miercuri, 21 august 2019

Din primăvara poeziei



Le Printemps des Poètes este o serie de manifestări tradiţionale în lumea literară franceză, cu ecouri şi pe meleagul românesc, cu implicarea sau nu a Institutului francez de la Bucureşti. Tot în mod tradiţional, Credincioasă testamentului lui Edmond de Goncourt, Academia ce-i poartă numele are şi o secţiune a premiilor de primăvară, care recompensează debutul în roman, pentru proza scurtă şi, ceea ce nu fac prea mulţi, pentru poezie, un ajutor preţios pentru laureaţi. Les Goncourt de printemps au recompensat anul acesta romanul Court vêtue de Marie Gauthier (Gallimard), nuvelele din Nous sommes à la lisière de Caroline Lamarche (Gallimard) şi poezia („pour l'ensemble de son oeuvre”) bretonului Yvon Le Men, autor al trilogiei Les continents sont des radeaux perdus (Une île en terre, Le poids d’un nuage, Un cri fendu en mille) - éd. Bruno Doucey.
Tahar Ben Jelloun, poet şi pictor marocan rezident la Paris (Premiul Goncourt în 1987 pentru La Nuit sacrée [Noaptea sacră]; din 2008, membru al Academiei Goncourt, în locul demisionarului François Nourissier), a făcut, marţi, 7 mai 2019, elogiul premiatului cu „Prix Goncourt de la poésie Robert Sabatier” şi îmi par foarte potrivit să îl reproduc aici:
Eşti un trubadur, un călător care poartă poezia în locuri uneori improbabile, uneori pe scene importante; eşti mesagerul unui cuvânt mereu plin de viaţă, angajat şi arareori paşnic. Poezia locuieşte în tine şi toată viaţa îţi este dedicat ei. Mergi dintr-un oraş într-un sat, de pe o câmpie pe o pajişte să reciţi un poem ce trebuie spus ca să trăiască, ce trebuie ascultat pentru a-şi continua drumul spre alte ascultări. Eşti un poet lucid, un observator neobosit, scanezi lumea înconjurătoare, eşti şi în viaţa concretă, dar şi invizibil, ascuns, şi îţi spui poeziile. Pentru că eşti absolut convins că poezia va salva lumea, o lume din ce în ce mai îngrijorată, bolnavă sau inconştientă. Eşti sigur că numai poezia va face să se impună conştientizarea şi poate începe trezirea sănătoasă şi necesară. Acest lucru se datorează credinţei că «poemul este calea cea mai scurtă de la un om la altul, cum spunea Eluard, că eşti călăuză, îţi transmiţi cu generozitate şi furia, şi bucuria.
Ca şi Kateb Yacine [autor algerian; kateb în arabă înseamnă scriitor – n. m.], care e oprit într-o zi în Sidi Bel Abas de un bătrân care nu ştie citi sau scrie şi-i spune: «eşti Kateb, adică scriitor, aşa că stai jos şi ascultă-mă», ţi s-a întâmplat să fii oprit pe o stradă din Lannion de un străin care ţi-a spus: «Eşti poet, ai timp, mă asculţi»! Îl asculţi pentru că poetul este şi cel care ascultă oamenii, care îşi ocupă timpul strângând cuvintele celor care trec pe aici, întrucât «aceşti bărbaţi mâinile obosite înainte de vreme / care au construit casa poemelor mele». Întrebi cuvintele, obiectele, prietenii, camarazii; trec privind ochii în frunze / copacii care le pierd / în iarba pe care o fertilizează. Spui: «Aici sunt fructe, flori, frunze şi ramuri / Şi atunci iată inima mea care bate doar pentru tine / Nu o rupeţi cu cele două mâini albe ale voastre.» Eşti călător; urmezi drumuri de-a curmezişul, nu alegi linia dreaptă, eşti ghidat de o curiozitate plină de viaţă, având în minte aceste versurile lui Konstandinos Kavafis: «Când vei lua calea spre Ithaca / Vei dori călătoria să dureze / Căci plină e de aventuri şi lecţii multe.»
Tu eşti în viaţă, viaţă vastă, zici. Ai fost de câteva ori la Sarajevo şi ai absorbit totul, pământul plin de sânge, feţe devastate, mâini obosite, ochi umani care aşteaptă să trăiască puţină poezie. În altă parte, la Beijing, într-un mare teatru, ai citit o poezie despre moartea mamei tale. Sala plină de emoţie era tăcută. La final, cineva a venit să te vadă şi a spus: «Şi noi ne-am pierdut mama».
Evoci, apropo de dorinţa de poezie, «o mică lampă în noaptea conştiinţei, ca să o lumineze».
Dragă Yvon Le Men, poezia ta ne luminează şi ne arată drumul. Nu este uşor, nu este un dat, căci ea este în noi toţi. Poezia ne ajută să o găsim şi să o urmărim cu rigoare şi exigenţă.
Mulţumesc, dragă Yvon Le Men pentru că ne-ai tradus sunetul apei şi poezia vântului când traversează ramurile arborelui vieţii.”
Bernard Pivot a fost de acord cu spusele lui Tahar Ben Jelloun: „O lucrare magnifică”, şi a amintit că, pe 20 mai, la Casa Poeziei, Yvon Le Men va citi din poeziile sale.
Iată şi o mărturisire de credinţă din 2003 a premiatului:
„La ce folosesc artiştii din această lume, care preferă numerele literelor şi ale căror cifre de nebunie ameninţă să ne capteze în haos?Pentru cei care nu au nevoie de cântece, de imagini, de poezii, de romane, de filme, de piese de teatru sau de muzică, care să le spună viaţa atunci când ei nu ştiu adevărul. Să spunem astfel încât întristarea să dispară când nu mai pot plânge, că ea retează gâtul păsărilor. Lasă-l pe cel care nu are nevoie de un artist să-şi reţină lacrimile pentru totdeauna şi să-şi piardă dinainte bucuria.” [Din „La ce e util un artist?”, Iulie 2003].
Şi un extras din „Nevoie de poezie”, Éditions Seuil, 2006:
„De ce nu am urmat un alt drum, de ce nu am căutat o slujbă normală, cum s-a spus, de parcă a scrie şi a spune poezii nu a fost de lucru. Aş fi putut...
Dar nu am vrut să schimb cursul pentru nimic din lume.
Poate pentru că de la plecare, de la evadarea din pensiunea unde mă simţeam foarte nefericit, nu voiam să primesc ordine de la nimeni, cu excepţia celor pe care mi le-aş da eu însumi. Desigur, pentru că am găsit în poezie, a mea şi mai ales cea a altora, o consolare, o energie şi o conturare a vieţii mele. În acel moment, am navigat între două titluri: Ţara din spatele întristării şi La începutul zilei, primul precedând fericit pe cel de-al doilea. Nimeni nu ar fi putut ghici în poeziile din La începutul zilei, nu într-un vers de-aici, altul de colo, contextul scrierii lor: izolarea casei a cărei chirie era mai mult decât modestă, starea acoperişului său, a toaletelor sale imperceptibil prăbuşite în mijlocul pădurii şi scurgerile canalizărilor. Până şi şobolanii fugeau.
Nu mi-a fost posibil să vorbesc despre sărăcia mea, şi eram sărac, era benefic să urmăresc cea mai mică urmă de confort, cum ar fi acel cuţit de pâine pe care l-am cumpărat într-o zi de salariu. Mulţumită dinţilor lui şi în ciuda umidităţii, am reuşit să-mi prepar frumoasele sandvişuri care au declanşat aceste două versuri:
Întotdeauna găsim o zi frumoasă
pentru a împărţi o pâine.
Mi-am pus paginile la şcoala cerului albastru. Aşa am scris împotriva nenorocirii, aşa am citit chiar, şi mai ales, cărţile disperate ale căror autori au avut cel puţin curajul să şi le termine.
[…] Când cel care ignoră poezia plânge, fie şi în tăcere, poemul îşi găseşte drumul chiar în liniştea lacrimilor sale.”
.................
Alfabetul


Când înveţi alfabetul
Nu lăsa să cadă o literă
Pentru că dacă se răneşte
Nu vei mai găsi cuvântul ca s-o chemi

Când înveţi alfabetul
Şi că Z-ul pare departe de A
Cere-i un cântec mamei tale
Ca să termini calea

Când înveţi alfabetul
Nu uita de W
Pentru că deşi el este cel mai musculos
Nu iese adesea şi se simte un pic trist

Când înveţi alfabetul
Aminteşte-ţi că cu douăzeci şi şase de litere
Se pot face multe cuvinte
Şi le vei putea împărtăşi
Cu părinţii tăi, cu prietenii tăi, cu secretele tale.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu