Sunday, October 4, 2009 9:49:25 AM
Cafenele: 3. Prix de Flore
Nu vă mai povestesc traversarea bulevardului Saint-Germain după ce am părăsit Brasserie Lipp. A fost lipsită de peripeţii. Numai că nu am rezistat curiozităţii şi am trecut prin Place de Quebec, să vedem „L'embacle”, o sculptură-fântână semnată de Charles Daudelin şi inaugurată în 1984. Senzaţia este că dalele trotuarului s-au ridicat ca la un cataclism de gheaţă spre a face să irumpă un gheizer pe care-l tot aşteptăm… Se spune că este un simbol al primăverii, aici, în inima Saint-Germain-des-Prés… Alături, magazine care te îmbie cu produse de marcă: Swarovski, Cartier… dar shoping e de făcut tot la Monoprix, pentru buzunarul nostru de bieţi autori necelebri…
Dar suntem deja vizavi. Am mai trecut pe aici, am hoinărit pe rue Saint Benoît, rue Guillaume Apollinaire… Nu putem ajunge la Café de Flore decât după ce am „ratat” rivala Deux Magots… Parcă ne învârtim în jurul cozii, în Cartierul Latin! Parcurgem cele câteva zeci de paşi… De fapt, pe-aici au trecut şi au poposit scriitorii, artiştii, politicienii francezi şi de aiurea de mai bine de un secol. Şi noi pe urmele lor, pentru că, umblând după premii, umblăm după scriitori şi după gesturile lor de multe ori istorice. Ajungem în faţa cafenelei Flore, 172 Boulevard Saint-Germain colţ cu rue Saint Benoît (pe aceasta din urmă se află le bar, la Boutique Café de Flore şi intrarea la hotelul Jardins de Paris), pe trotuarul aglomerat de măsuţe cu taburete ori scaune din împletitură sub umbreluţe albe, parasolare albe ori în rame de sticlă şi deasupra lor - cum altfel? - o superbă grădină multicoloră suspendată, sub şi în balcoanele cu orfevrerie complicată.
Café de Flore apare la începutul celei de-a treia Republici, exact în 1885. Îşi ia numele de la o sculptură a zeiţei primăverii, „Flora”, amplasată atunci pe cealaltă parte a străzii. La etajul întâi al cafenelei, în plină belle epoque, Charles Maurras a fondat, la 21 martie 1908, ziarul L'Action Française cu prietenii săi monarhişti. Se pare că locul este potrivit pentru lansarea de publicaţii, întrucât, pe la 1913, Guillaume Apollinaire, care locuia în apropiere, dă o nouă dimensiune locului, împreună cu poetul Salmon, şi transformă parterul în redacţie a noii reviste „Les soirées de Paris”. Se instaurează anumite obişnuinţe: îşi fixează întâlniri la ore fixe, ca şi cum ar fi la propriul birou. În 1917, putem vedea pe terasa de la Café de Flore mari dezbateri în compania unor André Breton şi Louis Aragon. Cuvântul surrealist a fost inventat şi s-a născut grupul dada. În anii ’30, întregul Paris literar se grăbeşte spre „Flora”: Leon-Paul Fargue, Raymond Queneau, Michel Leiris. Georges Bataille, Robert Desnos sunt printre clienţii cei mai asidui. „Bătrânii” din Montparnasse se reorientează bucuroşi, precum Derain, fraţii Giacometti, Zadkine sau chiar Picasso, venind dinspre terasa bistroului La Palette, împreună cu Cezanne sau Braque. Lumea cinemaului nu rămâne indiferentă la atmosferă. Marcel Carné se intersectează cu actorul Serge Reggiani. Jean-Louis Barrault debarcă aici cu toată trupa lui, după reprezentaţiile teatrale. Dar preluarea localului de către Boubal, în 1939, aduce vârsta de aur a cafenelei germanopratine (ca să folosim jargonul locului). Mărturie stă Noaptea de Saint Germain des Près, ultimul album al aventurilor lui Nestor Burma de Leo Malet şi Moynot, după personajele lui Jacques Tardi,unde patronul de la Café de Flore este schiţat cu multă tandreţe. Boubal a ştiut să atragă elita intelectuală la Flora, începând cu liderii, tandemul Sartre-Beauvoir, care şi-au stabilit aici „cartierul general”. Jean-Paul Sartre scrie: „Suntem complet instalaţi: de la nouă până la amiază, lucrăm aici, ne ducem să mâncăm, la ora două am revenit şi stăm de vorbă cu prietenii până la opt. După cină, ne vedem cu oamenii cărora le-am dat întâlnire. Acest lucru poate părea ciudat, dar noi eram la Flora acasă.” Mai avem încă a vedea mica masă de acaju la care tânărul Jean-Paul a compus pagini din Fiinţa şi Neantul.
Nu este cel mai mic paradox al vânzătorului de cărbuni Boubal. Ca şi confratele său Cazes, de la Lipp, el nu a deschis vreodată o carte şi nu a fost un patron de stânga.
Din 1984, Miroslav Siljegovic conduce destinele cafenelei Flore. Abia sub conducerea acestuia tradiţia literară fabuloasă a localului capătă o faţetă esenţială. Frédéric Beigbeder, scriitor, realizator de emisiuni culturale, dandi parizian dezinvolt, creează, împreună cu Carole Chrétiennot, la 10 mai 1994, Le prix de Flore, care „să recompenseze în fiecare an un autor cu talent promiţător”. Preşedinte de onoare este, desigur, Miroslav Siljegovic, care, la mijloc de noiembrie, înmânează alesului juriului un cec de 6.000 de euro şi un pahar gravat cu numele său cu care să consume zilnic oricât vin de Pouilly-Fuissé (din Burgundia - a nu se confunda cu Sauvignon Blancs de Pouilly-Fumé şi Pouilly-sur-Loire din Valea Loarei!) e în stare timp de un an, la una dintre mesele centenare de la Flore. Pe fiecare laureat îl aşteaptă şi un exerciţiu de scriere a unei nuvele având ca subiect chiar serata primirii premiului Flore! Pare că ciudatul şi provocatorul Frédéric Beigbeder nu a dus lipsă de imaginaţie şi înţelegere din partea patronatului!
Existenţa nu foarte îndelungată a premiului – spre deosebire de cafenea! – ne permite, pentru o contextualizare cât mai bună, să redăm toate premiile: 1994 - Vincent Ravalec, Cantique de la Racaille, (Flammarion); 1995 - Jacques A. Bertrand, Le Pas du Loup (Julliard); 1996 - Michel Houellebecq, Le Sens du Combat (Flammarion); 1997 - Philippe Jaenada, Le chameau sauvage (Julliard); 1998 - Virginie Despentes, Les jolies choses (Grasset) - a mai obţinut şi premiul Saint-Valentin în 1999; 1999 - Guillaume Dustan, Nicolas Pages (Balland); 2000 - Nicolas Rey, Mémoire courte (Au Diable Vauvert); 2001 - Christophe Donner, L'Empire de la morale (Grasset); 2002 - Grégoire Bouillier, Rapport sur moi (Allia); 2003 - Pierre Mérot, Mammifères (Flammarion); 2004 - Bruce Benderson, Autobiographie érotique (Rivages); 2005 - Joy Sorman, Boys, boys, boys (Gallimard); 2006 - Christine Angot, Rendez-vous (Flammarion); 2007 - Amélie Nothomb, Ni d'Eve ni d'Adam (Albin Michel); 2008 - Tristan Garcia, La meilleure part des hommes (Gallimard). Cincisprezece premii din care unele nume de aleşi ne spun ceva mai mult: Michel Houellebecq (Premiul Interallié, 2005 – „o extraordinară forţă a scriiturii, adesea excesiv de provocatoare”), Virginie Despentes (Baise-moi, filmul realizat în 2000 după romanul omonim din 1993, a înregistrat un succes mondial după ce a fost cenzurat în Franţa), Amélie Nothomb (multipremiată, inclusiv cu Grand Prix du roman de l’Académie française, 1999; publică în fiecare toamnă câte un roman, imediat ajuns în fruntea listei de bestsellers; a se vedea şi „Amélie Nothomb & reţeta hipnotică”, o succintă analiză lucidă semnată de Ioana Geacăr, în „Revista Nouă”, nr. 7, 2008)… au fost sub lupa criticii în ultimii ani, au provocat dezbateri şi alinieri pro-contra adesea strict delimitate.
Ultima ispravă, din 6 noiembrie 2008, a juriului de 13 jurnalişti „independenţi, liberi şi insolenţi” (Frédéric Beigbeder, Carole Chrétiennot, Manuel Carcassone, Michèle Fitoussi, Jacques Braunstein, François Reynaert, Frédéric Taddei, Jean-Pierre Saccani, Philippe Vandel, Arnaud Viviant, Jean-René Van Der Plaetsen, Bertrand de Saint-Vincent et Christophe Tison) se numeşte Tristan Garcia, e debutant, beneficiar al uneia din cele opt Bourse Thyde Monnier (1500 de euro) acordate de Sociéte des gens de lettres de France (SGDLF) şi autorul unui roman de 300 de pagini intitulat, aparent banal, La meilleure part des hommes. Alegerea pare a fi un argument pentru adjectivul „insolent” din caracterizarea făcută juriului. Pentru că intrarea pe piaţă a romanului nu a fost neapărat unanim salutată.
Franck G. Bessone socoteşte acest „prim roman, ambiţios, dar ratat. Din păcate, întrebările sunt cele de totdeauna şi merită mai mult: traversarea anilor SIDA, să zicem ’80-2000.” Vezi trei protagonişti, William Miller, tânăr provincial pierdut într-o capitală în care va deveni un scriitor controversat, Jean-Michel Leibowitz, intelectual filosof care încearcă să înţeleagă epoca în care trăieşte comentând-o, şi Dominique Rossi, vechi militant de stânga, azi angajat în lupta contra SIDA, sub privirea unui al patrulea, povestitoarea, Élisabeth, jurnalistă la Libération, care devine prietena celui dintâi după ce-l intervievează, este amanta celui de-al doilea şi colegă de birou cu cel de-al treilea. „Romanul e fals pentru că sună fals. Începând cu această povestitoare care vorbeşte, gândeşte şi scrie ca un bărbat şi, dacă nu ar fi numele ei, nu ne-am gândi o clipă că este femeie.” Garcia, născut în 1981, netrăind perioada pe care o povesteşte, pare că ne oferă extemporalul unui licean care şi-a făcut bine cercetările şi vrea să ne ofere o reprezentare a unei realităţi care ştim că a existat.
Erwan Desplanques, în Telerama, crede că „este un prim roman de o aprigă ambiţie, un fel de Bret Easton Ellis [scriitor american, autor, între altele, al American Psycho – n. m. F. D.] de pe malul stâng al Senei care tratează problema sexului neprotejat - transmiterea voluntară a SIDA – între două portrete de intelectuali parizieni obosiţi de propriul lor neant. Moralmente, Garcia nu tranşează problema.”
Interesant, dar nu neapărat semnificativ, pare faptul că premiul - controversat - din toamna trecută se cam potriveşte cu reputaţia locului - „plus que mal vu” - ca punct de întâlnire al artiştilor cu orientare homosexuală, mai cu seamă prin ani ’60-’70. Paradoxalul Boubal şi-a asumat această imagine „sulfuroasă”, chiar dacă l-a apucat furia când a descoperit la toaleta cafenelei un graffiti: «Boubal en est!». Aşa cum şi-a asumat nebuniile clienţilor şi amicilor săi, începând cu acel Antoine Blondin [obişnuit al locului prin anii ’60, celebru prin îndemnul constant: «Et maintenant, au goulot!» - «Şi-acum, să ne punem pe băut!”, într-o blândă translaţie în română], care a botezat un pui de găină în biserica Saint-Germain-des-Prés, drept pentru care preotul a depus plângere la poliţie.
Întorcându-ne la premiul din toamna 2008, se cuvine să nu trecem cu vederea că ancheta revistei Lire îl include între cele mai bune douăzeci de cărţi ale anului, chiar pe locul al zecelea (pe locul întâi a ieşit „Ce que le jour doit à la nuit” de Yasmina Khadra [pseudonimul algerianului Mohammed Moulessehoul], un titlu frumos, ni se pare, în româneşte: „Nopţii îi trebuie o zi” – poate că editura Trei, care a editat „Atentatul” şi „Sirenele Bagdadului” va ţine seamă şi de cea mai recentă apariţie). Este un semn de interes al publicului, chemat, desigur, şi de premiul de oarecare prestigiu, dar de la Tristan Garcia ar fi de aşteptat mai mult, luând în considerare suflul lejer, acuitatea observaţiei, frumuseţea caracterelor, claritatea deosebită a textului, sinceritatea crudă a privirii asupra societăţii şi scriiturii franceze – sigur, nu numai franceze – contemporane. „Primul roman al lui Tristan Garcia este o reuşită, marcând o ruptură netă cu ficţiunea franceză recentă” – afirmă Franck Suzanne. Dacă este sau nu vorba de un clivaj semnificativ, urmează să vedem încă după multă vreme, fiind cunoscut conservatorismul paradoxal al fondului lumii literare franceze, indiferent la ieşirile iconoclaste ale unuia sau altuia dintre juriile plictisite de aşteptarea geniului renovator.
E deja toamnă, acum când scriu, ne aşteaptă alte surprize, aşadar, în curând vom da seamă, cu permisiunea dumneavoastră, de tendinţele lui 2009.
Nu vă mai povestesc traversarea bulevardului Saint-Germain după ce am părăsit Brasserie Lipp. A fost lipsită de peripeţii. Numai că nu am rezistat curiozităţii şi am trecut prin Place de Quebec, să vedem „L'embacle”, o sculptură-fântână semnată de Charles Daudelin şi inaugurată în 1984. Senzaţia este că dalele trotuarului s-au ridicat ca la un cataclism de gheaţă spre a face să irumpă un gheizer pe care-l tot aşteptăm… Se spune că este un simbol al primăverii, aici, în inima Saint-Germain-des-Prés… Alături, magazine care te îmbie cu produse de marcă: Swarovski, Cartier… dar shoping e de făcut tot la Monoprix, pentru buzunarul nostru de bieţi autori necelebri…Dar suntem deja vizavi. Am mai trecut pe aici, am hoinărit pe rue Saint Benoît, rue Guillaume Apollinaire… Nu putem ajunge la Café de Flore decât după ce am „ratat” rivala Deux Magots… Parcă ne învârtim în jurul cozii, în Cartierul Latin! Parcurgem cele câteva zeci de paşi… De fapt, pe-aici au trecut şi au poposit scriitorii, artiştii, politicienii francezi şi de aiurea de mai bine de un secol. Şi noi pe urmele lor, pentru că, umblând după premii, umblăm după scriitori şi după gesturile lor de multe ori istorice. Ajungem în faţa cafenelei Flore, 172 Boulevard Saint-Germain colţ cu rue Saint Benoît (pe aceasta din urmă se află le bar, la Boutique Café de Flore şi intrarea la hotelul Jardins de Paris), pe trotuarul aglomerat de măsuţe cu taburete ori scaune din împletitură sub umbreluţe albe, parasolare albe ori în rame de sticlă şi deasupra lor - cum altfel? - o superbă grădină multicoloră suspendată, sub şi în balcoanele cu orfevrerie complicată.
Café de Flore apare la începutul celei de-a treia Republici, exact în 1885. Îşi ia numele de la o sculptură a zeiţei primăverii, „Flora”, amplasată atunci pe cealaltă parte a străzii. La etajul întâi al cafenelei, în plină belle epoque, Charles Maurras a fondat, la 21 martie 1908, ziarul L'Action Française cu prietenii săi monarhişti. Se pare că locul este potrivit pentru lansarea de publicaţii, întrucât, pe la 1913, Guillaume Apollinaire, care locuia în apropiere, dă o nouă dimensiune locului, împreună cu poetul Salmon, şi transformă parterul în redacţie a noii reviste „Les soirées de Paris”. Se instaurează anumite obişnuinţe: îşi fixează întâlniri la ore fixe, ca şi cum ar fi la propriul birou. În 1917, putem vedea pe terasa de la Café de Flore mari dezbateri în compania unor André Breton şi Louis Aragon. Cuvântul surrealist a fost inventat şi s-a născut grupul dada. În anii ’30, întregul Paris literar se grăbeşte spre „Flora”: Leon-Paul Fargue, Raymond Queneau, Michel Leiris. Georges Bataille, Robert Desnos sunt printre clienţii cei mai asidui. „Bătrânii” din Montparnasse se reorientează bucuroşi, precum Derain, fraţii Giacometti, Zadkine sau chiar Picasso, venind dinspre terasa bistroului La Palette, împreună cu Cezanne sau Braque. Lumea cinemaului nu rămâne indiferentă la atmosferă. Marcel Carné se intersectează cu actorul Serge Reggiani. Jean-Louis Barrault debarcă aici cu toată trupa lui, după reprezentaţiile teatrale. Dar preluarea localului de către Boubal, în 1939, aduce vârsta de aur a cafenelei germanopratine (ca să folosim jargonul locului). Mărturie stă Noaptea de Saint Germain des Près, ultimul album al aventurilor lui Nestor Burma de Leo Malet şi Moynot, după personajele lui Jacques Tardi,unde patronul de la Café de Flore este schiţat cu multă tandreţe. Boubal a ştiut să atragă elita intelectuală la Flora, începând cu liderii, tandemul Sartre-Beauvoir, care şi-au stabilit aici „cartierul general”. Jean-Paul Sartre scrie: „Suntem complet instalaţi: de la nouă până la amiază, lucrăm aici, ne ducem să mâncăm, la ora două am revenit şi stăm de vorbă cu prietenii până la opt. După cină, ne vedem cu oamenii cărora le-am dat întâlnire. Acest lucru poate părea ciudat, dar noi eram la Flora acasă.” Mai avem încă a vedea mica masă de acaju la care tânărul Jean-Paul a compus pagini din Fiinţa şi Neantul.
Nu este cel mai mic paradox al vânzătorului de cărbuni Boubal. Ca şi confratele său Cazes, de la Lipp, el nu a deschis vreodată o carte şi nu a fost un patron de stânga.
Din 1984, Miroslav Siljegovic conduce destinele cafenelei Flore. Abia sub conducerea acestuia tradiţia literară fabuloasă a localului capătă o faţetă esenţială. Frédéric Beigbeder, scriitor, realizator de emisiuni culturale, dandi parizian dezinvolt, creează, împreună cu Carole Chrétiennot, la 10 mai 1994, Le prix de Flore, care „să recompenseze în fiecare an un autor cu talent promiţător”. Preşedinte de onoare este, desigur, Miroslav Siljegovic, care, la mijloc de noiembrie, înmânează alesului juriului un cec de 6.000 de euro şi un pahar gravat cu numele său cu care să consume zilnic oricât vin de Pouilly-Fuissé (din Burgundia - a nu se confunda cu Sauvignon Blancs de Pouilly-Fumé şi Pouilly-sur-Loire din Valea Loarei!) e în stare timp de un an, la una dintre mesele centenare de la Flore. Pe fiecare laureat îl aşteaptă şi un exerciţiu de scriere a unei nuvele având ca subiect chiar serata primirii premiului Flore! Pare că ciudatul şi provocatorul Frédéric Beigbeder nu a dus lipsă de imaginaţie şi înţelegere din partea patronatului!
Existenţa nu foarte îndelungată a premiului – spre deosebire de cafenea! – ne permite, pentru o contextualizare cât mai bună, să redăm toate premiile: 1994 - Vincent Ravalec, Cantique de la Racaille, (Flammarion); 1995 - Jacques A. Bertrand, Le Pas du Loup (Julliard); 1996 - Michel Houellebecq, Le Sens du Combat (Flammarion); 1997 - Philippe Jaenada, Le chameau sauvage (Julliard); 1998 - Virginie Despentes, Les jolies choses (Grasset) - a mai obţinut şi premiul Saint-Valentin în 1999; 1999 - Guillaume Dustan, Nicolas Pages (Balland); 2000 - Nicolas Rey, Mémoire courte (Au Diable Vauvert); 2001 - Christophe Donner, L'Empire de la morale (Grasset); 2002 - Grégoire Bouillier, Rapport sur moi (Allia); 2003 - Pierre Mérot, Mammifères (Flammarion); 2004 - Bruce Benderson, Autobiographie érotique (Rivages); 2005 - Joy Sorman, Boys, boys, boys (Gallimard); 2006 - Christine Angot, Rendez-vous (Flammarion); 2007 - Amélie Nothomb, Ni d'Eve ni d'Adam (Albin Michel); 2008 - Tristan Garcia, La meilleure part des hommes (Gallimard). Cincisprezece premii din care unele nume de aleşi ne spun ceva mai mult: Michel Houellebecq (Premiul Interallié, 2005 – „o extraordinară forţă a scriiturii, adesea excesiv de provocatoare”), Virginie Despentes (Baise-moi, filmul realizat în 2000 după romanul omonim din 1993, a înregistrat un succes mondial după ce a fost cenzurat în Franţa), Amélie Nothomb (multipremiată, inclusiv cu Grand Prix du roman de l’Académie française, 1999; publică în fiecare toamnă câte un roman, imediat ajuns în fruntea listei de bestsellers; a se vedea şi „Amélie Nothomb & reţeta hipnotică”, o succintă analiză lucidă semnată de Ioana Geacăr, în „Revista Nouă”, nr. 7, 2008)… au fost sub lupa criticii în ultimii ani, au provocat dezbateri şi alinieri pro-contra adesea strict delimitate.
Ultima ispravă, din 6 noiembrie 2008, a juriului de 13 jurnalişti „independenţi, liberi şi insolenţi” (Frédéric Beigbeder, Carole Chrétiennot, Manuel Carcassone, Michèle Fitoussi, Jacques Braunstein, François Reynaert, Frédéric Taddei, Jean-Pierre Saccani, Philippe Vandel, Arnaud Viviant, Jean-René Van Der Plaetsen, Bertrand de Saint-Vincent et Christophe Tison) se numeşte Tristan Garcia, e debutant, beneficiar al uneia din cele opt Bourse Thyde Monnier (1500 de euro) acordate de Sociéte des gens de lettres de France (SGDLF) şi autorul unui roman de 300 de pagini intitulat, aparent banal, La meilleure part des hommes. Alegerea pare a fi un argument pentru adjectivul „insolent” din caracterizarea făcută juriului. Pentru că intrarea pe piaţă a romanului nu a fost neapărat unanim salutată.Franck G. Bessone socoteşte acest „prim roman, ambiţios, dar ratat. Din păcate, întrebările sunt cele de totdeauna şi merită mai mult: traversarea anilor SIDA, să zicem ’80-2000.” Vezi trei protagonişti, William Miller, tânăr provincial pierdut într-o capitală în care va deveni un scriitor controversat, Jean-Michel Leibowitz, intelectual filosof care încearcă să înţeleagă epoca în care trăieşte comentând-o, şi Dominique Rossi, vechi militant de stânga, azi angajat în lupta contra SIDA, sub privirea unui al patrulea, povestitoarea, Élisabeth, jurnalistă la Libération, care devine prietena celui dintâi după ce-l intervievează, este amanta celui de-al doilea şi colegă de birou cu cel de-al treilea. „Romanul e fals pentru că sună fals. Începând cu această povestitoare care vorbeşte, gândeşte şi scrie ca un bărbat şi, dacă nu ar fi numele ei, nu ne-am gândi o clipă că este femeie.” Garcia, născut în 1981, netrăind perioada pe care o povesteşte, pare că ne oferă extemporalul unui licean care şi-a făcut bine cercetările şi vrea să ne ofere o reprezentare a unei realităţi care ştim că a existat.
Erwan Desplanques, în Telerama, crede că „este un prim roman de o aprigă ambiţie, un fel de Bret Easton Ellis [scriitor american, autor, între altele, al American Psycho – n. m. F. D.] de pe malul stâng al Senei care tratează problema sexului neprotejat - transmiterea voluntară a SIDA – între două portrete de intelectuali parizieni obosiţi de propriul lor neant. Moralmente, Garcia nu tranşează problema.”
Interesant, dar nu neapărat semnificativ, pare faptul că premiul - controversat - din toamna trecută se cam potriveşte cu reputaţia locului - „plus que mal vu” - ca punct de întâlnire al artiştilor cu orientare homosexuală, mai cu seamă prin ani ’60-’70. Paradoxalul Boubal şi-a asumat această imagine „sulfuroasă”, chiar dacă l-a apucat furia când a descoperit la toaleta cafenelei un graffiti: «Boubal en est!». Aşa cum şi-a asumat nebuniile clienţilor şi amicilor săi, începând cu acel Antoine Blondin [obişnuit al locului prin anii ’60, celebru prin îndemnul constant: «Et maintenant, au goulot!» - «Şi-acum, să ne punem pe băut!”, într-o blândă translaţie în română], care a botezat un pui de găină în biserica Saint-Germain-des-Prés, drept pentru care preotul a depus plângere la poliţie.
Întorcându-ne la premiul din toamna 2008, se cuvine să nu trecem cu vederea că ancheta revistei Lire îl include între cele mai bune douăzeci de cărţi ale anului, chiar pe locul al zecelea (pe locul întâi a ieşit „Ce que le jour doit à la nuit” de Yasmina Khadra [pseudonimul algerianului Mohammed Moulessehoul], un titlu frumos, ni se pare, în româneşte: „Nopţii îi trebuie o zi” – poate că editura Trei, care a editat „Atentatul” şi „Sirenele Bagdadului” va ţine seamă şi de cea mai recentă apariţie). Este un semn de interes al publicului, chemat, desigur, şi de premiul de oarecare prestigiu, dar de la Tristan Garcia ar fi de aşteptat mai mult, luând în considerare suflul lejer, acuitatea observaţiei, frumuseţea caracterelor, claritatea deosebită a textului, sinceritatea crudă a privirii asupra societăţii şi scriiturii franceze – sigur, nu numai franceze – contemporane. „Primul roman al lui Tristan Garcia este o reuşită, marcând o ruptură netă cu ficţiunea franceză recentă” – afirmă Franck Suzanne. Dacă este sau nu vorba de un clivaj semnificativ, urmează să vedem încă după multă vreme, fiind cunoscut conservatorismul paradoxal al fondului lumii literare franceze, indiferent la ieşirile iconoclaste ale unuia sau altuia dintre juriile plictisite de aşteptarea geniului renovator.E deja toamnă, acum când scriu, ne aşteaptă alte surprize, aşadar, în curând vom da seamă, cu permisiunea dumneavoastră, de tendinţele lui 2009.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu