Saturday, February 13, 2010 5:45:07 PM
„Le coeur a ses raisons, que la raison ne connaît point” – Blaise Pascal
De la Paris, cu dragoste! Aşa mi s-ar părea potrivit să înceapă orice veste pe care aş aştepta-o cu nerăbdare. Nu mă întrebaţi de ce. Este ceva mai presus de firea-mi de azi, poate vine de la profesorii de franceză din gimnaziu şi din liceu, doi dascăli care-şi meritau renumele, vine de la lecturile mele precoce sau târzii de literatură franceză (am pornit, de pe la 15 ani, de la Camus înapoi spre Valéry, Mallarmé, Zola şi Balzac), accesului facil la BD-uri şi, apoi, la reviste (Salut les copains, l’Humanité dimanche, VSD etc.) atunci când acestea nu erau neapărat la-ndemână. Şi poate unei propensiuni venite din negura vremurilor. Cert este că, dacă am senzaţia de „acasă” în urbea natală şi la Iaşi (???), acelaşi lucru mi s-a întâmplat acum aproape două decenii, în cele trei săptămâni de
sejur la o fermă din Normandia, undeva între Fécamp şi Etretat, o zonă pe care o ştiam din romanele poliţiste ale lui Maurice Leblanc (la Etretat acesta are şi o frumoasă casă memorială…). Dacă ocaziile de a călători în Hexagon au lipsit în ultimii ani, nimic nu m-a împiedicat să (mă) rătăcesc prin Parisul fotografiat în 2009, graţie opţiunii „street view” a browser-ului Google maps, şi să (re)văd străzi şi obiective sau să aflu ce şi cum se mai întâmplă acolo într-ale culturii şi literaturii din ediţiile online ale publicaţiilor cotidiene sau hebdomadare.
Şi dacă dorinţa-i gata – cum ar zice poetul din Hordou – de că să nu dau şi altora din impresiile mele, subiective şi obiective pe cât se poate? De aceea vă voi propune o (prea) fugară incursiune în lumea numeroaselor premii literare franceze, alegând nu dintre cele şase consacrate, ci dintre acelea cu oarecare farmec, cu parfum boem, de ce nu cele trei numite şi „germanopratine”, adică din cartierul parizian Saint-Germain-des-Prés: Prix des Deux Magots, Prix de Flore, Prix Cazes - Brasserie Lipp.
Prix des Deux Magots apare în 1933, chiar în ziua în care premiul Goncourt era atribuit lui André Malraux pentru „La Condition humaine”, când o bibliotecară de la Şcoala de Arte Frumoase, pe numele ei Martyne, şi Roger Vitrac, autorul cărţii „Copii la putere”, în timp ce-şi luau aperitivul obişnuit pe terasa cafenelei, sub copertinele verzi, hotărâră nestrămutat să creeze un premiu literar. „Vom aduna un juriu de treisprezece membri aleşi dintre prietenii noştri. Fiecare va dona 100 de franci şi vom premia o lucrare a unui tânăr scriitor, care va primi 1.300 de franci, ceea ce nu e chiar de colea” – se pare că ar fi spus Martyne. Zis şi făcut: la şase seara, majoritatea juriului era constituită - André Derain, Jacques Baron, Robert Desnos, Issac Grünbert, Michel Leiris, Georges Ribemont-Dessaigne, Roger Vitrac, Alfred Janniot, Martyne, Armand Megglé, André de Richaud, Gaston-Louis Roux et Henry Philippon (numit secretar general) - şi vota cu mâna ridicată că premiul „Deux Magots” era atribuit primului roman al unui tânăr scriitor numit Raymond Queneau, pentru cartea sa „Le Chiendent”. A doua zi, Monsieur Boulay, proprietarul cafenelei, a declarat presei că a propus finanţarea de către el, în viitor, a premiului, lucru rămas de-atunci bătut în cuie. Doar că valoarea a ajuns la echivalentul a 50 de mii de franci, adică 7750 de euro. (Am mai scris despre această istorie într-o revistă buzoiană care şi-a încetat din nefericire apariţia.)
Ca de obicei, în ultima marţi din ianuarie, La Cafeneaua care i-a dat numele, a fost atribuit Premiul Deux Magots 2010, într-o ceremonie specială, cu un anumit tipic. Bernard Chapuis cu romanul „Le Rêve entouré d'eau” (Stock) a fost preferatul juriului. Aşa cum se întâmplă de multă vreme, sintagma fondatorilor „vom premia o lucrare a unui tânăr scriitor” şi-a pierdut din importanţă. Anul trecut a câştigat romanul «L'heure de la fermeture dans les jardins d'Occident» pe care Bruno de Cessole l-a publicat după mai bine 25 de ani de aşteptare adică atunci când trecuse bine de jumătatea de secol. Bernard Chapuis este şi el din aceeaşi categorie - născut în 1945, în Algerul lui Albert Camus, că tot se făcură 50 de ani de la plecare acestuia! -, ceea ce ne poate duce cu gândul că literatura franceză nu prea mai are tineri geniali precum acel Raymond Queneau de 30 de ani de la începuturi. Dar să nu fim prea cârcotaşi şi să vedem care ar fi motivaţia juriului şi ecourile acestei alegeri.
Ultima selecţie a juriului (Jean-Paul Caracalla - preşedinte, Jean Chalon, Marie-Laure Delorme, Adrien Goetz, Pierre Kyria, Marc Lambron, Gilles Lapouge, Eric Neuhoff, Eric Ollivier, Anne Pons, Jean-Marie Rouart de l’Académie française) a mai inclus „La blessure et la soif” de Laurence Plazenet (Editions Gallimard) şi „L'article de la mort” de Etienne de Montety (Editions Gallimard). Două cărţi de la Gallimard, o editură cu influenţă considerabilă, eliminate de una de la Stock.
În prima dintre ele, frumoasa autoare pariziană oferă o poveste de dragoste, cu elemente de aventură exotică, bine împănată cu elemente culturale şi intelectuale confruntându-se într-o întâlnire Orient-Occident. Laurence Plazenet e la al doilea roman şi ne spune povestea pasiunii devastatoare a unui nobil fără noroc din secolul al XVII-lea (vremea Frondei) , care e nevoit să se exileze în China din perioada de decădere a dinastiei Ming. Unanim apreciată de critică pentru că „într-o limbă fermecătoare, precisă şi pe alocuri preţioasă, cucereşte cititorul de la prima frază”, cartea e caracterizată drept o bijuterie dintre cele mai fin lucrate, o adevărată magie de înaltă ţinută. Un roman istoric şi de aventură în cel mai bun sens al termenului, comentează (în emisiunea Des mots de minuit) Minh Tran Huy, redactor-şef adjunct la „Magazine littéraire”, o inedită întâlnire între două lumi total diferite, una a moralismului rochefoucauldian, cealaltă a unui eremit taoist, reconstituind în detalii precise, artizanale istoria, arhitectura, obiectele, peisajul, oferind o lectură captivantă, deosebit de plăcută şi instructivă.
Cea de-a doua, „L'article de la mort”, este tot un roman istoric, nominalizat în toamnă şi pentru premiul Interallié. Etienne de Montety, patronul de la «Figaro littéraire», imaginează un jurnalist pregătind din timp necrologul unui erou umanitar, Charles-Elie Sirmont. Acesta, fost ministru, fost ambasador, scriitor recunoscut, figură nelipsită a tuturor marilor cauze, amator de ţigarete şi de femei, contează ca una dintre cele mai iubite personalităţi de către francezi. Dar dacă nu e decât un impostor? Existenţa lui Sirmont e trecută prin sită de către jurnalistul Moreira, un profesionist sadea. Pe măsură ce avansează în cercetare, lucrurile devin din ce în ce mai complicate şi mai puţin clare. Nimic nu mai este aşa de evident ca la început. Romanul aruncă o lumină crudă asupra mediului jurnalistic, privit totuşi cu simpatie şi amuzament. Moreira e un tip simpatic, cu ajutorul căruia autorul reuşeşte să abordeze credibil teme grave precum eroismul, curajul, mântuirea, destinul. Mare parte din roman o constituie extrase din Memoriile lui Sirmont, socotită de comentatori drept cea mai mare reuşită a autorului. În personajul Sirmont pot fi recunoscute modele: Bernard Kouchner, Bernard-Henri Lévy, Jean-François Deniau şi poate chiar Maurice Druon, al cărui necrolog în „le Figaro” a fost semnat chiar de Etienne de Montety, în aprilie 2009. Faptul nu a fost câştigător pare că este în ton cu declaraţiile de acum doi ani: „Premiile, astăzi, în loc să impună autorii, răsplătesc mai degrabă vânzările. […] An de an, începând din octombrie, tensiunea urcă. Se fac jocurile, rien ne va plus. Se apelează la fler, se pariază, se speră, se disperă. Pe modelul politicii, al economiei sau al sportului, lumea editorială a intrat în era numită Star Academy. Un sistem încurajat de mass-media, care antrenează opera literara într-o logicp de tip spectacol: autori candidaţi, jurii aflate în concurenţă, pronosticuri, favoriţi, challengeri şi outsideri”.
Câştigătorul Bernard Chapuis e, cu „Visul înconjurat de apă”, la al cincilea roman, unul dintre ele, „La vie parlée”, obţinând premiul Roger Nimier în 2005. Şi el a ratat în toamnă premiul Interallié, adjudecat de Yannick Haenel pentru „Jan Karski”. Ca şi romanele sale anterioare, acesta din urmă, chiar mai bogat, mai generos, este un extraordinar tribut adus pentru prieteniei, refugiului, familiei, moştenirii, comunicării, copilăriei, care continuă în ciuda pierderii insuportabile a părinţilor. Chapuis crede că viaţa merită trăită numai dacă este visată. A încetat să mai aibă dorinţa de a aparţine vremii lui. Susţine că imaginaţia are aceiaşi raţiune de existenţă ca şi realitatea şi îşi exprimă încrederea că sentimente nobile întotdeauna vor câştiga în defavoarea celor rele. Este un idealist melancolic. A citi înseamnă a pleca. Fără a fi sigur că vrei să te întorci. Un roman înconjurat de realul pus la distanţă, fantasmatic, devenit fabulatoriu. Un cuplu de etnologi dispare într-un accident de avion în 1996. În urma lor, patru orfani într-un imobil unde se încrucişează cu patru celibatari, prieteni ai părinţilor lor, care-i au în grijă. Luca, Talbeau, Valentine şi Bichot sunt tutori pentru Marie-Conté, Armand, Rose et Eliane. Fiecare nume de personaj e pretext pentru o mică povestire vioaie şi, în acelaşi timp, foarte romanescă. Suntem în mijlocul fabulei, fără de care numele de roman nu ar avea niciodată un sens. Chapuis este un scriitor veritabil. Este un moştenitor, un fabulist care povesteşte într-o limbă impecabilă, descriptivă şi fără efecte grandilocvente o istorie a patru căutări, fiecare referitoare la câte un obiect exotic dispărut, metaforă elegantă a identităţii părinţilor pierduţi în valuri pe care copii o recuceresc de-a lungul paginilor. Lumea este un teren de joacă, sărim de la Paris oriunde e posibil: la Cap Ferret, în Elveţia, în Olanda, în deşertul tuareag şi în Japonia. Este locul visului – marea cu valurile, natura, locuitorii, hrana, raporturile umane toate sunt clare şi frumoase. Literaritatea textului străluceşte, se evidenţiază. Se pot sesiza trimiteri la moştenirea stendhaliană, în tratamentul delicat şi fantast al spaţialităţii, chiar şi la vechiul Paul Scarron, ascultând timpul etalându-se în povestirile în ramă spuse de personaje aşezate care beau cele mai bune vinuri din lume, cărora le place tot atât de mult să mănânce şi să iubească, să râdă şi să-şi amintească. Nimic nu e prea puţin în acest roman al lui Bernard Chapuis, bucuria vieţii este deplină, respiraţiile sunt largi şi nu se ratează vreun aspect fericit al existenţei. Excursiile în jurul lumii nu sunt puse în pericol din raţiuni financiare, trenurile nu întârzie, apusurile sunt magnifice, întâlnirile nu sunt niciodată amânate, îngrijorarea nu există. Cititorul este recunoscător că i se furnizează cea mai bună literatură despre fericire şi îşi va reaminti cu acest prilej de ce înseamnă arta romanului şi cum trebuie ea privită cu graţie şi umilinţă.
Reluând asemenea aprecieri eclatante şi aproape lipsite de beneficiul îndoielii, mai că-mi vine să plâng că nu am acces neîngrădit mai repede la o asemenea capodoperă de roman. Juraţii de la Deux Magots pare că nu au avut încotro decât să se supună geniului chapuist luminându-i strălucitor. „A-l citi pe Chapuis seamănă cu o delicioasă vizită într-un muzeu al micilor bucurii vaporoase”, declară Jean-Luc Douin şi ne trimite în materie de naraţiune şi imaginaţie la „Voyage d’Urien” de André Gide, „Un roi sans divertissement” de Jean Giono, la Chateaubriand, Montherlant, Durrell şi la scriitorii maritimii, de felul lui Joseph Conrad sau Herman Melville. Cu asemenea „modele”, poate şi altele încă, cu asemenea originalitate (despre asta nimeni nu suflă o vorbă!) ne putem întoarce la vorbele lui Etienne de Montety din 2008: „Premiile, astăzi, în loc să impună autorii, răsplătesc mai degrabă vânzările”. Şi chiar le augmentează, am putea spune, fără să greşim. Ca exemplu de final, amintesc numai de „Trois femmes puissantes” de Marie NDiaye, Goncourt 2009, care, la data atribuirii premiului se vânduse deja în 140.000 de exemplare… QED, monsieur de Montety!
De la Paris, cu dragoste! Aşa mi s-ar părea potrivit să înceapă orice veste pe care aş aştepta-o cu nerăbdare. Nu mă întrebaţi de ce. Este ceva mai presus de firea-mi de azi, poate vine de la profesorii de franceză din gimnaziu şi din liceu, doi dascăli care-şi meritau renumele, vine de la lecturile mele precoce sau târzii de literatură franceză (am pornit, de pe la 15 ani, de la Camus înapoi spre Valéry, Mallarmé, Zola şi Balzac), accesului facil la BD-uri şi, apoi, la reviste (Salut les copains, l’Humanité dimanche, VSD etc.) atunci când acestea nu erau neapărat la-ndemână. Şi poate unei propensiuni venite din negura vremurilor. Cert este că, dacă am senzaţia de „acasă” în urbea natală şi la Iaşi (???), acelaşi lucru mi s-a întâmplat acum aproape două decenii, în cele trei săptămâni de
sejur la o fermă din Normandia, undeva între Fécamp şi Etretat, o zonă pe care o ştiam din romanele poliţiste ale lui Maurice Leblanc (la Etretat acesta are şi o frumoasă casă memorială…). Dacă ocaziile de a călători în Hexagon au lipsit în ultimii ani, nimic nu m-a împiedicat să (mă) rătăcesc prin Parisul fotografiat în 2009, graţie opţiunii „street view” a browser-ului Google maps, şi să (re)văd străzi şi obiective sau să aflu ce şi cum se mai întâmplă acolo într-ale culturii şi literaturii din ediţiile online ale publicaţiilor cotidiene sau hebdomadare.Şi dacă dorinţa-i gata – cum ar zice poetul din Hordou – de că să nu dau şi altora din impresiile mele, subiective şi obiective pe cât se poate? De aceea vă voi propune o (prea) fugară incursiune în lumea numeroaselor premii literare franceze, alegând nu dintre cele şase consacrate, ci dintre acelea cu oarecare farmec, cu parfum boem, de ce nu cele trei numite şi „germanopratine”, adică din cartierul parizian Saint-Germain-des-Prés: Prix des Deux Magots, Prix de Flore, Prix Cazes - Brasserie Lipp.Prix des Deux Magots apare în 1933, chiar în ziua în care premiul Goncourt era atribuit lui André Malraux pentru „La Condition humaine”, când o bibliotecară de la Şcoala de Arte Frumoase, pe numele ei Martyne, şi Roger Vitrac, autorul cărţii „Copii la putere”, în timp ce-şi luau aperitivul obişnuit pe terasa cafenelei, sub copertinele verzi, hotărâră nestrămutat să creeze un premiu literar. „Vom aduna un juriu de treisprezece membri aleşi dintre prietenii noştri. Fiecare va dona 100 de franci şi vom premia o lucrare a unui tânăr scriitor, care va primi 1.300 de franci, ceea ce nu e chiar de colea” – se pare că ar fi spus Martyne. Zis şi făcut: la şase seara, majoritatea juriului era constituită - André Derain, Jacques Baron, Robert Desnos, Issac Grünbert, Michel Leiris, Georges Ribemont-Dessaigne, Roger Vitrac, Alfred Janniot, Martyne, Armand Megglé, André de Richaud, Gaston-Louis Roux et Henry Philippon (numit secretar general) - şi vota cu mâna ridicată că premiul „Deux Magots” era atribuit primului roman al unui tânăr scriitor numit Raymond Queneau, pentru cartea sa „Le Chiendent”. A doua zi, Monsieur Boulay, proprietarul cafenelei, a declarat presei că a propus finanţarea de către el, în viitor, a premiului, lucru rămas de-atunci bătut în cuie. Doar că valoarea a ajuns la echivalentul a 50 de mii de franci, adică 7750 de euro. (Am mai scris despre această istorie într-o revistă buzoiană care şi-a încetat din nefericire apariţia.)Ca de obicei, în ultima marţi din ianuarie, La Cafeneaua care i-a dat numele, a fost atribuit Premiul Deux Magots 2010, într-o ceremonie specială, cu un anumit tipic. Bernard Chapuis cu romanul „Le Rêve entouré d'eau” (Stock) a fost preferatul juriului. Aşa cum se întâmplă de multă vreme, sintagma fondatorilor „vom premia o lucrare a unui tânăr scriitor” şi-a pierdut din importanţă. Anul trecut a câştigat romanul «L'heure de la fermeture dans les jardins d'Occident» pe care Bruno de Cessole l-a publicat după mai bine 25 de ani de aşteptare adică atunci când trecuse bine de jumătatea de secol. Bernard Chapuis este şi el din aceeaşi categorie - născut în 1945, în Algerul lui Albert Camus, că tot se făcură 50 de ani de la plecare acestuia! -, ceea ce ne poate duce cu gândul că literatura franceză nu prea mai are tineri geniali precum acel Raymond Queneau de 30 de ani de la începuturi. Dar să nu fim prea cârcotaşi şi să vedem care ar fi motivaţia juriului şi ecourile acestei alegeri.Ultima selecţie a juriului (Jean-Paul Caracalla - preşedinte, Jean Chalon, Marie-Laure Delorme, Adrien Goetz, Pierre Kyria, Marc Lambron, Gilles Lapouge, Eric Neuhoff, Eric Ollivier, Anne Pons, Jean-Marie Rouart de l’Académie française) a mai inclus „La blessure et la soif” de Laurence Plazenet (Editions Gallimard) şi „L'article de la mort” de Etienne de Montety (Editions Gallimard). Două cărţi de la Gallimard, o editură cu influenţă considerabilă, eliminate de una de la Stock.
În prima dintre ele, frumoasa autoare pariziană oferă o poveste de dragoste, cu elemente de aventură exotică, bine împănată cu elemente culturale şi intelectuale confruntându-se într-o întâlnire Orient-Occident. Laurence Plazenet e la al doilea roman şi ne spune povestea pasiunii devastatoare a unui nobil fără noroc din secolul al XVII-lea (vremea Frondei) , care e nevoit să se exileze în China din perioada de decădere a dinastiei Ming. Unanim apreciată de critică pentru că „într-o limbă fermecătoare, precisă şi pe alocuri preţioasă, cucereşte cititorul de la prima frază”, cartea e caracterizată drept o bijuterie dintre cele mai fin lucrate, o adevărată magie de înaltă ţinută. Un roman istoric şi de aventură în cel mai bun sens al termenului, comentează (în emisiunea Des mots de minuit) Minh Tran Huy, redactor-şef adjunct la „Magazine littéraire”, o inedită întâlnire între două lumi total diferite, una a moralismului rochefoucauldian, cealaltă a unui eremit taoist, reconstituind în detalii precise, artizanale istoria, arhitectura, obiectele, peisajul, oferind o lectură captivantă, deosebit de plăcută şi instructivă.Cea de-a doua, „L'article de la mort”, este tot un roman istoric, nominalizat în toamnă şi pentru premiul Interallié. Etienne de Montety, patronul de la «Figaro littéraire», imaginează un jurnalist pregătind din timp necrologul unui erou umanitar, Charles-Elie Sirmont. Acesta, fost ministru, fost ambasador, scriitor recunoscut, figură nelipsită a tuturor marilor cauze, amator de ţigarete şi de femei, contează ca una dintre cele mai iubite personalităţi de către francezi. Dar dacă nu e decât un impostor? Existenţa lui Sirmont e trecută prin sită de către jurnalistul Moreira, un profesionist sadea. Pe măsură ce avansează în cercetare, lucrurile devin din ce în ce mai complicate şi mai puţin clare. Nimic nu mai este aşa de evident ca la început. Romanul aruncă o lumină crudă asupra mediului jurnalistic, privit totuşi cu simpatie şi amuzament. Moreira e un tip simpatic, cu ajutorul căruia autorul reuşeşte să abordeze credibil teme grave precum eroismul, curajul, mântuirea, destinul. Mare parte din roman o constituie extrase din Memoriile lui Sirmont, socotită de comentatori drept cea mai mare reuşită a autorului. În personajul Sirmont pot fi recunoscute modele: Bernard Kouchner, Bernard-Henri Lévy, Jean-François Deniau şi poate chiar Maurice Druon, al cărui necrolog în „le Figaro” a fost semnat chiar de Etienne de Montety, în aprilie 2009. Faptul nu a fost câştigător pare că este în ton cu declaraţiile de acum doi ani: „Premiile, astăzi, în loc să impună autorii, răsplătesc mai degrabă vânzările. […] An de an, începând din octombrie, tensiunea urcă. Se fac jocurile, rien ne va plus. Se apelează la fler, se pariază, se speră, se disperă. Pe modelul politicii, al economiei sau al sportului, lumea editorială a intrat în era numită Star Academy. Un sistem încurajat de mass-media, care antrenează opera literara într-o logicp de tip spectacol: autori candidaţi, jurii aflate în concurenţă, pronosticuri, favoriţi, challengeri şi outsideri”.Câştigătorul Bernard Chapuis e, cu „Visul înconjurat de apă”, la al cincilea roman, unul dintre ele, „La vie parlée”, obţinând premiul Roger Nimier în 2005. Şi el a ratat în toamnă premiul Interallié, adjudecat de Yannick Haenel pentru „Jan Karski”. Ca şi romanele sale anterioare, acesta din urmă, chiar mai bogat, mai generos, este un extraordinar tribut adus pentru prieteniei, refugiului, familiei, moştenirii, comunicării, copilăriei, care continuă în ciuda pierderii insuportabile a părinţilor. Chapuis crede că viaţa merită trăită numai dacă este visată. A încetat să mai aibă dorinţa de a aparţine vremii lui. Susţine că imaginaţia are aceiaşi raţiune de existenţă ca şi realitatea şi îşi exprimă încrederea că sentimente nobile întotdeauna vor câştiga în defavoarea celor rele. Este un idealist melancolic. A citi înseamnă a pleca. Fără a fi sigur că vrei să te întorci. Un roman înconjurat de realul pus la distanţă, fantasmatic, devenit fabulatoriu. Un cuplu de etnologi dispare într-un accident de avion în 1996. În urma lor, patru orfani într-un imobil unde se încrucişează cu patru celibatari, prieteni ai părinţilor lor, care-i au în grijă. Luca, Talbeau, Valentine şi Bichot sunt tutori pentru Marie-Conté, Armand, Rose et Eliane. Fiecare nume de personaj e pretext pentru o mică povestire vioaie şi, în acelaşi timp, foarte romanescă. Suntem în mijlocul fabulei, fără de care numele de roman nu ar avea niciodată un sens. Chapuis este un scriitor veritabil. Este un moştenitor, un fabulist care povesteşte într-o limbă impecabilă, descriptivă şi fără efecte grandilocvente o istorie a patru căutări, fiecare referitoare la câte un obiect exotic dispărut, metaforă elegantă a identităţii părinţilor pierduţi în valuri pe care copii o recuceresc de-a lungul paginilor. Lumea este un teren de joacă, sărim de la Paris oriunde e posibil: la Cap Ferret, în Elveţia, în Olanda, în deşertul tuareag şi în Japonia. Este locul visului – marea cu valurile, natura, locuitorii, hrana, raporturile umane toate sunt clare şi frumoase. Literaritatea textului străluceşte, se evidenţiază. Se pot sesiza trimiteri la moştenirea stendhaliană, în tratamentul delicat şi fantast al spaţialităţii, chiar şi la vechiul Paul Scarron, ascultând timpul etalându-se în povestirile în ramă spuse de personaje aşezate care beau cele mai bune vinuri din lume, cărora le place tot atât de mult să mănânce şi să iubească, să râdă şi să-şi amintească. Nimic nu e prea puţin în acest roman al lui Bernard Chapuis, bucuria vieţii este deplină, respiraţiile sunt largi şi nu se ratează vreun aspect fericit al existenţei. Excursiile în jurul lumii nu sunt puse în pericol din raţiuni financiare, trenurile nu întârzie, apusurile sunt magnifice, întâlnirile nu sunt niciodată amânate, îngrijorarea nu există. Cititorul este recunoscător că i se furnizează cea mai bună literatură despre fericire şi îşi va reaminti cu acest prilej de ce înseamnă arta romanului şi cum trebuie ea privită cu graţie şi umilinţă.Reluând asemenea aprecieri eclatante şi aproape lipsite de beneficiul îndoielii, mai că-mi vine să plâng că nu am acces neîngrădit mai repede la o asemenea capodoperă de roman. Juraţii de la Deux Magots pare că nu au avut încotro decât să se supună geniului chapuist luminându-i strălucitor. „A-l citi pe Chapuis seamănă cu o delicioasă vizită într-un muzeu al micilor bucurii vaporoase”, declară Jean-Luc Douin şi ne trimite în materie de naraţiune şi imaginaţie la „Voyage d’Urien” de André Gide, „Un roi sans divertissement” de Jean Giono, la Chateaubriand, Montherlant, Durrell şi la scriitorii maritimii, de felul lui Joseph Conrad sau Herman Melville. Cu asemenea „modele”, poate şi altele încă, cu asemenea originalitate (despre asta nimeni nu suflă o vorbă!) ne putem întoarce la vorbele lui Etienne de Montety din 2008: „Premiile, astăzi, în loc să impună autorii, răsplătesc mai degrabă vânzările”. Şi chiar le augmentează, am putea spune, fără să greşim. Ca exemplu de final, amintesc numai de „Trois femmes puissantes” de Marie NDiaye, Goncourt 2009, care, la data atribuirii premiului se vânduse deja în 140.000 de exemplare… QED, monsieur de Montety!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu