Sunday, July 20, 2008 10:57:02 AM
Un autor extrem de productiv, dar şi unul dintre cei care desfid consensul şi gândirea unică, avem în dl. Michel Onfray, cel care, la limita reacţiei cu care sfâşie paginile deuteronomului sau îl agresează pe preot cu un râs sardonic, devine afirmativ, puternic şi pertinent în lupta insaţiabilă contra ordinii stabilite în istoriografia dominantă.Célébration du génie (2002), L'invention du plaisir (2002), La sagesse tragique. Du bon usage de Nietzsche (2006), dar mai cu seamă Antimanuel de philosophie (2001) şi cele 5 volume (plus încă trei în pregătire) din Contre histoire de la philosophie [Tomes 1 & 2 (2006), Tome 3: "L'autre Grand Sičcle" (2007), Tome 4: "Les ultras des lumičres" (2007), Tome 5: "L'eudémonisme social" (2008)] sunt cărţi provocatoare, care atacă temeliile obişnuinţelor de interpretare statornicite în secolul anterior. Se mai pot adăuga teoria hedonistă [L'art de jouir (1991), La sculpture de soi (1991), Ars moriendi (1995), Politique du rebelle (1997), Théorie du corps amoureux (2000), Féeries anatomiques (2003), Traité d'athéologie (2005), La puissance d'exister. Manifeste hédoniste (2006)], jurnalul hedonist [Le désir d'ętre un volcan (1996), Les vertus de la foudre (1998), L'archipel des comčtes (2001), La lueur des orages désirés (2007)] şi cărţile de gastrosofie (!!) - Le ventre des philosophes (1989), La raison gourmande (1995), Les formes du temps (1996), cele de călătorii ori cele de estetică.
Pentru Michel Onfray, orice teorie nu este decât reflectarea corpului, „confesiunea” sa şi nu produce o gândire venită de altundeva. Individul este o unitate indisociabilă de corpul aflat în „interacţiune cu lumea (mediu cultural, social, familial, istoric etc.) care îl conţine”. Ceea ce justifică o filozofie a imanenţei. Prin imanenţă înţelegând ceea ce îşi are cauza în sine, în real, în materie, în carne. Astfel, alegerea, dorinţa, ideea, spiritul etc. nu sunt decât efecte ale unui proces fiziologic, neuronal şi nervos, adică exclusiv legat de carne şi de creier. Nu există liber arbitru, nu există transcendenţă. Astfel, se înţelege că nu există, deasupra corpului unui individ, un suflet ori o instanţă invizibilă care ar diviza individul în două. Transcendenţa, ca o capacitate pentru om de a se extrage din fiinţa mundană şi de a se separa de lumea reală cu scopul de a decide fără cauză exterioară (pulsiune, dorinţă, trecut social, familial, cultural etc.), graţie unei conştiinţe absolut autonome, nu este decât o ficţiune, iar metafizica şi idealismul în filozofie nu sunt decât iluzii care întreţin fenomenul religios (Dumnezeu, morala, raţiunea sau iubirea). Acestuia, Michel Onfray îi opune o concepţie a existenţei hedoniste, estetică şi pragmatică exaltând viaţa şi fondată pe ideea că „totul se joacă la înălţimea omului, a lumii şi cu siguranţă nu în direcţia unui cer al ideilor ori al oricărui alt loc de dincoace ori de dincolo care să justifice transcendenţa”. („La philosophie ne tombe pas du ciel des idées, comme l’affirment les idéalistes et les spiritualistes, dominants dans le champ philosophique, mais qu’elle monte de la terre, notamment du corps et de son interaction avec l’histoire.”)
Ce vreau să prezint aici pe scurt este cea mai nouă apariţie editorială, o piesă de teatru, Le Songe d’Eichmann, precedată de un excelent studiu intitulat Un Kantien chez les nazis. Punctul de plecare este ceea ce ne spune Hannah Arendt în Eichmann la Ierusalim: criminalul de război ar fi afirmat la procesul său că era un cititor atent al lui Kant. Ea pretinde că Eichmann nu a înţeles nimic din Kant. Or, contrar la ceea ce autoarea Originilor totalitarismului scrie, naţional-socialistul a citit, chiar bine, Critica raţiunii practice şi alte scrieri etice ale filosofului de la Königsberg. Eichmann în cunoştea pe Kant şi tezele sale majore: ideile despre lege şi supunere, filosofia Statului şi dreptului, a legalităţii şi moralităţii, a imperativului categoric şi a jurământului, imposibilitatea în corpusul kantian a oricărei posibilităţi de nesupunere. Or, tot acest arsenal filosofic constituie o gândire paradoxal compatibilă cu mecanica celui de-al treilea Reich. Michel Onfray propune o dublă demonstraţie: prin textul teoretic (Un kantien chez les nazis) şi piesa de teatru care-i aduce în scenă pe Eichmann, Kant... şi (cum altfel ?) Nietzsche. În Le Songe d'Eichmann, filosoful german tocmai vizitează în vis un criminal de război cu două ore înaintea execuţiei sale prin spânzurare. Un dialog se înfiripă între cei doi oameni – Nietzsche fiind cel de-al treilea… Filosoful, iată, tovarăş de drum al naţional-socialismului, nu se relevă ca fiind cel care am crezut până acum…
Departe de a se supune faimoasei banalităţi a răului (Hannah Arendt), acceptând ideea că nici gândirea, nici angajamentul realmente ideologic nu sunt de partea sa, Onfray defrişează ceea ce era până acum socotit de neatins, impunând o interpretare originală şi ofensivă. Conform lui, morala kantiană, fixată de imperativul categoric şi supunerea oarbă, au contribuit puternic la constituirea crudului proiect al călăului. Mai simplu, acţiunea nazistului era în fapt obiectivarea, aplicarea în real şi în istorie a raţiunii practice a filosofului german. Profită Nietzsche, cu firească legitimitate reabilitat. Avem o argumentare solidă, la înălţimea unei capacităţi de lucru uimitoare, Onfray desface fiecare detaliu al argumentaţie arendtiene, revine cu minuţie la proiectul kantian, deconstruieşte morala datoriei şi apologia ochelarilor de cal. Temperamentul incisiv al autorului şi calitatea sa excepţională de eseist se manifestă din plin în analiza filosofică şi pune serios în umbră tentativa dramatică, dar reflecţia nu pierde nimic din seriozitatea şi profunzimea sa.
Sigur că cercurile „implicate” s-au simţit cu musca pe căciulă şi nu puteau decât să-şi manifeste nemulţumirea, un Michel Audétat (Michel Onfray ou l’art du faux débat) comentînd răutăcios în hebdomadarul elveţian l'Hebdo (aprilie 2008): „Într-o zi, poate, savanţii viitorului se vor întreba asupra succesului pe care l-a avut filosoful Michel Onfray la începutul celui de-al treilea mileniu. Prin ce miracol o gândire atât de rahitică a găsit o audienţă atât de vastă? […] Visul lui Eichmann, care tocmai a apărut, are totuşi un merit: clarifică metoda utilizată pentru a ambala motorul şlepului.” Iar un Alexis Lacroix, în Magazine littéraire, mai 2008, se întrebă cu aparentă nevinovăţie: „cine profită de această nazificare a kantianismului?”
Comentariile sunt şi pro, dezbaterea este încă în curs, cu certitudine că incomodul Onfray ştie că nu filosofii au vina interpretării ideilor lor de către politicieni, că rezultatele punerii în practică a utopiilor nu sunt imputabile vizionarilor de altădată. Însă ceva scandal face bine şi la vânzări, face bine şi la trezirea şi mişcarea din loc [piedestal] al comozilor în gândire. Fie şi pe bloguri dedicate - v.http://michel-onfray.over-blog.com - unde ni se reaminteşte că dualismul socratic şi-a cam pierdut din farmec şi folos, că ceva nou se pregăteşte să sosească, iar punerea în discuţie a vechilor cutume din filozofie este numai începutul.
---------------------------
Fragment din «Le songe d’Eichmann: Précédé de Un kantien chez les nazis»
«De obicei, când aude cuvântul „nazism”, vulgata îl scoate în faţă pe Nietzsche. Marelui public zis cultivat de filosofii postmoderni fanfaroni ai lui Mai ’68, tovarăşi de drum ai liberalismului şi ai valorilor catolicismului, trecând prin câteva false puneri în gardă, dar adevărate rătăciri, autorul lui Dincolo de bine şi de rău îi va sugera svastica, incendierea Reichstag-ului, noaptea cuţitelor lungi, mustaţa Führer-ului, lagărele morţii, camerele de gazare şi incendierea întregii Europe.
Acestei stirpe tenace, în ciuda probelor contrare, îi va fi suficient să coboare în harababura nietzscheană ca să adune tot ceea ce îi permite să completeze costumul incendiarului model naţional-socialist. S-au relevat din destul textele unui Nietzsche filosemit, preocupat să încrucişeze excelenţa popoarelor lui Goethe şi Moise, chemând la împuşcarea antisemiţilor, părăsindu-şi editorul când a descoperit implicarea acestuia în tipărirea unor broşuri pline de ură faţă de poporul ales, intrând în dispută cu sora lui care milita în cercurile rasiste, însă nimic nu contează.
Să adăugăm că Nietzsche detesta Statul, respingea resentimentul, detesta mişcările de masă, recurgea la o limbă poetică pentru a celebra războiul, sigur, doar ca o metaforă, cu toate că s-a acoperit de ruşine, ca revanşă, când a ajuns pe un câmp real de bătaie? Să precizăm că filosoful îşi defineşte noţiunile sale cardinale – forţa, slăbiciunea, stăpânul, sclavul, cruzimea, mila – în virtutea unei metafizici legată direct de capacitatea de a-şi asuma tragic etena reîntoarcere şi nu în ceea ce priveşte politica, încă şi mai puţin politica politicianistă? Satârul deja căzut a tăiat capul, nu mai e atunci nevoie să examinăm dosarul…
Antinietzscheianismul este o pasiune – cel mai adesea, de altminteri, pasiunea celor devotaţi raţiunii. Uneori, visătorii autodafeurilor consumând cărţile lui Nietzsche ţin torţa într-o mână şi Metafizica moravurilor în cealaltă. Morala intenţiei, puritatea legii, radicalitatea moralităţii, postulatele raţiunii pure – ah! Doamne, libertatea şi imortalitatea sufletului, aceste jucărele metafizice atât de utile pentru a recompensa pe cei buni şi a pedepsi pe cei răi! –, cerul înstelat deasupra capului lor, legea morală în inima lor, flacăra palmată, îşi iubesc aproapele, siguri – ceea ce în limbajul lor se enunţă astfel: consideră-l pe celălalt ca un scop nu ca un mijloc – dar îşi iubesc mai puţin aproapele dacă acesta e prea departe. Or, nietzscheanul este aproapele cel mai îndepărtat…
Aşadar, nu a fost o surpriză pentru mine când, citind Eichmann la Ierusalim de Hannah Arendt, am descoperit că acel criminal de război se reclama în timpul interogatoriului şi procesului din Israel nu de la un nietzscheism în mod stupid aşteptat de bestiile filosofante, ci de la un kantianism a cărui revendicare pare tot atât de gălăgioasă precum un foc de armă într-o mănăstire… Eichmann kantian! Stupefacţie, uluială, surpriză! Că unul dintre actorii soluţiei finale revendică o existenţă plasată sub semnul Criticii raţiunii practice, iată ceea ce merită un examen atent.»
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu