10) pare cel puţin ridicolă, dacă nu de-a dreptul un „fetiş” la reacţionarilor nostalgici aparţinând unei epoci în care cultura era rezervată unei oligarhii.
Desigur, cartea are suflet, istorie, un „ceva” care o ataşează de cititor, o aromă, o senzualitate, cu totul absente la ecranul impersonal. Dar nu este această lipsă temporară? Nu (va) permite mediul virtual o mult mai mare şi mai precisă personalizare? Cartea mea nu va mai semăna cu a altcuiva, deja „desktop”-ul bietului laptop este „ornat” cu tot felul de „widget”-uri, aplicaţii care creează diferenţe, protejează intimităţi. Tehnologiile contemporane induc alte nostalgii, alte obiceiuri, micul dejun nu se mai ia cu ziarul mirosind a cerneală şi plumb în faţă, ci cu o accesare pe smartfon sau pe tabletă a facebook-ului, pentru noutăţi mult mai proaspete decât îşi putea permite orice informaţie imprimată pe hârtie.
După dematerializarea literaturii, câtă vreme va trece până la dematerializarea omului? Este o problemă la care au a răspunde autorii de romane în care ficţiunea încă e regină. Se angajează cineva?
____________
(1) Doctor în filosofie şi epistemologie, fotograf, reporter, profiler. Redactor-şef al revistei de filosofie şi ştiinţe umane Res Publica (editată de Presses Universitaires de France. Vezi şi agoravox.fr
(2) Premier bilan après l’apocalypse, Éditions Grasset, 2011
(3) „este enervant, foarte agasant, uneori penibil”, „e un diletant care doar pare să reuşească fără să se obosească prea tare”. Amaury Watremez, La fin de la littérature? - A propos de “Premier bilan après l’Apocalypse” de Frédéric Beigbeder, Mes Terres Saintes & agoravox.fr
(4) romane: L’Enfant éternel, Gallimard, 1997; Toute la nuit, Gallimard, 1999; Sarinagara - Prix Décembre, Gallimard, 2004, lb. rom. Nemira 2006; Le Nouvel Amour, Gallimard, 2007, lb. rom. Iubirea din nou, Nemira 2008; Le siècle des nuages, Gallimard, 2010; teorie literară: Le Roman, le réel et autres essais, Cécile Defaut, 2008
(5) „…des personnages de papier-mâché dans des décors en trompe l’œil”.
(6) „los escritores de América Latina y el Caribe tenemos que reconocer, con la mano en el corazón, que la realidad es mejor escritor que nosotros. Nuestro destino, y tal vez nuestra gloria, es tratar de imitarla con humildad, y lo mejor que nos sea posible.” (Fantasía y creación artística en América Latina y el Caribe; Publicado en Voces. Arte y literatura. San Francisco, California. Marzo de 1998. Número 2)
(7) „Mi problema más importante era destruir la línea de demarcación que separa lo que parece real de lo que parece fantástico. Porque en el mundo que trataba de evocar, esa barrera no existía.”
(8) dedicată aproape excluziv reportajelor, găzduieşte nu doar de jurnalişti, ci şi de scriitori, fotografi sau autori de benzi desenate, fiecare exprimându-se cu mijloacele specifice.
(9) Lettre ouverte à Frédéric Beigbeder, agoravox.fr; tot aici, a se vedea „Révolution dans l’édition littéraire”, de acelaşi autor.
(10) 99 francs, retitrat de Grasset 14,99 euro, după introducerea monedei euro, tradus în engleză cu £9.99 – ce ironie întâmplător semnificativă cu această creaţie! Să i se tot schimbe/adapteze titlul, ca să fie priceput „mesajul”!)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu