Nu voi merge mai departe, divagând despre judecata primară – „nu ştiu ce este, dar e frumos / urât” – şi judecata secundară, fondată pe indicii şi informaţii adiacente ce compun un punct de referinţă pentru obiectul perceput şamd.
Cu certitudine, azi, judecata de gust este abordabilă din multiple unghiuri filosofice, psihologice, sociologice, political-correcte etc. Pentru moment, mi se pare de interes relaţia celui a cărui judecată de gust este aşteptată / respectată cu aceia pe care îi numim, în virtutea unei viziuni simplist economiciste, „consumatori”. Avem, se pare, mult mai mulţi consumatori de artă / literatură decât degustători ai „produselor” de acest gen. Derapajul de la valoarea estetică spre valoarea de consum – bestseller = cel mai bine vândut – a operei de artă dezvăluie o contaminare probabil iremediabilă a judecăţii de gust cu principiile realismului empiric. Discursul evaluativ pare a fi în declin atâta vreme cât funcţionează prejudecăţi culturale ce consideră o experienţă estetică intelectualizată ca fiind validă, în timp ce una senzualistă este socotită inoportună şi lipsită de valoare.
Criticul de artă – şi înţeleg aici să includ literatura, artele vizuale, teatrul şi muzica – are trei categorii de public: 1. autorul, 2. „consumatorul” şi 3. colegul de breaslă. Fiecare dintre cei trei are interese diferite. Autorul – cel mai recalcitrant - aşteaptă laudele – desigur, binemeritate! - şi se revoltă – „sunt un neînţeles!” – dacă îi sunt dezvăluite erorile ori scăpările tehnice, stilistice etc. Consumatorul aşteaptă o orientare, o îndrumare, oricât de timidă, spre vizitarea şi interpretarea operei, aşteaptă dezvăluirea unor subtilităţi, „secrete” care să-l cheme sau recheme spre opera de artă de valoare. Colegul de breaslă caută confirmarea propriei percepţii axiologice sau, uneori, vânează eroarea de interpretare, după propria opinie / înţelegere, motiv de intervenţie neîntârziată spre îndreptarea lucrurilor pe bunul făgaş. Aşadar: pentru cine se va exprima criticul de artă? Pe cine va voi el să „mulţumească”, pe cine să incite, pe cine să convingă?
Situaţia ideală ar fi aceea în care nu se trădează pe sine şi îşi înţelege rolul social, îşi postează şi păstrează discursul evaluativ într-o zonă relativ larg accesibilă, pentru „consumator”, cu acolade care să satisfacă şi aşteptarea specialistului. Şi ceea ce îmi pare a fi de importanţă: legarea operei de un context artistic predefinit, cunoscut şi recunoscut, cum s-ar spune în teoria comunicării, stabilirea unei redundanţe care să releve într-un mod cât mai precis informaţia – id est noutatea – şi semnificaţia ei inclusă în obiectul creaţiei.
Dar situaţia ideală nu există. În domeniul critici literare, ca să mă limitez la arealul familiar, observ, dacă nu mă înşel, o destul de anemică atenţie acordată presupusului, aşteptatului „consumator”, cititor de plăcere, degustătorului de literatură. Prea multe texte, în tot felul de publicaţii mai mult sau mai puţin re-cunoscute, unele de familie, vor, după opinia-mi sinceră şi subiectivă, să răspundă cu precădere aşteptărilor autorului. Lipseşte, din descrierea operei mai mult sau mai puţin literare, tocmai judecata de gust. Astfel că o mare parte a literaturii la zi pare, din lectura textelor semnate de tot felul de autori deveniţi cronicari literari „la apelul de seară” – dacă expresia mai are azi vreun înţeles - „tot o apă şi-un pământ”. Sunt excepţii stimabile, desigur, cum ar fi notarea cu 1-5 peniţe axiologice dintr-o rubrică a unei reviste de pe Bahlui. Asemănător, în alte reviste ale USR, al căror prestigiu nu permite jumătăţile de măsură.
Îmi pare că este timpul ca un pas esenţial să fie făcut, după o vreme – cam lungă - de căutări: ieşirea din starea de contemplare şi încercarea de constituire a unei şcoli de retorică a cronicii literare. La care să adere aceia care chiar sunt în posesia instrumentului judecăţii estetice, nu numai a cunoştinţelor, ci şi a intuiţiei valorii. Schimbarea paradigmelor culturale îşi are întotdeauna doza de nostalgie refractară, încorporată de apărătorii imutabilităţii, aceia cărora prezentul le neagă valorile şi le restabileşte statutul social. Dar pot remarca, de exemplu, bogăţia de texte critice dintr-o publicaţie precum „Luceafărul (de dimineaţă)”, multe dintre ele cu mare folos pentru oricine doreşte să se orienteze în avalanşa de apariţii editoriale, adesea în tiraje confidenţiale. Pe de altă parte, nu pot să nu reiau constatări mai generale făcute acum zece ani („Critica între impas şi criză”, în ancheta „Despre starea criticii literare”, Revista Nouă, nr. 6, septembrie 2004), cu impresia că mai nimic nu s-a schimbat: «Deceniile de la finalul secolului trecut au curs sub stigmatul ideologicului; odată scăpaţi (unii) de acesta, ceea ce se întâmplă nu poate fi decât ceea ce chiar este firesc. Însă îi este permis criticului doar să se bucure de descoperirea valorilor? Nu este el dator să pună umărul la articularea unor ierarhii? Nu trebuie să lupte pentru impunerea valorilor descoperite? Da, aceasta este imaginea care ar trebui să se vadă şi, uneori, chiar se vede. Dincolo, în adânc, există o viermuială ce-şi are sorgintea într-o atomizare lipsită de sens. Critica de grup, iar nu de direcţie, discriminatorie, pe criterii sectare ori teritoriale (?), de tip „ai noştri-s ca brazii”, aruncă în derizoriu comentariile de „întâmpinare”, confundate (cu sau fără intenţie) cu mesajele publicitare. Se ajunge, ca să iau un singur exemplu, la supralicitarea importanţei teoretice a unei cărţi, altfel excelent scrise, de popularizare despre îngeri. Am putea zice că o literatură are critica pe care o merită, dar afirmaţia este riscantă. Literatura română actuală nu are cititorii pe care îi merită. Dar acest fapt ţine de alte aspecte, mai generale, ale altei crize, mai profunde. Dacă nu lipsesc „criticii de sistem”, cei care ţin sus steagul breslei şi realizează inclusiv legăturile cu domeniile conexe (filosofia, psihologia, sociologia, antropologia, religia), care conduc la pluralizarea perspectivelor de abordare, „critica de întâmpinare” se apropie de beletristică din unghiuri aleatorii ori subiective. Echidistanţa necesară odată pierdută (nu obiectivitatea, de altfel, imposibilă), orice e posibil, chiar şi delegitimarea autorului comentariului. De fapt, încă de acum vreo două [trei] decenii, Romul Munteanu constata această tendinţă negativă. [Se pare că] Literalitatea unui text nu mai trebuie demonstrată, este presupusă, astfel că nu mai este socotită necesară cercetarea efectului estetic a operei considerând şi orizontul de aşteptare.» Şi: « În fond, impasul e de natură teoretică, al întemeierii discursului axiologic, căreia speculaţia nu-i poate ţine locul. Sincronizarea, fie şi târzie, recuperatoare, este superficială şi spectaculară, nu atinge nivelurile infrastructurii. Aşadar, e firească pierderea autorităţii criticii în faţa lectorului cât de cât avizat. Cantonarea într-un (neo)impresionism, chiar dacă „scris bine”, dezvăluie indiferenţa faţă de adevărul conţinut în discursul critic. În asemenea caz, şi responsabilitatea tinde spre zero.»
Dacă „seniorii” secolului trecut s-au cam retras, treptat, locul trebuie luat, cu ştiinţă şi aplomb, de generaţii noi, cu altă deschidere. Pe alocuri, chiar se întâmplă aşa. Unii vor confirma, dacă sunt lăsaţi să o facă, dacă aceia ce şi-au abandonat poziţiile nu vor continua - paradoxal - să şi le apere în continuare ori să le rezerve unor urmaşi minori ori veleitari. Criza criticii, dacă şi câtă este, trebuie lăsată să se manifeste, impasul survine numai când se intră în stază şi se pierde contactul cu creaţia vie, mereu mai diversă, mai încărcată de noutatea care se cuvine a fi descoperită şi judecată.