Că pentru tine plânge Tigrul

 

Criza sănătăţii nu va fi reuşit să stingă chiar toate tradiţiile. Dacă Academia Goncourt a trebuit să renunţe la prânzul obişnuit la Drouant (restaurant istoric parizian fondat în 1880, pe strada Gaillon), pentru a se regăsi în spatele unui ecran, prin videoconferinţă, nu a făcut însă derogare de la anunţarea premiilor sale literare de primăvară. De şase ani, a combinat premiul Goncourt pentru primul roman, cu cele pentru poezie şi nuvelă în luna mai, în marja celebrului său premiu din noiembrie.

Juriul, prezidat de Didier Decoin, a anunţat, într-un comunicat de presă, numele câştigătorilor marţi, 4 mai. Prin urmare, Emilienne Malfatto a câştigat Goncourt pentru primul roman cu Que sur toi se lamente le Tigre (Că pentru tine plânge Tigrul). Ea urmează lui Maylis Besserie, distinsă anul trecut. Acţiunea e situată în Irakul rural modern şi prezintă o tânără fată într-o relaţie romantică în afara căsătoriei. Cartea este publicată de Elyzad, o editură tunisiană interesată de „societatea arabă, textele nomade pătrunse de mările nordului şi de respiraţia sudului, a Balcanilor şi a Japoniei”, cum subliniază Alice Develey, în Le Figaro. Tot ea remarcă faptul că juraţii au păstrat „editurile mici” în listele lor, dar şi edituri francofone. Elyzad este una dintre ele, Metropolis, o companie editorială elveţiană, este alta. Shmuel T. Meyer câştigă Goncourt de la Nouvelle cu Et la guerre est finie, unde autorul împleteşte într-un limbaj poetic destinele personajelor trecute prin războaie istorice şi lupte intime. Scriitorul, care îi succede lui Anne Serre, încoronată pentru Au cœur d'un été tout en or (Mercure de France) s-a confruntat cu Sylvain Prudhomme cu Les orages (L'arbalète Gallimard), Cyril Roger-Lacan cu Derniers jours (Grasset) şi David Thomas cu Seul entouré de chiens (Éditions de l'Olivier). Pauline Dreyfus a câştigat, la rândul său, Premiul Goncourt pentru biografie „Edmonde Charles-Roux” cu Paul Morand, publicată de Gallimard. Într-un limbaj plin de viaţă, ea priveşte înapoi, la trecutul scriitorului şi diplomatului, desenând portretul unui bărbat cu faţete deseori nerecunoscute.

Revenons à nos moutons…

Dacă nu ai citit nimic despre Irak şi despre interminabilul război care îl sfâşie de patruzeci de ani, acest roman îţi va permite să-ţi începi iniţierea. Dacă, pe de altă parte, ai citit deja lucrări dedicate martiriului său, nu vei câştiga mare lucru ca informaţie.

Dar nicicum nu se poate nega că această tânără autoare franceză scrie cu talent. Economia sa de cuvinte serveşte forţei subiectului. Cu atât mai bine, deoarece intensitatea ororilor descrise ar putea sufoca voyeurismul cel mai nesănătos. Pentru că:

Sânge. Sângele oamenilor care merg la război şi nu se mai întorc niciodată. Sângele fecioarelor care este mândria soţilor. Sângele care acoperă nou-născutul căruia îi promite un destin mai bun decât cel al tatălui său. Sângele femeii necredincioase care trebuie să moară pentru a salva onoarea familiei sale. Sângele este peste tot. „Ne naştem în sânge, devenim femei în sânge, naştem în sânge... Prima dată când lumea s-a înroşit, aveam nouă ani.”

Negru. Negrul veştmântului abaya, pe care trebuie să-l porţi pentru a te proteja de ochii oamenilor. Negrul tunicilor islamice care patrulează pe Tigru. Negrul machiajului khôl la ochi în acele momente rare în care fetele seduc. Fumul negru care scapă dintr-un nou atac. Negru este peste tot.

Ce rămâne din acest pământ devastat? Ce se întâmplă cu furia bărbaţilor? Unde cad lacrimile femeilor? Emilienne Malfatto pictează un portret al dezastrului.

Magia literaturii, în 84 de pagini, vorbeşte despre complexitatea unei ţări, descriind cultura sa patriarhală, pictând portretul celor opt personaje şi chiar dând glas unui râu, Tigrul. Émilienne Malfatto oferă un text magnific prin arta ei de a povesti şi condeiul care amestecă lirismul şi intensitatea. Reporter şi fotograf premiat, cunoaşte bine Irakul. Alternează vocea Tigrului, râul de argint şi extrase din epopeea lui Gilgamesh cu vocile protagoniştilor, care la rândul lor aruncă lumină asupra sentimentelor, atitudinilor lor în faţa acestei cronici a unei morţi anunţate. „Îmi spun Tiger, dar în fiecare zi mă nasc din zodia taurului şi furtună, acolo sus, în munţii din nord. Oamenii din această regiune mi-au sfâşiat flancul, mi-au spulberat revărsarea cu metalul şi cu târnăcoapele lor. Au ridicat ziduri de beton şi oţel pentru a-mi zăgăzui apele. Sunt ca vântul din stuf, trec, dar nu vor dura. Când numeri milenii ca mine, nimic nu contează cu adevărat”.

Această ţară a stabilit ea să-i fie scenă pentru poveste. Scriitura este incredibil de poetică, fluidă, foarte potrivită pentru a expune o tragedie. Prima voce pe care o auzi este cea a unei femei abia ieşite din adolescenţă. Ea este însărcinată. Bărbatul pe care îl iubeşte în secret, Mohammed, viitor logodnic, este în război, nu se va mai întoarce. Nu erau căsătoriţi. Ruşine, blestem, nenorocire, nu va exista iertare. O greşeală iremediabilă în acest ţinut al nisipului şi al scorpionilor, unde „onoarea este mai importantă decât viaţa. La noi, o fiică moartă este mai bună decât o fiică mamă”. Codul de onoare rimează cu groaza. Prin urmare, fratele ei mai mare, Amir, o va ucide. Memoria şi numele ei vor fi şterse. Ea nu va fi existat niciodată în ochii poporului său. În plus, nu ştim numele acestei tinere fete, nu este niciodată menţionat, moartea iminentă şi-a făcut deja treaba.

Romanul scurt este ca o tragedie antică, dar este o dramă contemporană. Are loc pe parcursul unei singure zile, cu un rezultat inevitabil. Într-un loc închis, casa familiei, ca o închisoare, în curând un mormânt. Tânăra pleacă doar pentru a merge la spital, astfel încât sarcina ei să poată fi confirmată. Însoţită de cumnata ei, pentru că ar fi fost „contrar decenţei” să iasă singură. Doctorul o întreabă dacă are unde să fugă, dar unde s-ar duce?

Este o poveste corală. La rândul său, fiecare membru al familiei îşi împărtăşeşte sentimentele cu privire la drama aşteptată. Baneen, soţia lui Amir, fratele mai mare, de asemenea însărcinată, care îşi poartă cu mândrie burta rotundă, e legitimată. „Eu sunt soţia, femeia supusă, femeia corectă, cea care respectă regulile, care nu le contestă”. Amir, fratele mai mare, e „ucigaşul”, pentru că e „depozitarul autorităţii masculine” din familie, de la moartea tatălui într-un atac armat. „Voi ucide mai târziu şi voi crede că nu am de ales. Viaţa ei sau onoarea tuturor. Nu eu voi ucide, ci strada, cartierul, oraşul. Ţara.” Există „celălalt frate”, Ali, mai modern, mai tolerant, dar laş. El nu se va opune gestului fratelui mai mare. Şi apoi Hassan, cel mai tânăr, favoritul. „Încă nu este omul” care ar opri braţul fratelui său dacă ar putea. Se întreabă dacă va deveni ca Amir sau dacă va fugi de această lume. „Eu sunt cel care, poate, nu va fi un asasin”. În cele din urmă, mama, uzată de o viaţă de supunere, nu se va opune fiului ei întru uciderea fiicei sale.

Scrierea este simplă, propoziţiile deseori scurte, puternice. Povestea are ritm, e puternică, un real succes literar.

_________________

Emilienne Malfatto, născută în 1989, fotoreporter independent, a rămas deseori în Irak şi cunoaşte bine realitatea irakiană. În 2015, a primit premiul France Info-Revue XXI pentru reportajul său Ultima escală înainte de mare. În 2019, proiectul ei Al-Banaat, în sudul Irakului, a fost onorat cu Marele Premiu de Fotografie Documentară al IAFOR (Forumul Academic Internaţional).