duminică, 29 decembrie 2013

Transcrierea şi lectura vieţii interioare



Specia literară jurnalului presupune aspecte multiple, adesea foarte specifice, în funcţie întotdeauna de autor, de contexte (istorice, geografice, relaţionale, psihologice…), de stil ori de alte întâmplări imposibil de prevăzut necum de cuantificat. Trei volume a avut nevoie, spre exemplu, să scrie Eugen Simion numai pentru a încerca să descifreze resorturile din „Ficţiunea jurnalului intim”, demers reuşit, desigur, parţial. Când avem de-a face definiri stricte încă din titlul dat de „subiect”, sarcina ne este mai uşoară, chiar dacă uneori şi înşelătoare – vezi „Jurnal cu banalităţi” pe care C. Trandafir îl publică în revista noastră de la un timp.

Când, însă, am citit, în anul de graţie (credeam atunci…) 1990 pe o copertă de la Humanitas „Jurnal de idei” şi Constantin Noica nimic nu mi-a fost neclar. A devenit „carte de noptieră” - fără nici o legătură cu sensul pe care l-a dat mai târziu Ioana Pârvulescu prin colecţia sa -, de fapt, bibliotecii de noptieră… apariţia, trei ani mai târziu, a „Cărţii de înţelepciune” m-a dezamăgit, în loc de ceva nou era, de fapt, o carte de popularizare, utilă, nu zic, dar numai pentru cei care citează în momente propice afirmării „spiritului înalt” dar cam fals. Dar, vorba lui Noica: „Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă eşti fericit.” smilesmilesmile

Cu „Jurnalul de idei” intram – licit! – în atelierul interior al filosofului. Ceea ce citeam era spus pentru mine, se adăuga la acumulările mele, le completa sau, mai precis, le schimba înţelesurile, fie că aderam ori nu la viziunea noiciană. Oricum, poate mai mult ca orice altă scriere a sa, nu mă lăsa indiferent. Cum în puţine alte texte/cărţi, am găsit nu descrierea destinaţiei unei călătorii, ci „povestea” drumului până acolo, nesiguranţa, căutarea pe cărarea înmărăcinată, îndoiala, polemica/dialogul cu alţi vechi „călători”, contrariile şi contradicţiile, inconsecvenţele, deci devenirile (hai să citez: „Masa este, greutatea devine”smile ), până la „devenirea întru fiinţă”…

Şi descoperirile din privirea asupra lucrurilor, uimirea caldă, umană a celui care vede „Pe un corn pentru praf de puşcă arborele vieţii! (Viaţa şi moartea împletite)” – câtă poezie atâta dramă în această imagine! – sau care notează în margine: „Ce bucurie că viaţa n-are sens. Pot să-i dau eu unul…”, oferindu-i posibilitatea lui Andrei Pleşu pentru alte „margini” reflexive: «A-ţi „da“ un sens înseamnă a evacua episodul esenţial al constituirii sensului: căutarea. Sensul trebuie găsit, nu confecţionat, propus experimental, definit pedagogic.». Un asemenea jurnal, de idei, acest rost omenesc şi are, în fapt: să te trimită la reflecţie, să o hrănească, să nască întrebări, certuri şi cercetări, niciodată răspunsuri definitive, niciodată certitudini. Iar lectura lui este aventură. O bătălie pentru lărgirea limitelor lăuntrice.

Undeva, tot în margine [164], scrie: „Sau-sau depăşit”. În aceste trei cuvinte este revelaţia falsului logicii bivalente şi existenţei necesare a aceleia trivalente, a terţului inclus, logica dinamică a contradictoriului din cartea lui Stephan Lupasco (1951). Este înţelegerea Naturii Naturale căreia omul se cuvine să i se „supună” adaptându-se iară nu să i se opună. Sigur, e greu, constată: „Ce efort îţi trebuie ca să treci de la activitate la pasivitate!”
Acum, după aproape două decenii, înţeleg parcă mai mult necesitatea „Cărţii de înţelepciune” din 1993: lectura adâncă a „Jurnalului de idei” poate fi periculoasă; se produce supraîncărcarea, pentru că nu există zone de odihnă decât arareori, tot timpul eşti la un supraplin greu suportabil; o bucurie a descoperirii care nu încape în fiinţa fragilă care suntem… „Sunt în ceasul fericit când pot să lucrez fără a mai fi silit să muncesc.” Aceste cuvinte notate în 10.IX.73 pot fi puse de-acum în relaţia cu altele spuse unui securist în acelaşi an:, „Eu nu mă jenez să am legături cu Securitatea, pentru că eu ştiu că sunt cu inima curată”. Tot ce voia era să folosească orice mijloace pentru a fi ajutat „să facem ceva în cultură”. Dar, tot atunci, îndoiala: „Fericirea de a şti că oamenii au nevoie de tine; fericirea de a şti că nu au nevoie de tine…” Care este adevărul? Cum de putem fi fericiţi în ambele situaţii? Şi mai devreme: „Dacă n-ai avut tăria singurătăţii, trebuie s-o ai pe cea a însingurării, măcar.” Sfaturi pe care le va urma, pe cât posibil. Şi totuşi, selecţia din acea broşurică nu mă mulţumeşte, prefer să risc. Prefer să deschid la întâmplare jurnalul de idei, eventual după modelul lui Julio Cortazar din „Rayuela” [„Şotron”]. Salturi în neant, în căutare unui sprijin interior în intimitatea mărturisită a celuilalt. Noica din „Jurnal de idei” este/poate fi pentru oricare cititor Celălalt; poate fi „oglindirea”, „modelul”, „soluţia”, „adversarul”, cale spre folosirea lui „întru”, desigur după o insistentă studiere a sensurilor şi căilor deschise de acest „operator”. Poate că, mai mult decât oriunde în opera sa, în aceste scurte note sunt orizonturile cele mai deschise ale gândirii lui Noica. De aici se poate pleca spre spaţii ale gândirii cu limite mult mai largi. Ce a voit a [ne] spune notând: „Cei trei gânditori europeni de factură orientală: Parmenide, Spinoza, Heidegger.”
Mă întorc adesea la Jurnalul de idei noician din „biblioteca de noptieră” pentru a evita neantul; şi astfel, a-l justifica. Şi a mă salva. Poate pentru că Noica este atât de uman şi am/avem nevoie să nu uit/ăm că sunt/em umani, că a fi „intru” natura nu înseamnă a ne supune animalităţii, instinctelor. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu