O privire americană înspre Belle Époque

Tuesday, September 1, 2009 8:09:13 AM

Léon Daudet, Belle Époque, Jean-Baptiste Charcot, New York City, Kate Cambor, Paris, Jeanne Hugo

Acum un veac şi mai bine, lumea părea în curs de schimbare, o luminiţă era nu la capătul tunelului, ci foarte aproape, boom-uri de tot felul aduceau speranţe în multiple domenii. Nimic nu anunţa Marea Conflagraţie Mondială ce avea să altereze iremediabil raportul de forţe în lume, să ducă la prăbuşirea unor imperii, cu atât mai puţin pe Cea De-a Doua, care va împlini startul gloriei şi decăderii utopiei numită comunism.

Ceea ce se va numi „La Belle Époque” începe de la 1896, în timpul celei de-a Treia Republici Franceze, an ce marchează sfârşitul de depresiunii economice (sau de la 1906, potrivit unor istorici, anul în care expansiunea economică se afirmă deplin), până în ajunul Primul Război Mondial, în 1914, când aceasta din urmă este la apogeu. Termenul a fost inventat după Primul Război, pentru a evoca la perioada de dinaintea acestuia. În această desemnare există o parte a realităţii (expansiune, îndrăzneală, indiferenţă, credinţă în progres...) şi o nostalgie. Se spune că realitatea ar fi fost, de fapt, înfrumuseţată, din pricina traumatismelor Războiului. Cert este că începutul secolului XX e marcat de mari progrese ştiinţifice şi de schimbări majore în modul de viaţă francez şi nu numai, câtă vreme înmugureşte şi ceea ce acum numim (cu mulţumire ori fără) „mondializare”. La 1898, se organizează primul salon de automobile de la Paris, în parcul Tuileries, exponatele trebuind să parcurgă drumul de la Versailles la locul de vizitare. Un an mai târziu, este depăşită viteza de 100 km/h de către Camille Jenatzy cu un automobil… electric. La 1900, circulau în Franţa 2 897 de vehicule, pentru ca zece ani mai târziu să se ajungă la 53 000! Este construit Turnul Eiffel (în 1887-1889, din oţel produs la Reşiţa, în România; mai are în compoziţie oţel de la furnalul din Govăjdia, localitatea Ghelar, din judeţul Hunedoara). Se deschisese Moulin Rouge (1889). Se realizase primul film din lume, „Roundhay Garden Scene”, în 1888 (dispărut misterios în 1890), iar la 28 decembrie 1895, fraţii Lumière organizează, în Salonul indian de la Grand Café din Paris, o proiecţie publică cu bilete de intrare a unui program compus din L'Arroseur arrosé, Le Repas de bébé şi La Sortie de l'usine Lumière à Lyon. Etc., etc.

Perioada nu e nicicum dintre cele ocolite de istorii, memorii, jurnale, amintiri, analize, sinteze, ficţiuni, compoziţii muzicale, teatrale şamd. Cafenele literare aleg constant subiecte ale acelor vremi… interesante („Bon plan à Orléans le 12 juin 2009: le Centre Charles Péguy proposera «Femmes poètes à la Belle Epoque», café littéraire gratuit sur réservation. Présentation de Nicole Laval-Turpin avec Céline Surateau, diseuse, Élisabeth Caillard, violoniste et Yuki Lenormand, pianiste.”).

Şi iată că, în august 2009, se consemnează apariţia unei lucrări a istoricului american Kate Cambor (Ph.D. in history from Yale University), dedicată celebrei perioade. Autoarea brodează un portret al societăţii pariziene de la începutul secolului trecut, parcurge La Belle Époque (în franceză, la Flammarion; titlul original: Gilded Youth: Three Lives in France's Belle Epoque; este prima sa carte, apărută la Farrar, Straus et Giroux, în Statele Unite), descriind, cu foarte aplicată pricepere narativă, destinele intersectate a trei tineri moştenitori - Jean-Baptiste Charcot, Léon Daudet et Jeanne Hugo. Adică fiul profesorului medic Jean-Martin Charcot, precursor al neurologiei şi psihologiei moderne, ale cărui conferinţe de la spitalul La Salpêtrière (i se spunea «l'Empereur de la Salpêtrière») vor fi urmărite şi de Sigmund Freud, fiul lui Alphonse Daudet, autorul celebrului „Tartarin din Tarascon” şi nepoata poetului naţional Victor Hugo. Aceasta din urmă s-a măritat cu Leon Daudet în 1891 şi a divorţat, nefericită, în 1895, pentru a se căsători, un an mai târziu, cu fiul profesorului Charcot. Împreună cu cele trei personaje, plonjăm în Parisul care, în vremea naşterii „zânei electricităţii”, încă era oglinda lumii. Sigur, Londra şi New York-ul sunt mai sus în domeniul financiar, dar statura culturală şi literară a Oraşului Luminilor impune încă străinilor, e inima acestei Belle Époque a lui Proust, a lui Debussy sau a lui Matisse. Aici se nasc fauvismul, cubismul, expresionismul şi art nouveau…

Tânăra şi, spun comentatorii, strălucitoarea Kate Cambor propune, într-o scriitură seducătoare şi elegantă, o idee ingenioasă: ia trei tineri moştenitori de personaje istorice pariziene celebre, le urmăreşte parcursul prin viaţă şi descrie cât se poate de verosimil o epocă foarte complexă. Dar nu avem de-a face cu o simplă restituire a unui „air de temps”, ci intrăm, literalmente ca într-un film, în intimitatea luptelor pro şi contra (corupţiei) celei de-a Treia Republici, a aventurismului ilustrat de celebra şi scandaloasa afacere Panamá, manifestările antisemite din cazul Dreyfus, asasinarea lui Jean Jaurès şi descoperirea Antarcticii… Împreună cu cei trei, înţelegem că La Belle Époque a fost, de fapt, sfârşitul unei epoci… Vieţile celor trei sunt intim legate. S-au născut în anii 1860, au crescut în mijlocul lumii scriitorilor, oamenilor de ştiinţă şi admiratorilor înaintaşilor lor. Copii fiind, s-au jucat împreună, ca tineri s-au iubit. Dintre cei trei, singură Jeanne a trăit, până la capăt, cu orgoliu, mândria condiţiei sale, de nepoată a lui Victor Hugo, bucurie a acestuia la bătrâneţe, cea pentru care a scris L'Art d'être grand-père. Léon şi Jean-Baptiste şi-au construit, fiecare, un destin propriu. Primul a trăit mii de vieţi într-una, între literatură, jurnalism şi politică; cel de-al doilea s-a îndreptat spre explorarea oceanelor şi continentelor. Au fost tot timpul în luminile rampei şi Kate Cambor îi foloseşte cu artă spre a ne introduce înlăuntrul vremii lor. Dineurile literare îi reuneau pe Haubert, Zola, Tourgueniev şi Goncourt, universul proustian al Parisului 1900 este o prezenţă subtilă, o bine asimilată experienţă narativă: nimic nu e mai potrivit decât „a coborî în intimitatea individualităţii” pentru a sesiza şi descrie fenomenele sociale.

Desigur, totul este precis, referenţial, documentat, nu există afirmaţii nefondate, interpretări forţate ale evenimentelor. Avem de-a face cu o carte de istorie! Dar Kate Cambor demonstrează că se poate scrie şi ştiinţific, şi cu stil, convingător. Se spune că este o veritabilă invenţie în materie de scriere istorică, un salt ce merită salutat, pentru că repune în discuţie regulile genului. Jacques de Saint Victor (în Le Figaro) se exprimă direct: „Sub pana doamnei Cambor, la Belle Époque este reînviată ca într-o povestire de Henry James cu rigoarea unui [Ernest] Lavisse.” Presă excelentă are Kate Cambor şi acasă: „Portretul de grup al lui Cambor este o cercetare eficientă şi o naraţiune făcută cu brio şi cu stil” - Miranda Seymour, The New York Times Book Review; „Gilded Youth este plină de lucruri strălucitoare - idei, saloane, vise - despre orbirea a trei tineri. În fundal, arde strălucitor Parisul” - Susan Salter Reynolds, Los Angeles Times. „Gilded Youth a lui Kate Cambor se citeşte ca un roman de Balzac. Cititorul este cucerit de tânărul Charcot şi de nepoata lui Victor Hugo şi îl urăşte pe odiosul Léon Daudet, arhetipul antisemiţilor francezi. Această carte este nu mai puţin o naraţiune minunată şi o viziune întunecată asupra neliniştilor privind influenţa familială.” – Harold Bloom.