Sunday, November 1, 2009 1:56:16 PM
„Le coeur a ses raisons, que la raison ne connaît point” – Blaise Pascal
Sunt oameni care nu încetează să ne surprindă prin gesturile lor, prin declaraţiile lor ori prin cărţile lor. Pentru mine, unul dintre cei mai iubiţi este Umberto Eco, a cărui prezenţă în media şi în librării o urmăresc, pe cât pot, neobosit, în beneficiul preaplinului de suflet pe care mi-l oferă. Desigur, este o dependenţă intimă, de gurmet, pe care nu o mărturisesc uşor… Uneori, însă, se cuvine să lăsăm să se reverse paharul şi acest lucru îl voi face în continuare, fără pretenţii exhaustive, ba din contră!
Am constatat de mult că Umberto Eco se mişcă atât de lejer între conceptele artei încât cu el totul pare teribil de accesibil, firesc, minunat! De aceea, când am aflat că Muzeul Luvru îi „dă pe mână” programul de manifestări din perioada 2 noiembrie - 11 decembrie chiar nu m-a surprins, cel mult m-a făcut teribil de curios, ştiind că nu voi putea fi acolo în perioada respectivă, dar sperând că vor fi prieteni dintr-ai mei şi-mi vor povesti. Eco ajunge aici după Robert Badinter, Toni Morrison, Anselm Kiefer şi Pierre Boulez… Agenţiile de presă sunt generoase cu evenimentul şi oferă câteva repere. Aflăm că „Muzeul i-a dat lui Eco mână liberă pentru a-şi prezenta viziunea personală asupra operelor expuse prin 20 de expoziţii, spectacole de dans sau conferinţe. El propune «Vertige de la liste», un parcurs în istoria artei, literaturii şi muzicii, o serie de evenimente culturale la care vor participa experţi din domeniul artei.” Şi: „Scriitorul va ţine conferinţa de deschidere a evenimentului, pe 2 octombrie. Aceasta va fi urmată de o serie de alte conferinţe ţinute de specialişti în comorile medievale, în pictura lui Bruegel cel Bătrân sau în ceramica de la Bernard Palissy, de recitaluri, lecturi de poezie sau proiecţii din filme vechi care vor inventaria culturile lumii.”
Numai că «Vertige de la liste» este şi titlul unui volum abia apărut (15 octombrie) la Flammarion (408 p., 39 €). Acesta dă încă o dată măsura, dacă mai era nevoie, a obsesiei lui Umberto Eco pentru liste, fiind „un buchet enorm de enumerări bogat ilustrat”. I-au plăcut mereu listele. În Diario minimo (Pastiches et postiches), cita deja toate armele pe care i le făcuse cadou fiului său, înainte de a deveni pacifist. Dragostea sa pentru litaniile medievale, pasiunea pentru Joyce – repertoriind conţinutul dulapului din bucătăria lui Leopold Bloom în penultimul capitol din Ulise – nu au rezolvat, evident, problema, astfel că, în Baudolino, sau în Numele trandafirului, Eco a rezistat arareori plăcerii inserţiei listelor, nu ştim dacă din tentaţie masochistă sau uşor sadică, de exemplu atunci când citează „bandele de vagabonzi” trecând de-a lungul şi de-a latul Europei medievale: „falşi monahi, şarlatani, pungaşi, cerşetori, canalii şi coate goale, leproşi şi estropiaţi, haimanale, comercianţi şi cântăreţi ambulanţi, speculanţi, jongleri, mercenari invalizi…” Lista este gradul zero al scriiturii: „Forma de scriere cea mai naturală a omului”, cum nota un Charles Dantzig, în deschiderea la „Enciclopedia capricioasă despre tot şi despre nimic”, laureată anul acesta cu premiul Duménil.
Eseul ilustrat pe care tocmai l-a publicat este o stupefiantă expunere de curiozităţi, un adevărat bazar, care amestecă studiul teoretic, cartea frumoasă şi antologia de texte dintre cele mai neaşteptate ale literaturii occidentale. Avem modele de bravură – cei 350 de căpitani ai flotei greceşti citaţi de Homer; litanii din cărţile de rugăciuni; o odă închinată cuvântului „idiot” în «Le Tiers Livre des faicts et dicts héroïques du noble Pantagruel, composés par M. François Rabelais, docteur en médecin»; hipertextul intitulat la «Tentative d'épuisement d'un lieu parisien» realizat de Georges Pérec la 18 octombrie 1974, orele 10.30, în piaţa Saint-Sulpice; poeme de Prévert, Villon sau Rimbaud năpădite de figuri de stil (anafore şi asindete); admirabile pagini ilizibile, precum inventarul florilor din zona localităţii Paradou (la sud de Avignon, nord de Martigues…) ori fragmente din Zola, care pulverizează orice record de incontinenţă verbală. Cele mai frumoase liste se spune că sunt pasajele extrase din romane. Multe sunt coerente, chiar dacă Eco, vechi amator de logică medievală, jubilează atunci când găseşte „enumerări haotice” sau „liste anormale”, în faţa cărora „listingurile” din celebra afacere Clearstream sunt de divertisment. Pentru autorul „Operei deschise”, esenţialul este să se sugereze „fizic” infinitul, graţie unei „poetici al lui et caetera”.
Aceeaşi viziune, pe care eu aş numi-o fără teamă post-modernă, în care prefixul post are foarte limpezi atingeri cu la „postum”, domneşte şi în ceea ce priveşte reproducerile. „Încoronarea Fecioarei” de Tintoretto este edificatoare, fiind cea mai exhaustivă posibil: Cristos o încoronează pe Fecioară în prezenţa celor doisprezece apostoli,a îngerilor,a patriarhilor, al profeţilor,a celor patru evanghelişti, a lui Adam şi a Evei, a Părinţilor Bisericii. Enumerarea, aliată compoziţiei, ţine loc de manifest. Acelaşi efect al multitudinii se regăseşte în episoadele militare: Albrecht Altdorfer cu „Bătălia lui Alexandru” (1529) sau Matthias Gerung cu „Judecata lui Paris şi războiul Troiei” (1540) – în ambele cazuri mulţimea combatanţilor e pictată cu minuţie, efectul numărului subliniind violenţa înfruntărilor. Secolul al XX-lea oferă, se pare, adevărata bulversare, căci acumularea devine un scop în sine. Aşadar, paralele iconografice originale cu artişti cunoscuţi (Carpaccio, Ucello, Brueghel, Warhol...) sau nu prea ades reprezentaţi (Hendrick de Clerck, Pellizza da Volpedo, Stephan Lochner, Roman Opalka...), însoţite de o antologie de 75 de texte (Dante, Whitman, Kilpling, Calvino, Pérec, Rimbaud...) – 21 de capitole având ca introducere câte un eseu de Umberto Eco. Nu voi insista, în speranţa că volumul va apărea cât de curând în limba română, aşa cum s-a întâmplat cu cele două Istorii – a Frumuseţii şi a Urâtului.
Nimic mai firesc pentru el să aleagă, invitat de Muzeul Luvru, «l'énumération, c'est-à-dire la liste». Şi se cuvine să nu trecem cu vederea că, la invitaţia Muzeului, Umberto Eco a realizat, împreună cu Jacques Roubaud, şi o lucrare care recenzează artiştii prezenţi în sălile sale şi oamenii care lucrează acolo.
Nu-l pot părăsi, aici, pe semiologul italian înainte de a reitera iubirea sa pentru carte şi eforturile pe care le face întru salvarea ei. Pentru el, (a se vedea şi „The lost art of handwriting”, din The Guardian, 21 Septembrie 2009) „tragedia a început cu mult timp în urmă, înaintea apariţiei ordinatorului şi telefonului mobil. […] În prezent, este bine cunoscut faptul că mulţi copii nu mai ştiu să scrie de mână, chiar literele de tipar li se par prea laborioase.” Criza s-a instalat, spune Eco, odată cu stiloul cu bilă, care a desfiinţat o artă străveche, caligrafia, a distrus componenta estetică a scrierii corecte. Fără îndoială, asta a însemnat un real progres, dar răul stătea în prezenţa bilei; mişcarea istoriei este ireversibilă şi telefonul celular a augmentat înstrăinarea de „manuscriere”, generaţiile mai noi învăţând să scrie, de exemplu, „Where R U?” în loc de „Where are you?” Respondeo dicendum quod - scriau teologii medievali, ceea ce l-ar fi înspăimântat pe Cicero. Eco îşi asumă responsabilitatea de a spune lucrurilor pe nume, dar se mai înspăimântă cineva? Scrisul de mână este deja printre lucrurile devenite superflue (chiar şi eu scriu acum la o tastatură…), nu mai oferă nimic din ceea ce s-ar putea numi plăcere estetică, oricum mult mai puţin decât a călări sau a face scrimă…
Ar exista şi o morală de un optimism uimitor: viitorul este al afacerilor cu „şcolile de caligrafie”, care vor permite copiilor „să înveţe nu numai noţiuni despre ce este frumuseţea, ci chiar să capete o uşurinţă psihomotrică”, atâta vreme cât „scrierea de mână ne obligă să începem prin a compune frazele metal.” Întrebarea este, chiar pusă de cineva, textul trimis de Eco la The Guardian cum a fost scris?...
Am să închei, însă, tot cu argumentele sale: „Putem considera că scrierea este prelungirea mânii şi, în acest sens, ea e aproape biologică. Este tehnologia de comunicare imediat legată de corp. […] Pe când invenţiile noastre moderne, cinema, radio, internet nu sunt biologice.” Şi totuşi, de comunicat putem comunica şi fără să ştim scrie şi citi! Invenţiile noastre „ne-biologice” par a ne conduce, lent şi sigur, spre o nouă comunicare de tip oral. De altfel, cât va mai fi din urmaşii noştri „biologic”?
Aşadar, înapoi la Homer?
Căci nu viitorul cărţii mă îngrijorează, ci acela al cititorului…
Sunt oameni care nu încetează să ne surprindă prin gesturile lor, prin declaraţiile lor ori prin cărţile lor. Pentru mine, unul dintre cei mai iubiţi este Umberto Eco, a cărui prezenţă în media şi în librării o urmăresc, pe cât pot, neobosit, în beneficiul preaplinului de suflet pe care mi-l oferă. Desigur, este o dependenţă intimă, de gurmet, pe care nu o mărturisesc uşor… Uneori, însă, se cuvine să lăsăm să se reverse paharul şi acest lucru îl voi face în continuare, fără pretenţii exhaustive, ba din contră!
Am constatat de mult că Umberto Eco se mişcă atât de lejer între conceptele artei încât cu el totul pare teribil de accesibil, firesc, minunat! De aceea, când am aflat că Muzeul Luvru îi „dă pe mână” programul de manifestări din perioada 2 noiembrie - 11 decembrie chiar nu m-a surprins, cel mult m-a făcut teribil de curios, ştiind că nu voi putea fi acolo în perioada respectivă, dar sperând că vor fi prieteni dintr-ai mei şi-mi vor povesti. Eco ajunge aici după Robert Badinter, Toni Morrison, Anselm Kiefer şi Pierre Boulez… Agenţiile de presă sunt generoase cu evenimentul şi oferă câteva repere. Aflăm că „Muzeul i-a dat lui Eco mână liberă pentru a-şi prezenta viziunea personală asupra operelor expuse prin 20 de expoziţii, spectacole de dans sau conferinţe. El propune «Vertige de la liste», un parcurs în istoria artei, literaturii şi muzicii, o serie de evenimente culturale la care vor participa experţi din domeniul artei.” Şi: „Scriitorul va ţine conferinţa de deschidere a evenimentului, pe 2 octombrie. Aceasta va fi urmată de o serie de alte conferinţe ţinute de specialişti în comorile medievale, în pictura lui Bruegel cel Bătrân sau în ceramica de la Bernard Palissy, de recitaluri, lecturi de poezie sau proiecţii din filme vechi care vor inventaria culturile lumii.”
Numai că «Vertige de la liste» este şi titlul unui volum abia apărut (15 octombrie) la Flammarion (408 p., 39 €). Acesta dă încă o dată măsura, dacă mai era nevoie, a obsesiei lui Umberto Eco pentru liste, fiind „un buchet enorm de enumerări bogat ilustrat”. I-au plăcut mereu listele. În Diario minimo (Pastiches et postiches), cita deja toate armele pe care i le făcuse cadou fiului său, înainte de a deveni pacifist. Dragostea sa pentru litaniile medievale, pasiunea pentru Joyce – repertoriind conţinutul dulapului din bucătăria lui Leopold Bloom în penultimul capitol din Ulise – nu au rezolvat, evident, problema, astfel că, în Baudolino, sau în Numele trandafirului, Eco a rezistat arareori plăcerii inserţiei listelor, nu ştim dacă din tentaţie masochistă sau uşor sadică, de exemplu atunci când citează „bandele de vagabonzi” trecând de-a lungul şi de-a latul Europei medievale: „falşi monahi, şarlatani, pungaşi, cerşetori, canalii şi coate goale, leproşi şi estropiaţi, haimanale, comercianţi şi cântăreţi ambulanţi, speculanţi, jongleri, mercenari invalizi…” Lista este gradul zero al scriiturii: „Forma de scriere cea mai naturală a omului”, cum nota un Charles Dantzig, în deschiderea la „Enciclopedia capricioasă despre tot şi despre nimic”, laureată anul acesta cu premiul Duménil. Eseul ilustrat pe care tocmai l-a publicat este o stupefiantă expunere de curiozităţi, un adevărat bazar, care amestecă studiul teoretic, cartea frumoasă şi antologia de texte dintre cele mai neaşteptate ale literaturii occidentale. Avem modele de bravură – cei 350 de căpitani ai flotei greceşti citaţi de Homer; litanii din cărţile de rugăciuni; o odă închinată cuvântului „idiot” în «Le Tiers Livre des faicts et dicts héroïques du noble Pantagruel, composés par M. François Rabelais, docteur en médecin»; hipertextul intitulat la «Tentative d'épuisement d'un lieu parisien» realizat de Georges Pérec la 18 octombrie 1974, orele 10.30, în piaţa Saint-Sulpice; poeme de Prévert, Villon sau Rimbaud năpădite de figuri de stil (anafore şi asindete); admirabile pagini ilizibile, precum inventarul florilor din zona localităţii Paradou (la sud de Avignon, nord de Martigues…) ori fragmente din Zola, care pulverizează orice record de incontinenţă verbală. Cele mai frumoase liste se spune că sunt pasajele extrase din romane. Multe sunt coerente, chiar dacă Eco, vechi amator de logică medievală, jubilează atunci când găseşte „enumerări haotice” sau „liste anormale”, în faţa cărora „listingurile” din celebra afacere Clearstream sunt de divertisment. Pentru autorul „Operei deschise”, esenţialul este să se sugereze „fizic” infinitul, graţie unei „poetici al lui et caetera”.
Aceeaşi viziune, pe care eu aş numi-o fără teamă post-modernă, în care prefixul post are foarte limpezi atingeri cu la „postum”, domneşte şi în ceea ce priveşte reproducerile. „Încoronarea Fecioarei” de Tintoretto este edificatoare, fiind cea mai exhaustivă posibil: Cristos o încoronează pe Fecioară în prezenţa celor doisprezece apostoli,a îngerilor,a patriarhilor, al profeţilor,a celor patru evanghelişti, a lui Adam şi a Evei, a Părinţilor Bisericii. Enumerarea, aliată compoziţiei, ţine loc de manifest. Acelaşi efect al multitudinii se regăseşte în episoadele militare: Albrecht Altdorfer cu „Bătălia lui Alexandru” (1529) sau Matthias Gerung cu „Judecata lui Paris şi războiul Troiei” (1540) – în ambele cazuri mulţimea combatanţilor e pictată cu minuţie, efectul numărului subliniind violenţa înfruntărilor. Secolul al XX-lea oferă, se pare, adevărata bulversare, căci acumularea devine un scop în sine. Aşadar, paralele iconografice originale cu artişti cunoscuţi (Carpaccio, Ucello, Brueghel, Warhol...) sau nu prea ades reprezentaţi (Hendrick de Clerck, Pellizza da Volpedo, Stephan Lochner, Roman Opalka...), însoţite de o antologie de 75 de texte (Dante, Whitman, Kilpling, Calvino, Pérec, Rimbaud...) – 21 de capitole având ca introducere câte un eseu de Umberto Eco. Nu voi insista, în speranţa că volumul va apărea cât de curând în limba română, aşa cum s-a întâmplat cu cele două Istorii – a Frumuseţii şi a Urâtului.
Nimic mai firesc pentru el să aleagă, invitat de Muzeul Luvru, «l'énumération, c'est-à-dire la liste». Şi se cuvine să nu trecem cu vederea că, la invitaţia Muzeului, Umberto Eco a realizat, împreună cu Jacques Roubaud, şi o lucrare care recenzează artiştii prezenţi în sălile sale şi oamenii care lucrează acolo.
Nu-l pot părăsi, aici, pe semiologul italian înainte de a reitera iubirea sa pentru carte şi eforturile pe care le face întru salvarea ei. Pentru el, (a se vedea şi „The lost art of handwriting”, din The Guardian, 21 Septembrie 2009) „tragedia a început cu mult timp în urmă, înaintea apariţiei ordinatorului şi telefonului mobil. […] În prezent, este bine cunoscut faptul că mulţi copii nu mai ştiu să scrie de mână, chiar literele de tipar li se par prea laborioase.” Criza s-a instalat, spune Eco, odată cu stiloul cu bilă, care a desfiinţat o artă străveche, caligrafia, a distrus componenta estetică a scrierii corecte. Fără îndoială, asta a însemnat un real progres, dar răul stătea în prezenţa bilei; mişcarea istoriei este ireversibilă şi telefonul celular a augmentat înstrăinarea de „manuscriere”, generaţiile mai noi învăţând să scrie, de exemplu, „Where R U?” în loc de „Where are you?” Respondeo dicendum quod - scriau teologii medievali, ceea ce l-ar fi înspăimântat pe Cicero. Eco îşi asumă responsabilitatea de a spune lucrurilor pe nume, dar se mai înspăimântă cineva? Scrisul de mână este deja printre lucrurile devenite superflue (chiar şi eu scriu acum la o tastatură…), nu mai oferă nimic din ceea ce s-ar putea numi plăcere estetică, oricum mult mai puţin decât a călări sau a face scrimă…
Ar exista şi o morală de un optimism uimitor: viitorul este al afacerilor cu „şcolile de caligrafie”, care vor permite copiilor „să înveţe nu numai noţiuni despre ce este frumuseţea, ci chiar să capete o uşurinţă psihomotrică”, atâta vreme cât „scrierea de mână ne obligă să începem prin a compune frazele metal.” Întrebarea este, chiar pusă de cineva, textul trimis de Eco la The Guardian cum a fost scris?...
Am să închei, însă, tot cu argumentele sale: „Putem considera că scrierea este prelungirea mânii şi, în acest sens, ea e aproape biologică. Este tehnologia de comunicare imediat legată de corp. […] Pe când invenţiile noastre moderne, cinema, radio, internet nu sunt biologice.” Şi totuşi, de comunicat putem comunica şi fără să ştim scrie şi citi! Invenţiile noastre „ne-biologice” par a ne conduce, lent şi sigur, spre o nouă comunicare de tip oral. De altfel, cât va mai fi din urmaşii noştri „biologic”?
Aşadar, înapoi la Homer?
Căci nu viitorul cărţii mă îngrijorează, ci acela al cititorului…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu