Camus & Sartre. Vedere asupra violenţei

Friday, August 6, 2010 11:31:06 AM

violeţă, existenţialism, revolte, violence, camus, Sartre

Mult aşteptatul secolul XXI nu a adus nimic nou nici în relaţiile din interiorul societăţilor, comparativ cu cel anterior. Ba, mai mult, o augmentare a conflictelor mici şi mijlocii este vizibilă fără mare efort. Nu a devenit, aşadar, neactuală spusa, se zice, a lui Einstein conform căreia suma inteligenţei pe planetă este constantă, în timp ce populaţia se află într-o continuă creştere. Şi nici nu e vreo speranţă că, populaţia patriei noastre şi a Evropei fiind în scădere, ar creşte nivelul mediu de inteligenţă. Pare că dimpotrivă… Chiar când scriu aceste rânduri, agenţiile de ştiri anunţă încă un atentat – eşuat! – împotriva conducătorului Iranului, Mahmūd Ahmadinezhād. Este o informaţie obişnuită, aproape că nu este ştire, la fel ca aceea despre muncitorul din Statele Unite care, ieri, a deschis focul asupra colegilor săi şi apoi s-a sinucis pentru că se simţea discriminat. Aproape că nici tabloidele nu mai sunt interesate de genul acesta de întâmplări cotidiene.

Într-un asemenea context social-politic şi cultural, o mică editură din Montpellier, Indigène, propune pieţei două cărţi pe tematica violenţei: Camus et sa critique libertaire de la violence şi Sartre et la violence des opprimés. Înainte de a privi aceste mici volume dintr-un punct de vedere al interesului pentru lectură, se cuvine să amintim că, la aceeaşi editură, a fost publicată nu demult lucrarea lui Sharad Chandra, universitar din New Delhi, Albert Camus et l’Inde. Faptul este semnificativ, cred, pentru oricare (nouă) interpretare a ideologiei scriitorului născut în Algeria. O „iluminare” orientală a operei lui Camus este donatoare de sensuri noi şi chiar surprinzătoare, acum, la jumătate de secol de la dispariţia sa. Câţi dintre noi ştiau despre Camus că - datorită lui Jean Grenier, profesorul său de filozofie la Alger, el însuşi traducător din sanscrită - a citit Bhagavad-Gîtâ şi avea agăţat în salonul casei sale din Lourmarin un portret al zeiţei budiste Tara, cea născută din lacrimi? Există, în Carnete, numeroase trimiteri la mari texte şi autori din filozofia indiană, la practicile de meditaţie ale asceţilor hinduşi, ale yoghinilor tibetani. Se pare că, dintre toţi dramaturgii străini, autorul lui Caligula este azi cel mai jucat pe scenele indiene, de la Madras la New Delhi. Meritul lucrării lui Sharad Chandra, declară editorul, nu este numai că ne aminteşte aceste lucruri aproape uitate, ci că ne invită la o recitire a Străinului, a Mitului lui Sisif, a Ciumei, a Nunţilor… sub imperiul acestei idei a unei influenţe, chiar a unei convergenţe între opera marelui scriitor francez şi filosofiile orientale, susţinătoare ale „sfinţeniei fără Dumnezeu”. În acest context, mai constatăm şi că interesul intelectualilor orientali pentru scrierile lui Camus nu este neglijabil. Un exemplu avem în studiile japonezului Meiko Tasaki asupra „sfinţeniei fără Dumnezeu” din Ciuma (1) şi a „morţii pe plajă” din Străinul (2) şi ale altor contributori asiatici din Société des Études Camusiennes.

Dar să mă-ntorc la tema violenţei, aceea de care se interesează cele două opuscule. Atunci când scriitorul cel mai citit de către francezi face obiectul unei impertinente recuperări din partea lui Sarkozy şi a filosofilor de curte, trecând prin grila unor publicişti de duzină, s-a socotit necesar să se reamintească ataşamentul visceral, nedezminţit al lui Camus la ceea ce el numea „spiritul libertarian” (3), prea adesea negat sau minimalizat de biografii săi. El a putut să-şi reprime oroarea pentru violenţă, dar nu a trecut vreodată sub tăcere dorinţa unei revoluţii fără vărsare de sânge, în tradiţia non-violentă a lui Gandhi, în folosul unei vieţi înecate sub loviturile societăţii etatiste financiar-industriale. Cu atât mai actuală fraza anarhistului rus Lazarevici: „Suntem în prezenţa unuia dintre rarii scriitori care n-au acceptat să se lase corupţi.” Autorul micului volum de la Indigène éditions, Lou Marin, implicat în mişcarea anarhistă non-violentă şi antinucleară germană, a publicat, în Germania, La izvoarele revoltei, Albert Camus şi anarhia (4), dar a şi îngrijit ediţia „Albert Camus et les libertaires: 1948-1960”, la Editions Egrégores, 2008, spre care ne şi trimite, în subsidiar, prin textul de faţă.

De cealaltă parte, să ne amintim doar că Jean-Paul Sartre a luat poziţie în favoarea terorismului, ca urmare a atacului din septembrie 1972, de la München, din timpul Jocurilor Olimpice, al unui comando palestinian contra sportivilor israelieni, într-un text ţinut azi departe de Operele sale complete: „E o armă teribilă, – scria el – dar cei săraci şi oprimaţi nu au altă soluţie”. Lucrul din ultimii săi opt ani de viaţă cu tânărul şi strălucitorul intelectual Benny Levy alături i-a permis să depăşească acea poziţie nesustenabilă, în numele unei „unităţi de conştiinţă”, rezolvând, poate, şi dilema întregii sale vieţi - găsirea unui sfârşit moral al Istoriei. Toate acestea s-au disimulat cu grijă, adesea din considerente ideologice.

Dincolo de zadarnicele opoziţii între un Camus ideal şi un Sartre diabolizat, pare mai fecund de reamintit, în adevărul său uneori periculos, parcursul până la capăt al celui care a fost inspiratorul unei întregi generaţii de femei şi bărbaţi angajaţi. Astfel îşi justifică demersul autorul volumului numit mai sus, Yves K., unul dintre cei care i-au fost alături în anii şaptezeci. Demersul e util, desigur, pentru sunt încă mulţi interesaţi de cel care, în celebra prefaţă la cartea lui Frantz Faron Les damnés de la terre, scria cu ironie muşcătoare: „Arată bine non-violenţii. Nici victime, nici călăi.” Şi: „Dar dacă regimul în ansamblu şi până la gândurile noastre non-violente sunt condiţionate de o opresiune milenară, pasivitatea voastră nu foloseşte decât ca să vă pună alături de opresori.” (5) Iar în 1974, într-un dialog cu Arno Münster, mărturisea: „Cred dintotdeauna că violenţa este, într-adevăr, nu o violenţă propriu-zisă a proletariatului contra societăţii capitaliste, ci o contra-violenţă; prima violenţă e violenţa exercitată de societatea capitalistă contra proletariatului şi această violenţă e susţinută de forţe represive considerabile. Proletariatul suportă violenţa politică, astfel că violenţa proletară nu va fi niciodată decât contra-violenţă. Ceea ce nu împiedică această contra-violenţă să aibă toate caracteristicile violenţei: ea poate ajunge până la moarte de om şi chiar la crimă. Cred că nu există acţiune revoluţionară fără recurgerea la violenţă. Asupra acestui punct, nu mi-am schimbat opiniile. Consider că va veni o zi în care efectiv violenţele capitaliste îşi vor găsi răspunsul într-o mare acţiune violentă a maselor proletare. S-a văzut deja ceva asemănător în Mai 1968; cred că vom mai vedea.” (6) Lângă aceste alegaţii cu puternice arome mao-marxiste, sunt tentat să pun afirmaţii camusiene. Cum ar fi: „Non-violenţa absolută fondează negativ servitutea şi violenţele sale; violenţa sistematică distruge pozitiv comunitatea vie şi fiinţa pe care le primim. Pentru a fi fecunde, cele două noţiuni trebuie să-şi găsească limitele.” Şi: „Scopul scuză mijloacele? Acest lucru este posibil. Dar cine va justifica scopul? La această întrebare, pe care gândirea istorică o lasă în aer, revolta răspunde: mijloacele.” (7) „În plus, non-violenţa, de care se pretinde că adesea a căzut în ridicol, s-a dovedit în numeroase cazuri eficace, atunci când rezistenţa armată nu şi-a atins scopul. Importanţa mişcării lui Gandhi, ca exemplu, ca să nu spun mai mult.” (8)

Semnificaţia volumelor de la Indigène éditions este augmentată de apariţia lor aproape concomitentă, ele readucând în atenţie şi consistente dosare dedicate celor doi autori (Sartre: philosophie, litterature, politique…, Sens Public, 2008, şi L’homme dans son siècle, Evene, 2010, ori Camus, le nouveau philosophe: Cinquante ans après sa mort, il est partout, Nouvel Observateur, novembre 2009, şi L’engagement dans la mesure, Evene, 2010 şi Albert Camus, de Belcourt au Panthéon?, L’Express, 2010). Ca şi cum s-ar fi vrut o posibilă conciliere „dincolo de bine şi de rău” a foştilor prieteni.
Se spune că o carte a produs ruptura celor doi corifei ai existenţialismului: Omul revoltat. După apariţia ei în 1951, Camus este atacat, cam tardiv, în Les Temps modernes, revistă al cărei director era chiar amicul său Sartre. I se reproşa critica violenţei revoluţionare, ideea unui sens al Istoriei, strabismul progresismului. Cu lipsă de măsură, un Francis Jeanson veştejea (mai 1952) atitudinea neangajată a autorului cărţii, găsind „o anumită inconsistenţă a gândirii, care o face indefinit plastică şi maleabilă”. Vexat, Camus răspunde printr-o scrisoare adresată directorului. Polemica se prelungeşte şi acesta o închide sarcastic şi definitiv cu o scrisoare (august 1952) care începe cu: „Dragul meu Camus, prietenia noastră nu a fost uşoară, dar o voi regreta.” Cum era de aşteptat, Sartre trece istoria unei prietenii în istoria însăşi: „…e sfârşitul unei relaţii personale şi acela al unei perioade istorice.” (9) Mai mult, celui care condamnă celebrarea istoriei în numele unei abstracţii ideologice şi al justificării crimei, acelaşi existenţialist îi răspunde ironic: „Spune-mi, Camus, prin ce mister nu se pot discuta operele dumitale fără a îndepărta raţiunile de a exista ale umanităţii?” Reconcilierea nu a mai fost posibilă niciodată. Mai mult, în 1964, Jean-Paul Sartre refuză Premiul Nobel pentru literatură, căci „nici un om nu merită să fie consacrat din timpul vieţii” şi „un scriitor trebuie să refuze să se lase transformat în instituţie, chiar dacă acest lucru are loc sub formele cele mai onorabile, cum este cazul acum.” Gestul este de trufie şi un fel de reproş, pentru că, de fapt, nu se împăcase niciodată cu faptul că Premiul i se acordase mai înainte (1957) lui Albert Camus.

Ce ne spun cele două apariţii inedite de la Indigène éditions?

Camus et sa critique libertaire de la violence demonstrează, prin agresivitatea unui nesupus, o subiectivitate fără gravitate, construcţia unei gândiri înăuntrul realului şi ataşată la fundamentele revoltei, care a ştiut să rămână coerentă: de la violenţa inevitabilă a eliberării, la refuzul unei violenţe inocente prin mesianism ori ideologie, până la eventualitatea unei rezistenţe paşnice. Gândirea lui Camus este justă, măsurată, fără contradicţii şi exaltă viaţa.

Sartre et la violence des opprimés narează un destin filosofic şi politic mult mai accidentat. Autorul are onestitatea de a ne devoala un Sartre dispreţuit ori ignorat, prieten al maoiştilor francezi, ataşat succesiv de angajamentele radicale ale anilor ’50-’60, consecvent logicii din prefaţa la cartea anticolonialistului Frantz Fanon, până la justificarea inocenţei atentatului de la Olimpiadă - o acţiune violentă socotită legitimă în faţa unei situaţii disperate. Yves K. se fereşte, însă, să-l pună la stâlpul infamiei. Interesant este că, de-a lungul textului, desenul lui se clarifică şi o lectură comparativă a celor două texte mai mult îi apropie decât îi opune pe cei doi scriitori. E adevărat că raportul filosofului cu violenţa este evident diferit de acela al lui Camus. Istoria, raţiunea par să poată justifica excesele. Cu toate acestea, autorul relativizează repede această radicalitate. În primul rând, terorismul este tributar istoriei. Aceasta este condiţia sa şi orice iniţiativă individuală „prea ruptă de mulţimile oprimate, de marea scenă a istoriei” (10) este invalidă. Istoria nu e o abstracţie sacralizată, ci o expresie a libertăţii de acţiune a maselor oprimate. Sensul ei este dependent de acţiunea umană. Aici îşi pierde caracterul destinal sau mesianic.

Revolta camusiană (11), prin urmare, ca parte a unui universal - „Mă revolt, deci suntem” (12) - găseşte rezonanţă la Sartre în noţiunea inconturnabilă de angajament. În faţa unei lumi imprevizibile, fără valoare, singura limită a actelor mele este actul care angajează lumea întreagă. A face o alegere înseamnă a încarna o anumită umanitate. Departe de a fi opuşi, cei doi autori se confundă, într-o reconciliere a individului şi a colectivului. La fel de eronat este să se considere scopurile celor două proiecte ca fundamental divergente. Ei vor să substituie absurdităţii lumii o morală solidă. După Yves K., această perspectivă permite să se reconsidere coerenţa scrierilor lui Jean-Paul Sartre. El voia să justifice o morală ţinând de libertate: „Revoluţia istorică depinde de conversiunea morală” (Cahiers pour une morale, 1947). Decenii mai târziu, nu va ezita să precizeze, privitor la revoluţie, că în orice luptă „intenţia trebuie să fie radicală”. Cum se explică atunci – se întreabă, retoric, Elie Guedj, comentând cele două texte într-o publicaţie pariziană – comportamentele şi angajamentele atât de judicioase la Camus, ratate la Sartre (călătoriile în Rusia lui Stalin, în China lui Mao sau Iugoslavia lui Tito)? În primul rând, ideea despre profilul scriitorului îi opune sensibil. Dacă amândoi desfid sterilitatea „artei pentru artă”, pe scriitorul algerian nimic nu-l face să se îndoiască de angajamentul său, nici o remuşcare nu-l însoţeşte la masa de scris. Angajamentul său nu trebuie justificat, pentru că opera sa poartă în ea însăşi fructe ale revoltei. „E ridicol şi prostesc să ni ceară justificarea angajamentului. Angajamentul este involuntar (…). Nu lupta ne face artişti, ci arta ne constrânge să fim luptători.” (13) Din contră, Sartre are mustrările de conştiinţă ale scriitorului burghez vinovat de dezinteres faţă de cei oprimaţi, folosind limbajul dominaţiei (literatura) dintr-o poziţie atât de detaşată de lume. „Scriitorul se confruntă cu epoca sa: fiecare cuvânt are repercusiuni. Fiecare tăcere la fel. Îi socotesc pe Flaubert şi pe Gouncourt responsabili de represiunea care a urmat Comunei (din Paris, - n.m.), pentru că ei n-au scris un rând pentru a o împiedica.” (14)

Cu Albert Camus, scriitorul este artist; cu Jean-Paul Sartre, intelectual. Convergenţă de fond în ceea ce priveşte valoarea, divergenţă în ceea ce priveşte postura, felul de aborda un secol criminal. Autorul Mitului lui Sisif este contemporan, ceea ce înseamnă, cu o expresie a unui filosof, capabil „să perceapă în obscuritatea prezentului acea lumină care încearcă să i se alăture şi nu poate”. El are a judeca prin ceea ce simte direct, din propria perspectivă, de la propria distanţă, un prezent care ne copleşeşte. E contemporan cel care o ia înaintea timpului său. Din contră, cel care a scris Fiinţa şi neantul este un om al timpului său. În fiece epocă, un angajament şi, în consecinţă, o actualitate. Sartre este actual, este modern. Nu prin naivitate, ci conform necesităţii ontologice a angajamentului existenţialist. De la o situaţie la alta, realul este abordat istoric, social şi politic. Sinceritatea angajamentului nu implică în vreun fel certitudinea unei alegeri morale. Puse faţă în faţă de iniţiativa editorilor şi de abordarea comentatorilor, cele două personalităţi par complementare. Camus imaginează un zid de apărare care limitează ura în politică. Sartre construieşte un manifest împotriva indiferenţei sau chietismului. Două viziuni dinspre stânga politică asupra unei realităţi complexe şi bulversante. Actualitatea celor două abordări rămâne nealterată; şi astăzi gânditorii sunt despărţiţi prin atitudinea de legitimare ori delegitimare a violenţei. Dincolo de acestea, însă, rămâne arta scrisului, literatura celor doi, redescoperită de alte şi alte generaţii de cititori. .
………………….
(1) Meiko Tasaki, Sur «la sainteté sans Dieu» dans la Paste, Chukyo University bulletin of the Faculty of Liberal Arts 34(4), 1027-1048, 1994-05-27
(2) Meiko Tasaki, Le meurtre sur la plage - Paris, Alger et la prèsence des Arabes, Etudes camusiennes, 1998, No 3
(3) „le génie libertaire”
(4) Ursprung der Revolte. Albert Camus und der Anarchismus, Verlag Graswurzelrevolution, Heidelberg, 1998
(5) Frantz Fanon, Les damnés de la terre, Paris, Maspéro, 1961, p. 18 (préface de Jean-Paul Sartre).
(6) Les Temps Modernes, n° 632-633-634, Juillet-Octobre 2005, p. 710-711
(7) l’Homme révolté (1951)
(8) cf. L’été libertaire d’Albert Camus, Jean-Pierre Barou, Liberation, 7 august 2008
(9) cf. Ronald Aronson, Camus et Sartre, amitié et combat, Alvik éditions, 2005
(10) «trop coupées des hordes d’opprimés, de la vaste scène de l’histoire»
(11) „Ce este un om revoltat? Un om care spune nu. Dar refuzul său nu înseamnă renunţare: căci el este un om care, la început, spunea da. Un sclav care toată viaţa a primit ordine consideră la un moment dat inacceptabilă o nouă poruncă. Care este conţinutul acestui «nu» ? El înseamnă, de exemplu, «lucrurile au durat prea mult», «până aici!», «ai mers prea departe» şi, în plus, «există o limită peste care nu vei trece». într-un cuvânt, acest «nu» afirmă existenta unei frontiere.” (Albert Camus, Opere XX, p. 219)
„Qu’est-ce qu’un homme révolté? Un homme qui dit non. Mais s’il refuse, il ne renonce pas: c’est aussi un homme qui dit oui, dès son premier mouvement. Un esclave, qui a reçu des ordres toute sa vie, juge soudain inacceptable un nouveau commandement. Quel est le contenu de ce «non» ?Il signifie, par exemple, «les choses ont trop duré», «jusque-là oui, au-delà non», «vous allez trop loin», et encore, «il y a une limite que vous ne dépasserez pas». En somme, ce «non» affirme l’existence d’une frontière.” (Albert Camus, L’Homme révolté, 1951, p. 21)
(12) „Je me révolte, donc nous sommes” (Albert Camus, L’Homme révolté, 1951, p. 30)
(13) „Il est vain et dérisoire de nous demander justification et engagement. Engager, nous le sommes, quoi qu’involontairement (…) Ce n’est pas le combat qui fait de nous des artistes, mais l’art qui nous contraint à être des combattants.” (Albert Camus, Actuelles, p. 213, éd. Gallimard)
(14) „L’écrivain est en situation dans son époque: chaque parole a ses retentissements. Chaque silence aussi. Je tiens Flaubert et Goncourt pour responsables de la répression qui suivit la commune parce qu’ils n’ont pas écrit une ligne pour l’en empêcher” (Jean-Paul Sartre, Presentation des Temps modernes, 1945; Jean-Paul Sartre, Situations II, 1948)