Gândacul şi Rinocerii

   Mărturisesc că obsesia legăturilor între scrierile lui Franz Kafka şi Eugen Ionescu (Eugène Ionesco) datează, în cazul meu, cam de pe la sfârşitul adolescenţei, din vara când mi-am cumpărat volumele Verdictul (Editura pentru Literatură Universală, colecţia Meridiane, 1968) şi Teatru (Editura pentru Literatură Universală, colecţia Teatru, 1968) de la Librăria „B.P. Hasdeu” din Câmpina, şi le-am citit cu nesaţ, uimire şi bucurie, activitate privată care a devenit, treptat, obicei – recitesc în fiecare an nuvelele lui F.K. şi piesele de teatru ale lui E.I. şi mereu mi se pare că descopăr semnificaţii noi, parcă sunt alte texte. Cineva mi-a spus că textele sunt aceleaşi, doar că eu, cititorul, sunt altul… Aşa o fi… Cert este că am observat, de exemplu, în Metamorfoza izolarea individului diferit de către cei ce se socotesc normali, iar în Rinocerii, izolarea individului care se socoteşte normal de către mulţimea celor care sunt diferiţi – dramaturgul inversează astfel viziunea anterioară şi obţine efecte emoţionale diferite. Sau nu. Absurdul domneşte dincolo de orice îndoială.

Scrisă în 1912 de Franz Kafka, Metamorfoza (Die Verwandlung), a apărut pentru prima dată în 1915 într-un ziar din Leipzig, Germania, Weiβe Blätter (Foaie albă), apoi, în 1916, în volum, la Kurt Wolff Verlag din Leipzig. Nuvela spune povestea tragică a lui Gregor Samsa, un tânăr vânzător ambulant, care se trezeşte într-o dimineaţă transformat într-o „insectă monstruoasă”. Familia îl închide în camera lui. Nimeni nu pare să înţeleagă că Gregor, în ciuda aspectului său de insectă, înţelege, gândeşte şi reacţionează ca o fiinţă umană. Disperat, îşi aşteaptă sfârşitul. E găsit mort într-o dimineaţă, complet uscat. Familia este fericită că poate trăi iarăşi în normalitate.

Eugène Ionesco, născut român, dar cu mamă franceză şi naturalizat în Franţa în 1950, a abordat aceeaşi temă a metamorfozei în teatru, în piesa Rinocerii (Rhinocéros), scrisă între 1950 şi 1966 şi pusă în scenă pentru prima dată în 1959, la Düsseldorf, Germania, apoi publicată în limba franceză, în toamnă, de Gallimard. Piesa descrie modul în care o epidemie ciudată de „rinocerită” («rhinocérite» - o anagramă a cuvântului «rhétoricien», „retor”) ia naştere într-un mic oraş anonim din provinciile franceze, o boală extraordinară care îi sperie pe toţi locuitorii şi care îi transformă în scurt timp pe toţi în rinoceri, cu excepţia lui Bérenger, un tânăr oarecum nedumerit şi dezordonat, care se prezintă drept singura fiinţă umană care rezistă acestei catastrofe ciudate.

Eugène Ionesco s-a inspirat foarte liber din Metamorfoza lui Kafka, o citise foarte devreme. Geneza Rinocerilor este însă strâns legată de ascensiunea totalitarismului în Europa Centrală, înainte şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi de violenţa ciocnirilor ideologice dintre Est şi Vest din timpul Războiului Rece. Ceea ce se povesteşte transpune ceea ce s-a întâmplat în România între 1927 şi 1941, când Garda de Fier („Legiunea Arhanghelului Mihai”), o mişcare naţionalistă de extremă dreapta, a încercat cu toate mijloacele să preia puterea. Eugène Ionesco a trăit aceste evenimente. El va asista şi în 1947 la căderea monarhiei româneşti şi la instaurarea unui sistem totalitar care va dura până în 1989. Un indiciu (care scapă majorităţii cititorilor şi criticilor francezi sau francofoni) indică foarte precis legătura cu legionarii: „Rinocerii” care ajung să roiască în jurul lui Béranger sunt de culoare verde închis. Era culoarea cămăşilor purtate de tinerii fascişti ai Gărzii de Fier din România.

Acest motiv alegoric al metamorfozei îşi găseşte originea şi în religii, şi în mituri. În mitologia greco-latină, facultatea enigmatică de a-şi putea transforma şi schimba forma este adesea atribuită zeilor Olimpului. Aceştia iau de bunăvoie un aspect uman sau animal pentru a păcăli oamenii. Cuvântul „metamorfoză” provine din termenul grecesc morphê („formă”) şi prefixul meta (care exprimă o schimbare) pentru a desemna o „transformare, schimbare a înfăţişării sau a caracterului, a felului de a fi al unei persoane”. Metamorfoza este atunci rezultatul unei transformări prin care miturile antice încearcă să explice diferitele aspecte ale omului şi ale lumii. Acest motiv, care se găseşte în folclor şi în tradiţiile populare din aproape toate ţările, e multiplu explorat în literatură.

Modificarea, care se face într-un mod complet sau parţial şi care poate fi sau nu reversibilă, împrumută fiinţei umane o serie de noi facultăţi, în special fantastice şi supranaturale, permiţându-i în acelaşi timp să-şi păstreze unele dintre facultăţile sale specific umane. Toate aceste caracteristici fac din metamorfoza o temă sau motiv polisemic, deschis la tot felul de semnificaţii şi interpretări. A fost exploatat în opere literare din antichitate până în zilele noastre: Franz Kafka şi Eugène Ionesco au contribuit la reînnoirea naturii şi amplorii acestuia.

De la povestea lui Franz Kafka la piesa lui Eugène Ionesco, metamorfozele apar uneori brusc, alteori insidios. Odată ce apar, nimic nu le explică. Nimic nu pare să le pregătească. În aceste două texte, fiinţele umane sunt transformate în animale. Ei devin „alţii”, fiinţe străine de ei înşişi. Trec prin această situaţie în Metamorfoza sau o doresc, în Rinocerii. Metamorfoza devine, în aceste două alegorii, o reprezentare misterioasă a unei alienări a cărei natură şi cauze primare rămân obscure.

Scena înfăţişează în Rinocerii o situaţie destul de banală, care are loc într-un loc public, pe terasa unei cafenele, în prezenţa lui Béranger, personajul principal, a prietenului său Jean, un domn bătrân, un logician, băcanul, băcăneasa, cafegiul, chelneriţa şi o gospodină. Aşezaţi pe terasa cafenelei, Bérenger şi Jean discută despre preocupările zilnice, precum şi despre întârzierea lui Bérenger în întâlnirea cu Jean, despre temperatură, ţinuta neglijentă a lui Bérenger şi lipsa de interes a acestuia din urmă faţă de munca lui. De altfel, prin această scenă, Ionesco îşi descrie personajele şi defineşte climatul acestui orăşel de provincie. Niciun eveniment notabil nu a tulburat încă existenţa sa paşnică, până când primul rinocer apare pe fundalul scenei. Metamorfoza începe, dimpotrivă, din prima propoziţie: „Într-o bună dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.” - scrie Kafka. Potrivit criticului american Martin Greenberg, acest tip de incipit poate fi considerat ca o caracteristică specifică lucrării: „Metamorfoza este o naraţiune particulară în sensul că punctul său forte apare încă din prima propoziţie [...] ] şi că restul poveştii operează o coborâre din acest vârf de uimire...” [1] Dar, în ciuda şocului iniţial, întrebarea pusă de Gregor Samsa mărturiseşte viaţa normală pe care o cunoştea înainte de metamorfoză: „Ce s-a întâmplat cu mine?” La fel ca Bérenger, Gregor a dus o viaţă foarte obişnuită şi liniştită înainte ca „metamorfoza” să-i tulbure condiţia iniţială.

Nimic nu anunţă metamorfozele. Bérenger şi Gregor sunt doar doi singuratici. Mai mult decât eroi, sunt anti-eroi, personaje care nu au niciuna dintre caracteristicile atribuite de obicei eroilor. Sunt fiinţe foarte obişnuite. Înconjurat de prietenul său Jean, de iubita lui Daisy, de colegii săi de birou şi de vecinii săi, Bérenger este în Rinocerii un om cu totul obişnuit. Într-un interviu acordat criticului Marie Claude Hubert, însuşi Ionesco a explicat insignifianţa personajului său principal: „Bérenger este un nume comun […]. L-am numit Bérenger pentru a-i da un nume fără importanţă, un nume fără sens precis, un nume fără glorie...” [2]. Este un individ pasiv care se supune evenimentelor, care dă dovadă de o mare lipsă de reacţie, voinţă şi energie şi care bea să mai treacă timpul. Este mistuit de o stare de rău interior: „Îmi simt corpul în fiecare clipă de parcă ar fi din plumb, sau de parcă aş duce un alt bărbat în spate. Nu m-am obişnuit cu mine. Nu ştiu dacă sunt eu”. Cel puţin el este conştient de asta. În Metamorfoza, la fel ca Bérenger, Grégor se arată a fi şi el un om lipsit de importanţă. Printre ceilalţi, se simte singur. Nu ştie să facă altceva decât să muncească pentru a-şi întreţine familia. Alegerea celor doi scriitori este semnificativă: evenimentele care urmează se pot întâmpla oricui. Nimic nu pregăteşte sau anunţă metamorfozele.

În piesa lui Ionesco, apariţia unui prim rinocer, apoi a altora, din ce în ce mai numeroşi, este marcată de câteva repere mai mult sau mai puţin enigmatice care par să anunţe transformarea viitoare a locuitorilor oraşului. Unul dintre aceste semne este moartea pisicii Menajerei, zdrobită brutal de rinoceri. La plângerile acesteia răspund silogismele false enunţate de Logician:

„‒ Logicianul, către Bătrânul Domn: Deci iată un silogism exemplar. Pisica are patru picioare. Isidore şi Fricot au fiecare patru picioare. Deci Isidore şi Fricot sunt pisici.

‒ Bătrânul Domn, către Logician: Câinele meu are şi el patru picioare.

‒ Logicianul, către Bătrânul Domn: Deci e o pisică.

‒ Bătrânul Domn, către Logician, după ce s-a gândit mult timp: Deci, logic, câinele meu ar fi o pisică”.

Suntem în plin iraţional. Acest accident, moartea acestei pisici, trimite micul oraş într-un alt univers în care raţiunea şi logica obişnuită nu mai stăpânesc. Acest proces va continua în prima scenă a celui de-al doilea act prin conştientizarea locuitorilor oraşului care încet-încet îşi vor da seama că aceşti rinoceri nu au fugit dintr-un circ sau dintr-o grădină zoologică, ci că sunt concetăţenii lor cei care se transformă. Domnul Boeuf, colegul lui Bérenger, este primul dintre apropiaţii săi care se transformă dezvăluind imediat o ferocitate extremă. După o  altă serie de transformări, prietenii lui Bérenger, Daisy şi Jean, sunt cei care cedează epidemiei de „rinocerită”. În ultima scenă a piesei, doar Béranger nu a fost transformat. În acest orăşel anonim, el este ultima fiinţă umană, înconjurată de violenţă şi animalitate. În povestirea lui Kafka, metamorfoza lui Gregor într-o insectă monstruoasă este brutală. Singura stare anterioară metamorfozei lui Gregor constă în ezitarea iniţială. El crede că trăieşte un vis urât. Acest moment durează doar câteva clipe şi devine apoi o certitudine ireversibilă: „Nu a fost un vis. Camera lui, o cameră umană adevărată, puţin prea mică, era linişte acolo, între cei patru pereţi pe care îi cunoştea bine.” Cadrul nu s-a schimbat. Şi el va fi singura fiinţă umană care va fi transformată în această poveste. Alte modificări fizice sunt de asemenea notabile: „Stătea pe spate, cu spatele tare ca o carapace şi, ridicând puţin capul, văzu, rotunjit, maro, despărţit de arcuri mai rigide, abdomenul pe vârful căruia pătura, gata să alunece complet, abia se ţinea. Picioarele sale numeroase, mizerabil de zvelte în comparaţie cu corpolenţa sa, îi roiau disperat în faţa ochilor”.

Metamorfoza lui Jean, la care asistă Bérenger în piesa lui Ionesco, este, şi ea, precedată şi însoţită de o serie de manifestări fizice: culoarea pielii lui devine verde, un corn îi apare pe frunte şi, în cele din urmă, vocea i se schimbă. Pierderea abilităţii de a vorbi îl distanţează pe Jean din ce în ce mai mult de lumea bărbaţilor. Ca singur semn al gândirii, acea facultate care ar distinge omul de fiară, pierderea vorbirii manifestă ruptura formelor de comunicare, altele decât mormăitul animalelor. În povestirea lui Kafka, sunetul alterat al vocii lui Gregor îl împiedică să vorbească ca un om: „Gregor s-a speriat când s-a auzit răspunzând: era fără îndoială vocea lui dinainte, trebuia doar să se amestece cu ea, de jos, cu chiţăituri dureroase şi ireprimabile care lăsau cuvintelor limpezimea lor doar în primul moment, la propriu, pentru a le distruge apoi rezonanţa până la punctul în care nu se ştie dacă au sau nu.” Ceea ce pare problematic în legătură cu schimbarea formei lui Gregor este însăşi natura speciei de insecte în care a fost transformat. Potrivit lui Vladimir Nabokov, care era şi el foarte interesat de opera lui Kafka, insecta din Metamorfoza este doar un „scarabeu” incapabil să zboare.

Procesele de transformare descrise în Metamorfoza lui Kafka şi Rinocerii lui Ionesco nu sunt exact aceleaşi. Cu siguranţă, nimic nu pare să-l predispună pe Gregor al lui Kafka sau pe locuitorii micului oraş de provincie francez care sunt victime ale acestuia în piesa lui Ionesco, dar fenomenul are loc, brutal sau insidios. Procesele sunt similare ca aspect. Ei nu sunt asemenea, însă. În Metamorfoza, o singură fiinţă umană, Gregor, eroul poveştii, este transformată, păstrând în acelaşi timp trăsături interioare umane. În Rinocerii, toată lumea este transformată, cu excepţia lui Béranger, protagonistul principal. El rămâne o fiinţă umană. Citind cuvintele din ultima scenă, acea zbatere/dezbatere cu sine întinsă pe două pagini şi jumătate, nu este sigur că nu regretă oarecum că nu a putut să se transforme într-un rinocer, să intre şi el „în rândul lumii”.

Frica, îndoiala şi ostilitatea sunt primele consecinţe perceptibile ale acestor metamorfoze. În Rinocerii, toate relaţiile reciproce dintre personaje sunt modificate. Şi în Metamorfoza, după transformarea lui Gregor, toate legăturile de sânge şi de rudenie sunt puse sub semnul întrebării. Aceste modificări majore la nivelul relaţiilor umane reflectă degradarea interioară şi psihică a personajelor. După metamorfoza sa, Jean, acest bărbat aparent atât de respectabil, renunţă la orice comportament încă uman şi devine unul dintre cei mai brutali rinoceri din cameră. Va ajunge chiar atât de departe încât să vrea să-şi calce în picioare prietenul. În Metamorfoza, familia lui Gregor reacţionează în acelaşi mod la metamorfoza lui. Rudele sale sunt îngrijorate, în primul rând, de absenţa fiului lor, care s-a închis în camera lui, astfel încât nimeni nu-i vede transformarea. După ce înţeleg, ei încearcă să-i uşureze suferinţa. Sora lui, Greta, singura lui confidenta, îl hrăneşte şi îi face curat în cameră. Dar simpatia slăbeşte, până când părinţii lui Gregor şi sora lui ajung să-l ignore complet şi îl închid în camera lui, îl fac prizonier. Gregor a devenit o povară. Disperat, moare de foame.

În Rinocerii, Béranger se confruntă cu o animozitate şi ostilitate similare, dar oarecum inversate. În piesă, răspândirea epidemiei se desfăşoară în etape. În timpul transformării lui Daisy şi Jean, reacţia lui Bérenger se traduce printr-un sentiment de groază. Prima reacţie a lui Gregor la propria sa transformare din Metamorfoza este, de asemenea, marcată de o teamă similară. Ambii constată caracterul complet anormal şi oribil al acestor transformări pe care le suferă sau la care sunt martori. Această preocupare de a rămâne om este prezentă în spiritul lui Gregor. Spre deosebire de personajele din Rinocerii, care sunt seduse de animalitatea lor, Gregor, în Metamorfoza, este pe deplin conştient de dezumanizarea lui.

Comportamentul foarte uman al lui Gregor este în contrast puternic cu rinocerul agresiv şi exagerat văzut în piesa lui Ionesco. Dorinţa colectivă de a se transforma într-un animal sălbatic pare o modalitate de a traduce puterea de atracţie a conformismului şi aderarea la o ideologie a brutalităţii şi violenţei. Pe de altă parte, dacă transformarea fiinţelor umane în rinoceri dezvăluie ferocitatea lor latentă în piesa lui Ionesco, metamorfoza lui Gregor într-o insectă dintr-o specie necunoscută dezvăluie umanitatea lor interioară fundamentală. Din această perspectivă, cele două procese de metamorfoză descrise duc la consecinţe contradictorii. În Metamorfoza lui Kafka, ceilalţi, fiinţe care au rămas umane, sunt cei care îşi manifestă cruzimea. În Rinocerii lui Ionesco, cei care s-au transformat în animale de o brutalitate extremă sunt cei care îşi neagă umanitatea din interiorul lor. (Dacă ne amintim de replica sartriană „Infernul sunt ceilalţi”, din piesa Huis close (Cu uşile închise) [1944], descoperim valenţe interesante ale absurdului existenţialist…)

Concluziile celor două texte sunt foarte pesimiste. Epidemia a câştigat întreaga societate în piesa lui Ionesco. În povestirea lui Kafka, eroul principal moare. Semnificaţiile simbolice ale acestor două parabole, fie Metamorfoza lui Kafka, fie Rinocerii lui Ionesco, sunt ambigue. B. Elvin, secretar literar la Teatrul de Comedie, în 1964, când se punea în scenă piesa Rinocerii, afirmă că „este evident că Ionesco a u împrumutat de la Kafka tehnica echivocurilor şi ambiguităţilor în relatarea faptelor, condus de aceeaşi intenţie şi anume de a arăta polivalenţa lor de sensuri.” [3] Ionesco însuşi declară despre Metamorfoza într-un interviu acordat lui Claude Bonnefoy [4]: „Simţeam ceva teribil în această întâmplare, ceva ce se poate întâmpla fiecăruia dintre noi, cu toate că povestea era relatată nerealist… Ceea ce Kafka voia să dovedească în nuvela sa era că fiecare poate să devină un monstru. Monstrul poate să izbucnească din noi. Noi puteam avea chipul monstrului.”

Impactul social al acestor lucrări nu este chiar acelaşi. În Rinocerii, fenomenul „rinocerit” transpune într-o formă metaforică ascensiunea totalitarismului în Europa Centrală şi în ţările din Europa de Est în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial şi în timpul Războiului Rece. Această ameninţare poate apărea oriunde. Prin situarea acţiunii într-un mic sat anonim şi prin privarea majorităţii personajelor sale de un nume propriu real, dându-le un nume de profesii, „băcanul”, „băcăneasa”„cafegiul”, „chelneriţa”, „gospodina”, „un pompier”, Ionesco indică, încă de la începutul piesei, că aderarea la ideologii extreme ar fi cea mai terifiantă expresie a dezumanizării indivizilor care cad pradă contagiunii ideologice.

Discursul lui Dudard, care îl invită pe Bérenger să rămână neutru în faţa evenimentelor care au loc, e mărturie a acestui lucru: „Oricum, trebuie să avem, la început, o prejudecată favorabilă, sau dacă nu, măcar o neutralitate, o deschidere la minte. care este esenţa mentalităţii ştiinţifice. Totul este logic. A înţelege înseamnă a justifica.” Acest anonimat şi această uniformitate prin conformism sunt terenul propice pentru fanatism. Un spirit fanatic înjoseşte personajele care sunt transformate în rinoceri, ceea ce este o modalitate de a denunţa o regresie faţă de comportamente animale, instinctive. Evoluţia discursului reflectă şi ascensiunea treptată a totalitarismului. Abundenţa de propoziţii impersonale şi întorsături peremptorii care sunt marcate de cele mai multe ori de elipse încearcă să ilustreze acest lucru. Dialogul nu mai este posibil, fiecare vrea să-şi propună ideile fără să le examineze sau să le asculte pe cele ale altora, cauza celui mai puternic este întotdeauna cea mai bună şi este acceptată.

Reacţia de respingere fanatică este analogă în Metamorfoza. Gregor este închis în camera lui pentru că este diferit de ceilalţi. El trebuie deci exclus dintr-o societate din care evident nu poate fi membru: „...fiara asta ne persecută, alungă chiriaşii, intenţionează evident să ocupe tot apartamentul şi să ne facă să dormim în stradă”, exclamă părinţii lui. De la Metamorfoza lui Kafka la Rinocerii lui Ionesco, este o dublă experienţă de excludere care ni se povesteşte.

O întrebare metafizică s-ar putea referi la spiritul resemnării, această formă tragică a libertăţii umane care constă, pentru o fiinţă umană, în a renunţa la propria libertate, în a se supune, în a se resemna. Gregor se lasă să moară, cedând presiunilor din partea familiei sale. Bérenger pare să renunţe, în finalul piesei, la umanitatea sa, încercând în zadar să imite trâmbiţele rinocerilor. Prin aceste două personaje emblematice, există două atitudini opuse care par de asemenea contestate. Discursul lui Bérenger de la final dezvăluie un ataşament fundamental faţă de valorile liberale ale libertăţii şi individualismului. Un alt punct comun îl apropie pe Ionesco de Kafka. Acesta din urmă a resimţit întotdeauna un profund sentiment de vinovăţie impus de tatăl său, care şi-a dispreţuit fiul din cauza interesului său pentru literatură şi care l-a acuzat că duce o viaţă parazită. Într-o scrisoare scrisă lui Max Brod, cel mai apropiat prieten al său, Kafka îşi mărturiseşte ura faţă de familie şi în special faţă de tatăl său, care i-a dispreţuit forţa creatoare: „Şi totuşi, când vine dimineaţa, nu am dreptul decât să trec peste asta în tăcere, le urăsc pe toate pe rând; Cred că [...] îmi va fi greu să le urez bună dimineaţa. Dar ura […] se întoarce din nou împotriva mea…”. Asemenea lui Kafka, Ionesco, născut dintr-un tată român, un magistrat, şi o mamă franceză, care nu simţea decât dispreţ faţă de fiul ei din cauza aceluiaşi interes pentru literatură, a avut relaţii execrabile cu tatăl său, un formidabil oportunist, foarte autoritar, care a stat toată viaţa de partea puterii şi care a aderat mai întâi la fascism şi apoi la comunism. Fără îndoială, Ionesco, ca şi Kafka, ar transpune şi un astfel de conflict intim în opera lor.

Un studiu comparativ al temei metamorfozei din Metamorfoza lui Kafka şi Rinocerii lui Ionesco scoate în evidenţă mai presus de toate o dublă transformare a trupului şi a sufletului personajelor care sunt victime neputincioase. Povestirea lui Franz Kafka, Metamorfoza, descrie un fenomen ciudat, a cărui victimă este eroul, Gregor Samsa, transformat într-o insectă monstruoasă. Rinocerii de Eugène Ionesco, povesteşte cum o epidemie misterioasă îi transformă pe toţi locuitorii unui orăşel francez în rinoceri anonimi, cu excepţia unuia, Béranger. Un fel de blestem orb, un fel de fatalitate crudă şi impersonală, pare să se declanşeze de fiecare dată, bulversând destinul unui individ sau viaţa unei comunităţi. O dublă transformare a trupului şi a sufletului are loc şi la cei care sunt victimele acestor metamorfoze. Aspectul lor fizic se schimbă. Facultăţile lor morale se deteriorează. Mai multe semnificaţii simbolice sunt asociate cu acest motiv alegoric de către cei doi scriitori. Deci, ce reprezintă această figură emblematică, mitică, atât de supraîncărcată de simboluri? Pe lângă influenţa aparentă a metamorfozei asupra vieţii sociale a personajelor, putem urmări traseele unui fenomen asemănător în experienţele sociale, filozofice şi chiar psihologice ale autorilor acestor două lucrări profunde. Ca o reflectare a unei experienţe trăite, Rinocerii lui Ionesco întruchipează anii de tinereţe ai autorului său, care a trebuit să se opună foştilor săi prieteni deveniţi fascişti, în timp ce acceptă ameninţările izolării sale de societate. El contestă apoi orice fel de nevroză colectivă care poate provoca intoleranţă şi îngustimea minţii şi care poate marginaliza tot ceea ce nu îşi acceptă propria logică. La fel ca în Rinocerii, şi în Metamorfoza autorul nu desemnează locul şi timpul poveştii sale, dar atmosfera grea a societăţii autorului se simte prin câteva repere revelatoare. Renunţând la amploarea emoţională a poveştii şi insistând asupra dimensiunii ei descriptive, autorul Metamorfozei şi-a propus să reflecte, dacă am putea spune aşa, indiferenţa care domnea în societatea vremii sale. Experimentând discriminarea socială şi familială de-a lungul vieţii, Franz Kafka subliniază, la fel ca Eugène Ionesco, singurătatea tuturor celor care se socotesc diferiţi de ceilalţi. Ceea ce citim în Jurnal se potriveşte mănuşă lui Gregor Samsa: „Nu pot să-mi găsesc drumul. De parcă toate lucrurile pe care le-am deţinut mi-au scăpat şi cu greu mi-ar putea fi de ajuns dacă s-ar întoarce la mine.” [5] Maurice Blanchot notează că, cu Kafka, nu murim cu adevărat, pentru că „am murit cât eram încă în viaţă, suntem în esenţă supravieţuitori” [6]. Scriitorul praghez este una dintre acele umbre ale morţilor care ating cu limba valurile râului morţii şi le aruncă înapoi în viaţă. Nu este deloc deplasat să spunem că autorul lasă să se înţeleagă: „Gregor Samsa c’est moi!” Coşmarurile lui despre care aflăm din Jurnal, sunt adesea într-un loc murdar, dărăpănat, cum tocmai în mijlocul gunoaielor ajunge Gregor Samsa. Asemenea lui Gregor Samsa, trupul diaristului riscă să fie aruncat la gunoi cu mătura: „Mi-ar fi plăcut, cu hârtiile mele în mână, să mă rostogolesc o dată ca o minge pe plăcile de ciment ale coridorului”. Având în vedere influenţa majoră a Metamorfozei lui Kafka asupra Rinocerilor lui Ionesco, există totuşi o diferenţă între aceste două lucrări la nivel de formă - una sub forma nuvelei şi cealaltă sub forma unei piese de teatru. Dar mergând mai departe, această diferenţă formală slăbeşte din ce în ce mai mult, pentru că datorită desfăşurării Metamorfozei într-un apartament închis lumii exterioare şi datorită destinului funerar al lui Gregor Samsa, această nuvelă tratează o tragedie ale cărei urme le putem lesne urmări nu numai în această piesă a lui Ionesco, ci şi în altele, referinţele putând fi extinse la toată opera kafkiană. Ba mai mult, încheind cu vorbele lui B. Elvin: „Nu mă îndoiesc că Franz Kafka este acela care l-a unit pe Eugen Ionescu de unii dintre contemporanii săi, chiar dacă l-a menţinut numai în sfera de motive, dar nu şi în aceea de mijloace a creaţiei lor.”

___________

[1] Martin Greenberg, «Gregor Samsa and Modern Spirituality». Franz Kafka’s The Metamorphosis (Introduction de Harold Bloom). 1988, New York : Chelsea House Publishers.

[2] Marie Claude Hubert, Langage et corps fantasmé dans le théâtre des années cinquante, 1987, Paris : José Corti.

[3] B. Elvin, Introducere la Eugen Ionescu, Teatru, 2 vol., Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, p. 56

N.B. - „E uşor să surprinzi datoria lui Eugen Ionescu faţă de ilustrul său predecesor. […] Pe Béranger îl defineşte întocmai eroul din Procesul şi Castelul, sentimentul datoriei, consecvenţa, naivitatea şi mai cu seamă necesitatea de a înţelege. […] În aceeaşi direcţie, observ de asemenea că Béranger din Ucigaş fără simbrie împărtăşeşte acelaşi sfârşit cu Josef K. din Procesul (piere înjunghiat)…”; v. vol. I, p. 53-57.

[4] Claude Bonnefoy, Entretiens avec Eugène Ionesco, Ed. Pierre Belfond, 1966

[5] «Finde mich nicht zurecht. Als sei mir alles entlaufen, was ich besessen habe und als würde es mir kaum genügen, wenn es zurückkäme.»

[6] Maurice Blanchot, La Lecture de Kafka, în La Part du feu, Paris, NRF/Gallimard, 1949, p. 16.