duminică, 29 decembrie 2013

Logica ideilor vagi şi metamorfozele poeziei

Tuesday, April 29, 2008 8:06:20 PM



Exegeza stănesciană s-a întrerupt mult mai devreme decât ne-am fi aşteptat, considerând succesul continuu la public larg al operei sale, după prematura-i dispariţie. Parcă uşuraţi, mulţi dintre criticii care se aplecaseră cu acribie, un timp, peste înţelesurile poeziei sale, au renunţat, încă de prin deceniul nouă, să ia în consideraţie critic-analitică volumele „finalului de carieră”. Dacă, totuşi, s-a mai întâmplat să se scrie, am avut de a face cu recunoaşteri indirecte ale renunţării din pricini de „neadecvare a discursului poetic”, de abstractizare a scriiturii, de decadenţă a gândirii poetului… Nicicum nu s-a recunoscut neputinţa criticii de a descifra textele cu alte instrumentele decât cele „revolute” pe care le avea la îndemână. Senatorii de drept ai vremii în critica literară s-au mulţumit să gloseze pe ceea ce apăruse înainte de 1978. Volumele Epica Magna, Opere imperfecte, Noduri şi semne, Oase plângând nu mai beneficiază de atenţia cuvenită, drept pentru care nici influenţa lor nu mai va mai fi aceea posibilă asupra fondului poeziei româneşti contemporane şi asupra judecării acesteia. De aceea şi putea fi considerat „un mare liric european aproape necunoscut” (E. Simion). Astfel că puseul postmodernist românesc vine întârziat şi timid, abia cu optzeciştii, parţial, şi se înfundă în experienţele de-constructive ale aşa-numiţilor douămiişti.

Acest hiatus în receptare consider că s-ar cuveni reparat, în condiţii teoretice noi, cu instrumente adecvate. O asemenea tentativă a avut Theodor Codreanu, dedicându-i capitolul XII, Poetica rupturii, din studiul său intitulat „Transmodenismul” (Junimea, Iaşi, 2005, pp. 230-236), ca una dintre ilustrările constructului teoretic din capitolele anterioare. Însuşi Nichita vorbise de o „poetică a rupturii”, o rupere de simetrie în idealitatea lumii, în favoarea poeziei de dincolo de cuvinte. În acelaşi timp, înţelegem sintagma ca afirmarea unei breşe în dogma primatului materiei – dominantă în acea vreme – prin iniţierea antimetafizicii, necesară întrucât „antinomia materie şi spirit [este] o barbarie de tip inferior didactic” (v. Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu, Antimetafizica, Cartea Românească, Bucureşti, 1985, pp.184, 301).
Renunţarea la această antinomie, „ruperea” de ea, ca artă poetică, este, de fapt, o unificare la un alt nivel raţional şi eminamente poetic, sub tensiunea spirituală între tradiţie şi modernitate (pe care Th. Codreanu o socoteşte de tip transmodern şi «„ruptura” are ceva din conceptul de revelaţie din filosofia şi estetica lui Blaga, pornind de la cuceririle fizicii cuantice, în imediata vecinătate a ruperii de simetrie din gândirea savantului-filosof Ilya Prigogine»). Această cu adevărat nouă paradigmă poetică defineşte poezia ca axă lumii în care trăim. Fără a exprima în acest fel, Nichita Stănescu punea Poezia la începuturile / originile lumii. Creaţia Lumii de către Demiurg nu este cu nimic mai prejos decât (re)crearea lumii de către poet. Poezia este creaţie pentru că se adaugă Creaţiei celei dintâi, nu o înlocuieşte, nu o imită / repetă, o completează, o împlineşte continuu. Poate în continuarea îndemnului lui Constantin Noica, în De Caelo: „Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuieşti: să dai sensuri, să creezi, să duci începutul său înainte”.

Ar putea fi relevant că, în timp ce Nichita se interesa de cele mai noi teorii din ştiinţe - noi pentru lumea în care trăia şi trăiam cu toţii – şi din filosofie, mulţimile fuzzy, logica dinamică a contradictoriului (cunoscută şi sub numele de logica terţului inclus) a lui Stefan Lupasco (Sistemul propus de Lupasco are drept surse filosofice concepţiile unor gânditori precum Aristotel, Leibniz, Kant, Bergson, iar ca surse ştiinţifice date din domeniile fizicii clasice şi moderne, ale biologiei şi psihologiei contemporane.), ca surse de înnoire a mijloacelor de construcţie şi exprimare poetică, în Statele Unite se manifesta efervescent disputa între „poeţii limbajului”, cei care experimentau, şi neoformalişti, cei care voiau să reziste influenţei modernismului. Adică între susţinătorii versului liber şi cei ai rimei şi metricii. Versul liber era pentru Robert Frost, într-o metaforă dispreţuitoare, „a juca tenis fără fileu” – dar Charles Wright răspundea genial: „mersul pe sârmă fără plasă de siguranţă”. Pentru Nichita o asemenea problemă nu se punea. Formal, el pare că se supune adesea gustului eleganţei neoformaliste, dar se situează într-o zonă intermediară, din care are posibilitatea de a alege modul în care să înfrunte inexplicabilul şi să exprime inexprimabilul. Această zonă intermediară este o stare de contradicţie între Eul poetic şi Lume; nu este o contemplaţie, ci o poziţie reflecţie asupra cunoaşterii poetice. Suntem în domeniul ideilor vagi. Eul şi Lumea – Omogenul şi Eterogenul lui Stefan Lupasco – sunt în contradicţie – starea T la Stefan Lupasco. De aici extrage Nichita substanţa poetică a volumelor de care s-a făcut vorbire mai sus, aplecându-se când spre Omogen, când spre Eterogen. (Aplicarea teoriei la societatea umană , ideologică, o va face Stefan Lupasco abia în 1986, în L'homme et ses trois éthiques.)

Ce reuşeşte să creeze Nichita, ce sensuri noi aduce? El aduce, întâi, şi lucrul cel mai important, un nou tip de retorică, o face, incipient, mult anterior Epicii Magna, poate, mai clar, începând cu Necuvintele, (după un popas-tribut în Laus Ptolemei are loc „ruptura”) unde însemnătate nu are mesajul comunicării, ci imaginea, situată adesea în context de subtilă alegorie. Firesc, dacă, la Începuturi, poezia era pur şi simplu Alegorie, ca să poată fi Numire, mai târziu, sunt vizibile cele trei elemente ale discursului care nu mai ţine de logica bivalentă, aristotelică: conceptul vag, relaţia ce se stabileşte între cuvinte/concepte şi interpretarea dată faptului descris. Ar trebui recitită Lecţia despre cub chiar în sensul acestei antimetafizici: perfecţiunea, frumuseţea nu sunt lucruri posibile, ele sunt vagi, pentru a fi înţelese, asumate, trebuie supuse agresiunii, imprecizate, sparte – aceasta este poetica rupturii. „Vagul limbajului natural este un dar de la Dumnezeu, pentru ca omul, cu numai câteva mii de cuvinte, să poată descrie un întreg univers, oricât de complex” (Constantin Virgil Negoită, Origini, Editura Criterion-publishing, 2006, p. 27.) Însuşi Dumnezeu aparţine de domeniul ideilor vagi, conceptul de divinitate însuşi este un domeniu al ideilor vagi, cele în care terţul este inclus. Necuvintele stănesciene, aparţinătoare de limbajul natural primit în dar, pot lega înţelesurile care transcend logica bivalentă, a perechii da-nu sau 1-0, utile numai maşinilor, insuficiente fiinţelor raţionale pentru a se manifesta, pentru a se comunica. Ele sunt imagini, ele nu se pot reduce la cuvintele ce le compun, ce le constituie doar desenul, asemănător ideogramelor japoneze.

Dacă ne oprim puţin asupra unor texte din Epica Magna, găsim o capodoperă precum „dezâmblânzirea”, care ne fură / înşeală cu ritmul şi rima, cantabilitatea şi e dificil să ne putem explica, raţional, emoţia care ne pătrunde: „De mult negru mă albisem / De mult soare mă-nnoptasem / De mult viu mă mult murisem / Din visare mă aflasem / Vino tu cu tine toată / ca să-ntruchipam o roată / Vino tu fără de tine / ca să fiu cu mine, mine / O răsai, răsai, răsai / pe infernul meu, un rai / O rămâi, rămâi, rămâi / Palma bate-mi-o în cui / pe crucea de carne / când lumea adoarme.” Oare nu tocmai situarea în zona vagului, a imprecisului, a stării schimbătoare, a metamorfozei ca salvare din contingent, a sacrificiului tăcut şi tocmai de aceea relevant este motivul pentru care o asemenea poezie, de o mare simplitate formală, are efect asupra unui receptor sensibil? Iată încă un exemplu extras din poemul mai lung „metamorfozele”: „Călător sunt prin viaţă / egal sunt cu tot ceea ce este, - / de la peşte la pasăre / de la iarbă la zarzăre / de la capră la iepure , -/ toate acestea le sunt, clipă de clipă, / Fiecare în alt timp, / şi fiecare dăruit cu toată memoria / cuviincioasă a celui care se mişcă.” Unde este poetul? Este peste tot, este în toate, cuprinzându-le în avatarurile sale nesfârşite. Este şi în ceea ce nu există. „Alergam atât de repede încât / mi-a rămas un ochi în urmă / care singur m-a văzut / cum mă subţiam, - / dungă mai întâi, linie apoi... / Nobil vid străbătând nimicul, / rapidă parte / neexistentă / traversând moartea” (Finish) Aici, eul se identifică cu vidul (partea neexistândă), iar spaţiul cu nimicul. Este oare sau a fost dorinţa autorului, se întreabă undeva Serban Cioculescu, care nu prea l-a susţinut pe poet în cronicile sale, de a ilustra spaţial ideea de moarte, prin mijlocirea ideii de alergare, până la identificarea cu linia orizontului? Ce caută atunci vidul şi nimicul pe acest traseu? Scuzabilă opacitatea criticului, pre-judecata celui care crede că ştie cum se face nu este nici măcar o noutate. Bătălia în care se angajase Nichita Stănescu viza o redefinire a conceptelor şi o extragerea realului din ele, doar astfel putea sugera sensuri mai largi, recurgând la o altă metafizică a acestora. Matematicianul Solomon Marcus observa că, la Nichita Stănescu, „Conceptele sunt supuse unei desfigurări sadice uneori, unei înceţoşări alteori, dar nu lipsesc nici situaţiile în care poetul retine o singura notă esenţială, pentru a o transforma într-o superbă metaforă”. Şi se ştie că elevul Nichita Hristea a „ratat” – în sens călinescian – domeniul matematicilor.

Îl las, aşadar, pe Poet să încheie acest excurs „pe repede înainte”, cu o respirare din 1982: „Deci, fenomenul numit poezie, neputând fi receptat în funcţie de un sistem de referinţă, este un fenomen subiectiv, neputându-se generaliza, un fenomen deşi de conştiinţă, totuşi nenoţional; el poate da sentimentul ideilor şi al zonelor abstracte (neizbutind să fie el însuşi niciodată idee sau spaţiu concret), poate da sentimentul obiectului şi al materiei (nefiind niciodată prin sine nici obiect şi nici materie)”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu