Prix des Deux Magots 2021 - Emmanuel Ruben

 Prix ​​des Deux Magots a fost creat în 1933. De atunci, a fost acordat în fiecare an. Astfel, în ultima marţi din ianuarie, juriul compus din 13 membri, recompensează autorii promiţători sau deja recunoscuţi. Cafeneaua de pe bulevardul parizian Saint-Germain-des-Prés şi-a fondat premiul literar în ziua în care Prix Goncourt a fost acordat lui André Malraux pentru La Condition humaine. Această îndrăzneală o datorăm scriitorului Roger Vitrac şi bibliotecarei de la Beaux-Arts. Împreună, reunesc un juriu format din 13 autori, care donează fiecare câte 100 de franci. Primul câştigător a fost Raymond Queneau, pentru romanul său Le Chiendent. Prix ​​des Deux Magots este una dintre cele mai vechi distincţii literare din Franţa. Are un buget de 7.700 de euro pentru a încuraja şi a susţine câştigătorii în munca lor cu scrisul literaturii.

*

În 2021, Prix ​​des Deux Magots a fost acordat lui Emmanuel Ruben, pentru romanul Sabre (ed. Stock)

A fost odată ca niciodată. La fel ca în toate marile romane, adică acelea care ne trimit la  copilărie, începe cu: „În sala de mese a bunicilor, era o sabie de un model necunoscut, pe care nu o ştiam. Niciodată cântărită, nici măcar mângâiată.” Iată-l pe Samuel Vidouble, naratorul, blocat într-o casă prăfuită, bântuit de fantomele unei familii de provincie calviniste, „fără poveşti, fără calităţi, fără titluri de faimă”, într-un „fund-de-sac al Franţei şi al Europei”, la capătul unei linii de tren improbabile şi nocturne, iată-l din nou pe acest Samuel Vidouble, profesor de istorie dezamăgit şi iubitor de hărţi geografice, care decide să investigheze această amintire din copilărie, îndrumat de mătuşa Esther, librar pensionar: „Unde se dusese sabia asta?” „Dacă aş fi visat la asta?”
Nu atât sabia cu lama curbată, crăpată, culoarea albastru Siena, cât epocile prin care a putut să treacă, drumurile oamenilor, ale războaielor, ale morţilor, care l-au impresionat odată pe tânărul Samuel, care aparţine ultimei generaţii ce i-a cunoscut pe aceia ce-au făcut războiul. Şi apoi, la ce strămoş a venit sabia asta? Cine a fost eroul sau, dimpotrivă, impostorul nelegiuit: VVRL, Victor Vidouble Rex Livorum? Victor Vidouble Regele Vieţilor, care ar fi domnit odată asupra unui arhipelag din Marea Baltică? Un descendent al unui hughenot închis în ţara sa de mlaştini, iazuri şi turbării? O nobilime din secolul al XVIII-lea îndrăgostită şi ea de hărţile geografice şi care se bazează pe ea pentru a o îndepărta de provincia străină? Baronul Victor Vidouble din Saint-Pesant, mit al familiei sau legendă a naturii libere, pe care unchii-veterani îi reinventează pe rând la priveghere? Este mai bine să te dedici realităţii, care este adesea dezamăgitoare, decât să urmezi aripa imaginaţiei, cu poveştile ei despre insule pierdute sau inventate? Cu excepţia cazului în care o hartă a comorilor familiale ne permite să localizăm locul şi ora de unde a venit faimoasa sabie?
La fel cu alte cărţi ale lui Emmanuel Ruben, având alte subiecte în centrul forţei lor de sugestie, dar de o la fel de remarcabilă putere romantică, plus o invenţie geografică amuzantă, Sabre este cartea maturităţii. Un adevărat roman picaresc, ce trimite la fel de mult spre Aventurile Baronului de Münchhausen, ca şi spre Baronul din copaci al lui Italo Calvino. Este o vânătoare de comori ameţitoare, care ne duce înapoi în timp, la războaiele napoleoniene şi ne invită într-o călătorie barocă în căutarea himerelor ce dezvăluie adevărul de care avem nevoie.
…………..
Fragmente din cap. 2, „Rance demeure”
 
Pentru a scrie această carte, m-am întors în satul în care mi-am petrecut toate vacanţele din copilărie, unde s-a născut tatăl meu, unde a murit bunicul meu. Nu pot să o scriu decât acolo această carte, într-o căsuţă care se sfărâmă sub glicina ei la capătul unei fundături în care pisicile se ceartă toată ziua, într-o lume retrasă, ţinută secretă, retrasă între munţii săi - un fund-de-sac al Franţei şi al Europei. Un loc izolat, deconectat, în care reţelele fără fir nu îşi ţes încă pânza de păianjen care te îndepărtează de viaţă şi te leagă de ecrane.
Dintr-un moft, am sunat-o pe mătuşa Esther cu o zi înainte de sărbătoarea Tuturor Sfinţilor din 2015, ca să-i spun că vin. Am aruncat câteva haine şi câteva cărţi la întâmplare într-o valiză şi am sărit în RER [trenul local], în metrou, într-un tren de noapte spre Briançon, cel care pleca încă la 22:33 de la gara Austerlitz, dar n-a reuşit să supravieţuiască celei mai recente restructurări a reţelei feroviare. Ca de obicei, m-am trezit singur în compartimentul meu, singur în vagonul meu de clasa a doua, la capătul trenului, ca o ciumă - am aflat mai târziu motivul pentru care SNCF mi-a acordat întotdeauna acelaşi loc: când am coborât la ora 5.15 sunt într-o mică staţie uitată, pentru că a trebuit să evit să-i trezesc pe ceilalţi pasageri în mijlocul nopţii, deoarece trenul circula pe jumătate gol, i-am depăşit pe cei de la terminalul din faţă şi am rezervat ultima maşină pentru clienţi ca mine, dar de fiecare dată când am luat trenul nu au existat niciodată alţi clienţi asemenea mie, atât de mult încât m-am întrebat dacă nu cumva vagonul nu este închiriat special pentru mine.
Prin fereastră, am urmărit cum ultimele halouri ale suburbiilor din sud dispar în noaptea de toamnă şi, după primele momente de toropeală, frigul, singurătatea m-au cucerit, am testat mai multe cuşete înainte de a alege una din cele două din mijloc, am tras perdelele şi, zguduit de ţacţac-ul trenului, am simţit o mulţime de idei contrare învârtindu-mi-se în creier - pentru a nu ştiu câtea oară, m-am întrebat de ce nu mi-am dat demisia sau nu mi-am cerut transferul; ce venisem să caut în acest oraş infinit, de ce nu aveam încă puterea să părăsesc această capitală întinsă care mă respingea în fiecare an puţin mai departe de centrul său, ce mă lega de pereţii întunecaţi ai acestui acvariu uriaş în care nu fusesem niciodată în stare să mă aclimatizez? Ce zici să te întorci şi să trăieşti acolo, mi-am spus, doar să încerc? Ai putea găsi cu uşurinţă un loc de muncă, se pare că facultatea nu este foarte populară. Şi, având în vedere costul vieţii, nu ar fi nevoie să faci această muncă repetitivă şi discreditată, ai putea să o iei mai uşor şi să te dedici tot timpul scrisului. Copiii de treizeci de ani se mută acolo, închiriază cabane întregi pentru o îmbucătură de pâine, când tu îţi cheltui jumătate din salariu trăind într-o cuşcă de iepuri! Nu, uită ideea: mai presus de toate, nu te mai întorci niciodată, ar fi mărturisirea faptului că ai depus armele - mai degrabă să pleci, să mergi cât mai departe, să trăieşti restul vieţii tale în străinătate, majoritatea prietenilor tăi nu a ales să emigreze? Ba în Canada, ba în New York, ba în Israel, Roma, Berlin, Mexic, Suedia.