Nobel 2008 - Jean-Marie Gustave Le Clézio: «Cărţile mele sunt ceea ce-mi seamănă cel mai mult»

Wednesday, November 5, 2008 10:43:49 AM

O dată pe an, lumea [literară] aşteptă cu înfrigurare ori doar curiozitate decizia juriului Academiei Suedeze privind Premiul Nobel pentru Literatură. Chiar dacă, de multă vreme, credibilitatea acestei alegeri nu mai este dincolo de îndoială, numele comunicat face înconjurul globului şi aduce, adesea, în prim plan, nu numai un scriitor, ci şi o literatură. Sigur, nimeni nu poate reproduce numele tuturor câştigătorilor din 1901 până azi. Multe au fost uitate pentru că uitarea le era soarta, în funcţie de valoarea reală. Şi de aceea, poate, Laurenţiu Ulici într-o antologie de autor (Nobel contra Nobel), a pus, cândva, faţă în faţă scriitorii care au dobândit laurii Premiului Nobel, în secolul XX, şi cei rămaşi în afara opţiunilor Academiei suedeze, nu pentru a dovedi superioritatea celor din urmă, ci pentru a ilustra existenţa unui număr excepţional de scriitori, mult mai mare decât cei care au împlinit sufragiile prestigiosului juriu.
Aşadar, nici alegerea făcută anul acesta - Jean-Marie Gustave Le Clézio - nu a rămas în afara dezbaterilor - aprobare şi contestare, pe toate canalele, comparaţii cu selecţiile anterioare, apel la istoria Premiilor, din 1901 până azi. Nume uitate sunt aduse din nou ca argumente pentru lipsa de simţ real al înaltei valori, la un moment dat. Nu putem trece cu vederea nici că, la scurtă vreme înaintea decernării Premiului Nobel pentru Literatură, Horace Engdahl, secretarul şef permanent al Academiei Suedeze, declinase Americii calitatea de a oferi la ora actuală lumii o mare literatură, estimând, în schimb, că această misiune ar îndeplini-o, cu brio, Europa. Reacţiile la declaraţiile consternante ale lui Engdahl nu au întârziat, preopinenţii enumerând o impresionantă listă de autori americani de prim rang. Şi nici faptul că, la o zi după acordare, Nicolae Manolescu, în «Evenimentul zilei», a spus despre laureat că „e un romancier bun, profesionist, dar oarecum superficial, nu este în nici un caz un mare scriitor“, iar Mircea Mihăieş îl considera „un scriitor expirat“. Dar, în plină criză financiară, efectul acestor controverse fost mult diminuat. Les jeux sont faits. Rien ne va plus!
Jean-Marie Gustave Le Clézio ocupă, e drept, un loc special în peisajul literar francez şi mondial. Poet, umanist, utopist, uneori este vizionar, un amestec din toate. Născut pe 13 aprilie 1940, în Nisa, dintr-o mamă bretonă şi un tată britanic, chirurg de profesie, s-a apucat de scris pe la şapte ani, despre mare, pentru ca, la opt ani să scrie poezie. Tatăl său s-a mutat, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, din Anglia în Guyana Britanică şi apoi în Nigeria, unde a servit în armata britanică. Viitorul scriitor îşi va petrece copilăria în satul Roquebillière, lângă Nisa, iar apoi a călătorit, alături de mama şi fratele său, în Nigeria, unde a petrecut un an departe de şcoală. A scris despre acest voiaj într-un roman semiautobiografic, «Onitsha» (1991). În 1957, îşi trece bacalaureatul în litere şi filozofie, continuându-şi apoi studiile la Bristol University, University of London şi Institut d’Études Littéraires din Nisa. Diploma de master o obţine în 1964, de la Universitatea din Aix-en-Provence. Se căsătorise, deja, cu Rosalie Piquemal, pe jumătate franţuzoaică, pe jumătate poloneză, cei doi având împreună o fiică. Au divorţat şi scriitorul s-a recăsătorit şi a mai avut un copil, tot fată. A excelat în nomadism: a predat la o universitate budistă în Thailanda (1966 - 1967), la University of Mexico, la Boston University, la University of Texas, Austin, şi la University of New Mexico, Albuquerque. Din 1969 şi până în 1973, Le Clézio a trăit cu indienii Embera în Panama, experienţă care i-a schimbat viaţa, după cum mărturisea într-un interviu, şi din care a rezultat romanul liric „Haï“ (1971). Apoi şi-a împărţit existenţa între Mauritius, SUA şi Franţa, călătorind şi în Nigeria şi în Japonia şi publicând traduceri ale textelor sacre mayaşe.
Primul roman de Le Clézio a fost „Procesul-verbal“ (1963) şi, la doar 23 de ani, obţine Premiul Théophraste Renaudot. De fapt, s-a spus că, în romanele sale de debut, scriitorul abordează problematica societăţii de consum contemporane, confruntată cu perspectiva autodistrugerii cauzate de contradicţiile pe care aceasta le generează. Una dintre cele mai importante contradicţii ar fi dezechilibrul acut între civilizaţie şi natură, între marile construcţii umane şi modurile şi scopurile acestora, ce tind să contrazică legile naturale fundamentale care fac posibilă însăşi existenţa omului. În «Potopul» se conturează un univers postindustrial, în care fiecare detaliu al spaţiului locuit de oameni este controlat printr-un exces de tehnologie iar elementele vieţii sunt din ce în ce mai puţin vizibile. „În centrul descompunerii, peisajul exista sub formă de semi-amintire, de semi-halucinaţie. Avea dâre de umbră, resturi de relief, halouri cu culori decolorate de repetatele spălări. Se zdruncina, se crăpa în toate sensurile, imagine fugitivă şi ireală dansând în raza luminoasă.“ Tehnica simultaneistă, reprezentată de rupturile cronologice (planurile temporale sunt suprapuse, trecutul, prezentul şi viitorul sunt omogenizate), are scopul de a-l determina pe cititor să îşi regândească propria relaţie cu istoria: lipsa de concordanţă între timpul real al evenimentelor şi cronologia naraţiunii lor realizează un puternic impact cu istoria concretă a speciei umane, care trebuie asumată de acesta mai întâi la nivel senzorial, apoi afectiv şi, în cele din urmă, intelectual. Această direcţie este activată de Le Clézio prin modalităţi specifice poeziei. Chiar dacă s-a făcut legătura dinte scriitura sa şi contemporanul Nou Roman, formula sa prozastică îl distanţează de acesta, universul descris fiind în totalitate antropomorfizat de o sensibilitate exacerbată, capabilă de o percepţie hiperbolică. Mai degrabă, se pot face comparaţii cu formula poemului vizionar, de tipul Lautréamont sau Michaux. Într-un interviu, Le Clézio a susţinut că preferaţii lui sunt doi scriitori care au trăit în exil: Robert Louis Stevenson şi James Joyce. Altundeva mărturiseşte: „Am sentimentul că sunt o fiinţă foarte mică pe această planetă, şi literatura îmi permite să exprim asta“, declara Le Clézio. „Dacă m-aş aventura în filozofie, aş spune că sunt un biet Rousseau-ist care încă nu şi-a dat seama cum stau lucrurile“. Nu lipsesc, la referinţele criticii, nici trimiterile la existenţialism, pe «drumurile unei scriituri a singurătăţii, fie ea ascunsă sau explicit conturată. Analiza locurilor revelează, de exemplu, distanţa, ale cărei principii contribuie la construirea unei atmosfere a singurătăţii». Într-un text consacrat lui Henri Michaux, Le Clézio desemnează singurătatea drept temă fundamentală a epocii noastre. O demonstrează în producţia lui proprie: toate personajele sale sunt chinuite de o ruptură care le scoate din societate, le aruncă în singurătate. Trăiesc departe de ceilalţi membri ai grupului lor social, oricare ar fi acesta. Această situaţie ar permite o descriere mai fină a psihologiei unora dintre ele, dar, dimpotrivă, personalitatea lor ne scapă, autorul lăsând în loc un arhetip strâmb şi reinterpretat.
O altă strategie vizibilă este retragerea povestitorului, dar prezenţa lui se ghiceşte prin intermediul anumitor intervenţii ca pe un fundal mai degrabă neutru. «Ce am scris vreme de peste patruzeci de ani este despre perioada din viata mea care se află între vârsta de 6 sau 7 ani, când apare conştiinţa de sine, şi de la 13 sau 14 de ani - ultima mea conştiinţă reală a existenţei! Este perioada de existenţă crucială, atunci când abundă senzaţiile şi emoţiile care constituie un repertoriu pentru întreaga viaţă. Cred că se aplică tuturor scriitori, tuturor artiştilor. În fapt, de atunci, face-o autoficţiune fără să ştiu. Imaginarul copilăriei mele este strâns legat de Bretagne, locul am petrecut multe veri, originea familiei mele atât pe linie maternă, cât şi pe linie paternă.»
Despre cultura occidentală crede că a devenit prea monolitică. Pune cel mai mare accent pe zonele urbane şi pe partea tehnică, excluzând, astfel, dezvoltarea altor forme de exprimare, cu accent pe religiozitate şi pe sentimente, de exemplu. Întreaga parte incognoscibilă a fiinţei umane este acoperită în numele raţionalismului. Le Clézio crede în marea tradiţie a culturii franceze, în viitorul francofoniei, în cel al romanului. Îl interesează natura umană, sentimentele care-şi caută o cale de expresie, literatura, şi în special, cea scrisă de femei, ele fiind secole de-a rândul împiedicate să se exprime.
Principiul mişcării, al deplasării continue, însuşi principiul totalei libertăţi este principiul călăuzitor al eroilor lui Le Clézio, a căror existenţă e construită pe acest „dor de ducă”, care-i salvează de la înnămolirea într-o societate distrugătoare, astfel că, la ora actuală, scriitorul trăieşte când în Mexic, când în Franţa, unde şi-a păstrat casa din Nisa. Despre cartea sa favorită declară: «Este cea pe care o scriu acum. Îmi place mult să scriu şi pentru mine este important să mă gândesc mai degrabă la ceea ce fac şi la ceea ce voi face, decât la ceea ce am făcut deja.»
Cele mai multe traduceri ale romanelor lui J.-M. Le Clézio au apărut la Editura Univers: „Procesul-verbal“ (1979), „Căutătorul de aur“ (1989), „Primăvara şi alte anotimpuri“ (1993) şi „Steaua rătăcitoare“ (1998). Romanul „Potopul“ a fost scos de Editura Facla, în 1982, iar cea mai recentă traducere, „Diego şi Frida“, semnată Nicolae Constantinescu, a apărut în 2004 la Editura Paralela 45, carte care va fi reeditată în curând.