Sunday, November 15, 2009 3:15:12 PM
„Doamna Smith: În viaţă, trebuie să priveşti pe fereastră.” (Cântăreaţa cheală)
Dacă din titlu se înţelege că am dat o raită şi prin culegerea de articole „Antidotes” apărută la Gallimard în 1977 şi la Humanitas în 1993, nimic mai adevărat. Ca să (te) rătăceşti prin scrierile lui Eugen Ionescu nu trebuie să ocoleşti nici un coridor/cotlon la labirintului. Aşadar, vă propun să-l judecăm pe scriitorul de-acum centenar ca pe un salvator. Există salvare prin râs? Dar există altfel de salvare? Cine se salvează prin lacrimi? Nu spun o noutate: râsul este o chestie serioasă. Ca să citez un clasic (Mihail Bahtin): „Râsul te eliberează. Te eliberează de teama de sacru, de trecut, de putere. Râsul oferă o nouă faţă a lumii.”
Iar o nouă faţă a lumii nu prea semnifică numai simplu divertisment. De aceea, râsul la Ionescu este un râs serios. Un râs parodic şi batjocoritor. E şi o politeţe a disperării, un râs filosofic ce înlocuieşte plânsul în faţa comportamentului dezamăgitor al uman. Mărturiile sale nu sunt amendabile, nu ascund, cu se întâmplă adesea, ci dezvăluie, chiar simplifică, înlăuntrul unei atitudini ludice asumate. „Mi-am intitulat comediile «antipiese», «drame comice» şi dramele «pseudodrame» sau «farse tragice», căci, mi se pare, comicul este tragic şi tragedia omului este derizorie.” Dacă Proust spunea despre artist că e orfan şi că-şi inventează singur o limbă şi o poetică, în cazul lui Ionescu aceasta este o filiaţie asumată deplin. El se apără şi ne apără printr-un „râs care pedepseşte” – denunţă şi, mai ales, deplânge. Coexistenţa unor asemenea registre e destul de inconfortabilă, comicul şi tragicul găsind un compromis din care se naşte, se hrăneşte şi prin care se defineşte absurdul.
„Du mecanique plaque sur du vivant“ – sintagma nu-i aparţine, dar şi-o asumă deliberat şi deplin. Interogaţia lui Henri Bergson din acel fin de siècle („Dans un monde où partout la mécanique est plaquée sur le vivant, tout n'est-il pas risible?”) este şi interogaţia lui Ionescu. Răspunsul său este un antidot decurs tot din „preceptele” bergsoniene. În viaţa de zi cu zi, oamenii dispun de un mijloc eficace spre a se proteja de asaltul mecanicului, obişnuinţei, repetitivului: râsul. Viul se apără. De aici apare comicul. Comicul ar putea rezulta din contrastul între o materie inertă, un veştmânt, de exemplu, şi corpul viu sau, la alt nivel, între corp şi suflet, această din urmă reprezentare fiind un pol al vieţii. De unde efectul comic al deghizării, într-un caz, şi al minciunii trădate de corp în celălalt.
Mai mult decât oricare dintre corifeii teatrului absurd, Ionescu se foloseşte de comic spre a atenua, supune, compensa tragicul. Forma burlescă şi fantezistă are acelaşi efect, de a face „medicamentul” îngurgitabil. Râsul întâmpină constatarea pierderii treptate a umanităţii fiinţei, supunerea în faţa unei geometrii stricte şi neînţelese a labirintului cotidian. Personajele lui Jean Tardieu nu spun nimic, dar vorbesc continuu şi mecanic; cele ale Nathaliei Sarraute nu mai au nume şi nu se mai disting unele de altele; personajele lui Beckett, ca şi cele ale lui Ionescu, râd şi flecăresc mai degrabă decât să constate înţelesul dezastrului, a solitudinii lor şi se mulţumesc să se amuze.
Nu suntem departe nici de aserţiunea baudelairiană privind esenţa demoniacă a râsului: „un des plus clairs signes sataniques de l’homme et un des nombreux pépins contenus dans la pomme symbolique, est l’accord unanime des physiologistes du rire sur la raison première de ce monstrueux phénomène. […] (De l’essence du rire). Sau, tot acolo: „Râsul e satanic, e deci profund uman. Este în om consecinţa ideii propriei sale superiorităţi; şi, ca urmare, cum râsul este esenţialmente uman, este esenţialmente contradictoriu, adică totdeodată semn al unei grandori infinite şi al unei mizerii infinite, mizerie infinită faţă cu Fiinţa absolută pe care o concepe, grandoare infinită faţă cu animalele. Din şocul perpetuu al acestor două infinite se degajă râsul. Comicul (puterea de a râde) aparţine celui care o face, nu obiectului acestuia.”
Iată cum, aflat în echilibrul instabil de la graniţa între materia vie şi spirit [suprem], omul se poate menţine numai prin apelul la comic. Înţelegerea situaţiei absurde în care se află a condus la rezolvarea sa din aceeaşi perspectivă a absurdului. Rezolvarea - este un fel de a spune, pentru că Ionescu nu este deloc sigur că ceea ce face este chiar ceea ce ar fi potrivit. „…Am sentimentul că întreprind o explorare bâjbâind în beznă, într-o pădure întunecată. Habar n-am unde voi ajunge sau dacă am să ajung undeva, scriu fără nici un plan. Sfârşitul vine de la sine: constatarea eşecului, ca în ultima mea piesă, Omul cu valize, ori reuşita, atunci când sfârşitul poate părea un nou început.” (Antidoturi, p. 267) Rezolvarea - adică expunerea problemei şi constatarea inexistenţei unei soluţii. Ionescu este (şi el) un sceptic mântuit, care nu (mai) caută să înţeleagă, ci (numai) să pună într-o ordine nu lumea, ci imaginea lumii. El nu se prezintă precum Beckett, pe care-l vede ca un „Iov pe grămada lui de gunoi” ridicându-şi jelania către Dumnezeu. Îi reproşează că opera nu-i e îndeajuns de ironică, iar sarcasmul metafizic nu e destul de virulent. Dar asta după ce, mult înainte, la propriile reprezentaţii, „văzându-i pe unii râzând la vizionarea piesei, am rămas uimit. Credeam mai degrabă că se vor înfuria, că se vor întrista”. Incoerenţa lumii expusă nudă pe scenă nu provoacă tristeţi! Provoacă hohote de râs! Aşa cum vaccinul se produce din genomul virusului, antidotul pentru alienarea în faţa absurdului existenţei se extrage chiar din natura acestuia şi se inoculează prin spectacol. Desigur, nu ne vindecă, nici imuni nu ne face, dar ne amorţeşte durerile, ne înmoaie suferinţele, ne trezeşte simţurile. După administrarea antidotului Ionescu suntem mai vii.
„Vocea mulţimii: Trăiască noua mistificare!” (Ucigaş fără simbrie)
Dacă din titlu se înţelege că am dat o raită şi prin culegerea de articole „Antidotes” apărută la Gallimard în 1977 şi la Humanitas în 1993, nimic mai adevărat. Ca să (te) rătăceşti prin scrierile lui Eugen Ionescu nu trebuie să ocoleşti nici un coridor/cotlon la labirintului. Aşadar, vă propun să-l judecăm pe scriitorul de-acum centenar ca pe un salvator. Există salvare prin râs? Dar există altfel de salvare? Cine se salvează prin lacrimi? Nu spun o noutate: râsul este o chestie serioasă. Ca să citez un clasic (Mihail Bahtin): „Râsul te eliberează. Te eliberează de teama de sacru, de trecut, de putere. Râsul oferă o nouă faţă a lumii.”
Iar o nouă faţă a lumii nu prea semnifică numai simplu divertisment. De aceea, râsul la Ionescu este un râs serios. Un râs parodic şi batjocoritor. E şi o politeţe a disperării, un râs filosofic ce înlocuieşte plânsul în faţa comportamentului dezamăgitor al uman. Mărturiile sale nu sunt amendabile, nu ascund, cu se întâmplă adesea, ci dezvăluie, chiar simplifică, înlăuntrul unei atitudini ludice asumate. „Mi-am intitulat comediile «antipiese», «drame comice» şi dramele «pseudodrame» sau «farse tragice», căci, mi se pare, comicul este tragic şi tragedia omului este derizorie.” Dacă Proust spunea despre artist că e orfan şi că-şi inventează singur o limbă şi o poetică, în cazul lui Ionescu aceasta este o filiaţie asumată deplin. El se apără şi ne apără printr-un „râs care pedepseşte” – denunţă şi, mai ales, deplânge. Coexistenţa unor asemenea registre e destul de inconfortabilă, comicul şi tragicul găsind un compromis din care se naşte, se hrăneşte şi prin care se defineşte absurdul.„Du mecanique plaque sur du vivant“ – sintagma nu-i aparţine, dar şi-o asumă deliberat şi deplin. Interogaţia lui Henri Bergson din acel fin de siècle („Dans un monde où partout la mécanique est plaquée sur le vivant, tout n'est-il pas risible?”) este şi interogaţia lui Ionescu. Răspunsul său este un antidot decurs tot din „preceptele” bergsoniene. În viaţa de zi cu zi, oamenii dispun de un mijloc eficace spre a se proteja de asaltul mecanicului, obişnuinţei, repetitivului: râsul. Viul se apără. De aici apare comicul. Comicul ar putea rezulta din contrastul între o materie inertă, un veştmânt, de exemplu, şi corpul viu sau, la alt nivel, între corp şi suflet, această din urmă reprezentare fiind un pol al vieţii. De unde efectul comic al deghizării, într-un caz, şi al minciunii trădate de corp în celălalt.Mai mult decât oricare dintre corifeii teatrului absurd, Ionescu se foloseşte de comic spre a atenua, supune, compensa tragicul. Forma burlescă şi fantezistă are acelaşi efect, de a face „medicamentul” îngurgitabil. Râsul întâmpină constatarea pierderii treptate a umanităţii fiinţei, supunerea în faţa unei geometrii stricte şi neînţelese a labirintului cotidian. Personajele lui Jean Tardieu nu spun nimic, dar vorbesc continuu şi mecanic; cele ale Nathaliei Sarraute nu mai au nume şi nu se mai disting unele de altele; personajele lui Beckett, ca şi cele ale lui Ionescu, râd şi flecăresc mai degrabă decât să constate înţelesul dezastrului, a solitudinii lor şi se mulţumesc să se amuze.
Nu suntem departe nici de aserţiunea baudelairiană privind esenţa demoniacă a râsului: „un des plus clairs signes sataniques de l’homme et un des nombreux pépins contenus dans la pomme symbolique, est l’accord unanime des physiologistes du rire sur la raison première de ce monstrueux phénomène. […] (De l’essence du rire). Sau, tot acolo: „Râsul e satanic, e deci profund uman. Este în om consecinţa ideii propriei sale superiorităţi; şi, ca urmare, cum râsul este esenţialmente uman, este esenţialmente contradictoriu, adică totdeodată semn al unei grandori infinite şi al unei mizerii infinite, mizerie infinită faţă cu Fiinţa absolută pe care o concepe, grandoare infinită faţă cu animalele. Din şocul perpetuu al acestor două infinite se degajă râsul. Comicul (puterea de a râde) aparţine celui care o face, nu obiectului acestuia.”
Iată cum, aflat în echilibrul instabil de la graniţa între materia vie şi spirit [suprem], omul se poate menţine numai prin apelul la comic. Înţelegerea situaţiei absurde în care se află a condus la rezolvarea sa din aceeaşi perspectivă a absurdului. Rezolvarea - este un fel de a spune, pentru că Ionescu nu este deloc sigur că ceea ce face este chiar ceea ce ar fi potrivit. „…Am sentimentul că întreprind o explorare bâjbâind în beznă, într-o pădure întunecată. Habar n-am unde voi ajunge sau dacă am să ajung undeva, scriu fără nici un plan. Sfârşitul vine de la sine: constatarea eşecului, ca în ultima mea piesă, Omul cu valize, ori reuşita, atunci când sfârşitul poate părea un nou început.” (Antidoturi, p. 267) Rezolvarea - adică expunerea problemei şi constatarea inexistenţei unei soluţii. Ionescu este (şi el) un sceptic mântuit, care nu (mai) caută să înţeleagă, ci (numai) să pună într-o ordine nu lumea, ci imaginea lumii. El nu se prezintă precum Beckett, pe care-l vede ca un „Iov pe grămada lui de gunoi” ridicându-şi jelania către Dumnezeu. Îi reproşează că opera nu-i e îndeajuns de ironică, iar sarcasmul metafizic nu e destul de virulent. Dar asta după ce, mult înainte, la propriile reprezentaţii, „văzându-i pe unii râzând la vizionarea piesei, am rămas uimit. Credeam mai degrabă că se vor înfuria, că se vor întrista”. Incoerenţa lumii expusă nudă pe scenă nu provoacă tristeţi! Provoacă hohote de râs! Aşa cum vaccinul se produce din genomul virusului, antidotul pentru alienarea în faţa absurdului existenţei se extrage chiar din natura acestuia şi se inoculează prin spectacol. Desigur, nu ne vindecă, nici imuni nu ne face, dar ne amorţeşte durerile, ne înmoaie suferinţele, ne trezeşte simţurile. După administrarea antidotului Ionescu suntem mai vii.„Vocea mulţimii: Trăiască noua mistificare!” (Ucigaş fără simbrie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu