Peisaj cu eleganţă şi nobleţe

„Criticul nu mai este acel vampir fără sânge care vine să sugă sângele textelor şi să dezvolte o lucrare parazită: este, dimpotrivă, cel care le hrăneşte şi le îmbogăţeşte.”

Gérard Farasse, Miroitements, în Littérature n°164 (4-2011) p. 33.

Martie este luna în care, iată, dispar din peisajul cultural personalităţi de marcă ale culturii universale. După ce criticul şi istoricul literar elveţian de limbă franceză Jean Starobinski (n. 17 noiembrie 1920), ne-a părăsit pe 4, la 98 de ani, încă unul dinte corifeii criticii tematice (inaugurată de Gaston Bachelard şi  Georges Poulet - Études sur le temps humain, 1949), cu doi ani mai tânăr, pleacă, pe 17, spre câmpiile elizee: Jean-Pierre Richard (n. 15 iulie 1922), poate cel mai important membru al mişcării, „parce qu'ils représentent l'exemple à la fois le plus brillant et le plus rigoureux de cette démarche critique.” (Michel Collot, Le thème selon la critique thématique. În: Communications, 47, 1988, p. 79) Cu cartea sa Littérature et Sensation, din 1954, a deschis un drum care avea să-l facă pe Alexandre Gefen (Le nouveau-magazine-litteraire, n°555, mai 2015) să afirme: „Monstre sacré de la critique universitaire, il a préféré à l'aridité théorique l'empathie avec l'imaginaire des écrivains.” Cale atât de plină beneficii pentru cunoaşterea intimă a teritoriilor imaginarului şi a impactului asupra consumatorului de literatură, hrănindu-se copios şi benefic din orizontul său de origine, fenomenologia existenţială, care a rezistat eroic ofensivei structuraliste.

Jean-Pierre Richard a parcurs totdeauna cu simplitate şi fineţe universurile interioare ale marilor scriitori, dar şi ale autorilor emergenţi, într-o limbă elegantă şi accesibilă. El a promovat o critică empatetică, ce ascultă ecourile afective şi senzitive, descifrând peisaje psihice mai degrabă decât explicaţii, obsesii şi fantasme mai degrabă decât forme. Această critică foloseşte metafore senzoriale spre a descrie „jocul de lumini primite şi trimise”, altcumva spus, ea ne relatează dialogul emoţional cu universurile interioare ale scriitorilor împrumutând din vocabularul psihanalizei freudiene şi din teoria arhetipurilor a lui Jung, departe de moştenirea lui Bachelard, vorbeşte imaginarului nostru despre imaginarul scriitorilor. În concepţia sa, poezia modernă „scufundă” lumea şi spiritul spre a dezvălui un sens îngropat, îl mimează, îl animă şi îl recreează, fizic, prin jocul limbajului ei. De la Nerval, Baudelaire, Verlaine et Rimbaud, la Pierre Reverdy, Saint-John Perse, René Char, Paul Éluard, Georges Schehadé, Francis Ponge, Guillevic, Yves Bonnefoy, André du Bouchet, Philippe Jaccottet, Jacques Dupin, nu e nimic la J.-P. Richard din interesul marcat pentru schizo la Deleuze & Guatari, pentru masochism la Deleuze, pentru nebunie la Foucault, pentru sadism la Blanchot, pentru melancolie la Starobinski; privilegiul dialecticii în câmpul logicii corespunde celui al „sublimării” în câmpul pulsiunilor – trecerea de la dezordonat la ordonat, de la haotic la organizat.

După cum observă Michel Collot, în Thématique et psychanalyse, J.-P. Richard a reuşit şi să treacă de la o logică a identităţii la o logică a diferenţei. Microlectures (1979) şi Pages Paysages (1984) nu fac altceva decât, paradoxal, să întărească o hermeneutică a totalizării. Deconstrucţia, diseminarea (cuvânt ce apare frecvent în textele lui Richard), gramatologia au fost mereu o tentaţie pentru critic: „Am rezistat, mai mult sau mai puţin, textele mele stau mărturie, forţei desprinderii […]; căci nimic nu pare a limita, într-o scriere veritabilă, nici labilitatea ecourilor tematice, nici difuziunea muzicilor literale. Nimic, dacă nu cumva […] reciproca reţinută de cele două instanţe: volatilitatea temei lăsându-se oprită de greutatea intensităţilor aliterative, volatilitatea scrierii supunându-se cercului unei reţele organizate a obsesiei.” Nu e mai puţin adevărat că sursa dimensiunii acesteia este contactul cu critica germană a totalităţii, în acelaşi timp şi o critică a detaliului, ilustrată mai cu seamă de Leo Spitzer, stilistician care uza de microlecturi avant la lettre, în cadrul unei hermeneutici organiciste, însă, în care partea este totdeauna reflexul ansamblului.

În concepţia lui J.-P. R., trei sunt elementele fundamentale care vin să articuleze nivelurile existente într-o operă literară: întâi elementul tematic, adică cercetarea unui sistem subiacent ce permite ordonarea diversităţii textului plecând de la elementele recurente, prin care se manifestă convergenţa şi coerenţa, formând ceea ce el numeşte „peisajul”, „grila senzorială” (acest element apare de la primele sale texte); al doilea element, mai recent, vine să se alăture primului: lectura trebuie să ţină cont şi de „singularitatea libidinală” a peisajului, critica tematică trebuie aşadar să fie însoţită de o abordare psihanalitică (recursul al acest al doilea element apare în 1974, odată cu Proust et le monde sensible); al treilea element al metodei menţionat de J.-P. Richard este elementul formal, el apare vag anunţat de operele precedente, e oarecum inedit şi marchează specificitatea microlecturilor: „A trebuit să mă uit la modul în care realizările unei poetici sau unei terorii a textului, să zicem ale unei gramatici, vin să se articuleze cu acelea ale unei lecturi pin intermediul temei şi motivelor.” (Microlectures, Paris, Éditions du Seuil, coll.  «Poétique», 1979, p. 9)

Tematică, psihanaliză, formalism – o triadă ce sintetizează trei mari orientări ale Noii Critici (lipseşte critica sociologică) şi produce un efect de exhaustivitate, o impresie de completitudine; dacă obiectul lecturii se vrea restrâns la grila minimală, operaţia lecturii însăşi pare de la început marcată de sigiliul totalităţii; dacă nu se pune niciodată problema saturării orizontului de comprehensiune a textelor comentate, e nu mai puţin vorba de a parcurge ansamblul nivelelor de interpretare posibile pentru acele obiecte.

Fenomenologia sa magică se fondează pe un gust al existenţelor, o pasiune a singularităţilor apte să deschidă din interior opere paralizate de lecturile şcolare, pentru a desena peisajele cu totul noi ale sufletelor noastre de azi. Sensibil la diferenţe şi nu la şcoli, atent la diferenţe şi nu la similitudini, indiferent la problema reprezentării şi adevărului: „Critica deschide operele, ea pune în joc în texte în permanenţă înţelegerea diferită a marilor scriitori. Este o critică a descoperirii.” Jean-Pierre Richard intră în lăuntrul cărţilor cu o rară acuitate şi locuieşte acolo, înfăşurat în sunetul cuvintelor lor. Discreţia, modestia, generozitatea sunt evidente pentru oricine se gândeşte la criticul francez. Ar trebui să se adauge atenţia, această „rugă naturală”, o atenţie deosebită faţă de autor, o eleganţă mallarméană în raport cu Literele, să zicem, folosind un cuvânt ieşit din modă, a nobleţei. Lucru absent la criticul care urcă pe umerii autorului său spre a se face văzut de departe sau care îl sacrifică, cu dragă inimă, pentru gloria metodei sale. „A inventa o modalitate de a scrie, o modalitate de a citi care să fie la înălţimea, poate, a ceea ce textul povesteşte. Iată ce înseamnă a face critică.” – spunea în, 2010, Jean-Pierre Richard.