Inocentul Sollers

 

Născut la Bordeaux, în 1936, Philippe Joyaux, cunoscut ca Sollers, a devenit celebru la 22 de ani, odată cu publicarea unui roman clasic, «Une curieuse solitude» („O singurătate curioasă”). Animator al revistei „Tel Quel” (devenită „l’Infini” în 1982), care revizita autori controversaţi, precum Lautréamont, Bataille, Joyce, Céline, Genet, şi publica scriitori încă necunoscuţi, precum Philippe Muray, Sollers este o figură remarcabilă a peisajului intelectual şi literar francez, apropiat de Althusser, Lacan, Derrida şi Roland Barthes.

O mare parte din opera sa de ficţiune e dovada respingerii tehnicilor narative tradiţionale, prin spargerea structurilor, suprimarea punctuaţiei, iar studiile sale critice (Céline, Casanova, Fragonard, Mozart…) afirmă concepţia conform căreia creaţia artistică este o „experienţă a limitelor”. De multe ori, romanele lui Philippe Sollers sunt călătorii prin cultura timpului său, adică, prin istorie şi prin geografie, din moment ce „aici şi acum” nu sunt niciodată doar „aici şi acum”.

Recenta apariţie romanescă nu face excepţie. „Beauté” („Frumuseţe”) nu ar fi cu adevărat un roman, ci un set de cronici scurte legate de un fir: dragostea naratorului pentru Lisa, o grecoaică tânără, pianistă talentată, care susţine recitaluri în lumea întreagă. O iubire care sună, însă, a gol... E, de fapt, un pretext pentru consacrarea frumuseţii Greciei antice, a poeţilor ei, a filozofilor ei. Revenind la temple şi statuile lor, autorul admiră frumuseţea simplităţii şi precizia proporţiilor. Evident, celebrează zeii şi zeiţele. Cum ar putea el, Philippe Sollers, să ignore aceşti virtuozi ai artei seducţiei şi cuceririlor amoroase!

Un fir roşu străbate, aşadar, romanul (să-i spunem astfel, spre a nu intra în polemici sterile) şi acesta este povestea de dragoste desfăşurată prin întâlniri succesive, episodice, în Grecia, la Paris ori alte capitale europene. Regăsirile sunt tandre, punctate de tăceri împărtăşite reciproc şi de bucuriile unei comuniuni cu compozitori de geniu, cu scriitori de marcă, cu filosofi legendari şi mari figuri ale mitologiei greceşti. Grecia e azi ţara unei „dictaturi bancare”. („Datoria aduce vina şi dacă nu rambursezi e greşeala ta. Băncile organizează ravagiul, dar sunt foarte morale. Trebuie să-ţi ispăşeşti păcatul de bun exploatat.”). Dar Grecia este, evident, şi ţara lui Zeus şi a lui Pindar, aceea a templului Atenei Aphaia unde poţi citi epigraful romanului: „Immortelle est la beauté.” („Αθάνατος είναι η ομορφιά”, „Nemuritoare este frumuseţea.”). „Putem prefera strigătele de rock lui Bach sau convulsiile unui cântăreţ pop lui Mozart. Nu e cazul meu, şi de aceea o iubesc pe Lisa.” Gusturile sunt gusturi, desigur. „Frumuseţea pe fond negru, ăsta-i adevărul. Exemplu: sunt la o petrecere, într-o mulţime, lângă o fereastră care se deschide spre o curte. Dintr-o dată, după ce mă sărută cu pasiune, îmi spune: «Aruncă-te pe fereastră să vezi dacă mă bucur». Mă împinge, dar a băut prea mult, nu mai are putere. Pentru această revelaţie, am o afecţiune pentru ea”.

De-a lungul capitolelor, autorul aduce un omagiu poeţilor care s-au inspirat din opera grecilor clasici. El se arată încântat de o mie de lucruri ale vieţii: cuvintele şi jocurile pe care acestea le permit; Bordeaux, oraşul său şi istoria lui; fluturii şi matematica; numele constelaţiilor. Ce mai ştiu? Iată: o scurtă evocare a frumuseţii explozive a ultimului Picasso, unde presupun o solidaritate provocatoare între bătrânii lubrici şi fericiţi că trăiesc. Sollers plăteşte tribut şi impresioniştilor: „Într-o zi, când nimeni nu se aşteaptă, un val de frumuseţe invadează spaţiul. Tipi ciudaţi numiţi curând impresionişti încep să sărbătorească natura, existenţa, pini, plopi, trandafiri, maci, bujori, crini, picnicuri, femei degajate şi fără voaluri, copii. Îi acoperim cu insulte, ei persistă. Apoi dispar în atmosferă, dovedind că umbrele nu sunt negre, ci albastre. Natura şi-a dezvăluit rapid frumuseţea.» Aceste lucruri sunt spuse în termeni simpli, dar eleganţi!

Octogenarul Sollers aruncă asupra lumii o privire critică maliţioasă şi pertinentă, din nefericire deziluzionat de deriva postmodernă a smartphone-urilor sau reţelelor sociale. Cu toate acestea, este preocupat să traseze un drum tinerilor inadaptaţi, fără credinţă sau conştiinţă, radicalizaţi lesne şi rapid pe internet, în derivă spre terorism, spre negarea frumuseţii şi aclamarea distrugerii, în numele Coranului, ori, precum „les gilets jaunes” din aceste zile, în numele dreptului la cuvânt şi la revoltă. 

Scrisul lui Philippe Sollers este bogat, rafinat, melodios. Textele sunt ornamentate cu o mulţime de citate. Unele interpretări sunt interesante, altele rămâne să fie descifrate de fiecare cititor. E o scriere oarecum narcisistă, în care autorul observă cu plăcere şi bucurie şi îşi exhibă cultura vastă. Un narcisism care nu se opreşte aici: dacă dai căutare pe Internet „comentarii despre frumuseţe”, cea mai mare parte a ceea ce veţi găsi este de ...Philippe Sollers. Iată nişte exemple posibile: „La Beauté est insolente, elle ne croit qu’à elle-même, elle insulte la loi et la foi.” („Frumuseţea este insolentă, ea crede numai în sine, insultă legea şi credinţa.”). „Les sociétés changent de peau, comme les serpents, mais le venin reste le même, et il y a seulement des mutations dans la desquamation. Tous les serpents ne sont pas venimeux, mais ils n’en sont parfois que plus dangereux” („Societăţile îşi schimbă pielea, ca şerpii, dar veninul rămâne acelaşi şi există numai mutaţii în descuamare. Nu toţi şerpii sunt veninoşi, dar uneori aceştia sunt mai periculoşi.”).

Punctele tari ar fi, conform prezentării din culture-tops.fr, că, asemenea variaţiunilor lui Webern, „Frumuseţea” este concepută precum o sonată, o serie de note disonante care sfârşesc prin a compune o partitură cu imaginea vieţii; dincolo de specificul stilistic al romanelor sale anterioare, Sollers a ajuns la o scriitură ponderată, calmă, care nu mai violentează cititorul; „războiul” condus de avangarda creativă lasă locul dezamăgirii moralistului revenit din iluzia marxistă şi din speranţele mişcărilor din mai ’68, din vizata eliberare sexuală devenită pornografie obligatorie şi din transcendenţa aşteptată transformată în consumatorism excesiv („Sacrul este în pierdere pretutindeni, chiar dacă, ici şi colo, se adună mulţimi de oameni ca să agite fantoma” - p. 25); cuvintele frumoase despre absenţa care, spre deosebire de moarte, permite regăsiri - „ce bucurie să se revadă în viaţă (...) doi salvaţi din neant se întâlnesc şi se sărută”- p. 19. Cu toate că Sollers are geniul consideraţiilor inacceptabile, al citatelor care nu spun nimic, al decontextualizării brutale, este uneori atrăgătoare şi derutantă ambiguitatea autoficţiunii, amplificată de lipsa identificării eului narator. Trecută la „punte slabe”, ar putea fi, totuşi o libertate pe care Soller şi-o ia intenţionat, rămânând în grupul intelectualilor provocatori, ca întotdeauna.

Evident, lectura cărţii va conduce nu mai departe de motoul blogului său (ţinut din februarie 2009 până în iulie 2014): „Celui qui trouvera l'interprétation de ces paroles ne goûtera pas la mort.” („Acela care va găsi interpretarea acestor cuvinte nu va simţi gustul morţii.”)