Ficţiuni cu tărăboi

Acum vreo cincisprezece ani, m-a vizitat la redacţia unde lucram o profesoară de la o şcoală gimnazială şi mi-a reproşat că am tehnoredactat un roman, scris de un coleg (şi director) al domniei sale, în care se recunoştea ca personaj nu tocmai pozitiv. Ba, mai mult, povestindu-i viaţa, autorul o falsificase, căsătorind-o şi divorţând-o de alt bărbat decât acela din realitate şi schimbându-i şi specialitatea, şi comuna în care se născuse. Se părea că tot ce îi rămăsese „ca în viaţă” era descrierea fabuloasă a fizicului său generos cu formele dorsale, precum şi nişte ticuri verbale şi faciale. Revolta se răsfrângea asupra mea, care mă asociasem cu un nemernic de coleg profesor colportor mizerabil. I-am explicat că nu am citit romanul, că tehnoredactare înseamnă aşezarea unor texte şi imagini într-o formă coerentă care să le facă lesne lizibile, indiferent de conţinutul şi înţelesurile textului, care pe tehnoredactor nu-l prea priveşte. Şi chiar dacă-l citeam, nu aş fi ştiut că e ea. A plecat vag lămurită, nu fără o umbră de îndoială, care avea să o conducă spre o delaţiune către Inspectoratul Şcolar. Passer…

Deunăzi, după întâmplări asemănătoare petrecute în ultimul deceniu (v. Marie Darrieussecq, Christine Angot, Kathryn Stockett) despre care am scris cândva în Plagiatul psihic şi sindromul cucului (Literatura între libertateade creaţie şi dreptul la viaţă privată), din vol. Prins în lumea cuvintelor, 2 (Premier, 2013), vara se înviorează iar pe malurile Senei pe un subiect privind «viol de l’intimité», reclamat de soţia preşedintelui Adunării Naţionale, jurnalista de la magazinul Gala Séverine Servat de Rugy. Atentatul la viaţa privată a ei şi a fiului dintr-o căsătorie anterioară, aparţine scriitoarei Émilie Frèche, partenera actuală a fostului soţ al distinsei doamne, care şi-a lansat la final de august cel de-al zecelea roman: Vivre ensemble (Editions Stock). Tărăboiul a început o lună mai înainte, cu acţiunea în justiţie a soţiei prezidentului, care a obţinut să se insereze pe fiecare exemplar un text care să specifice că romanul încalcă intimitatea vieţii sale private şi, în special, cea a fiului său. Deputatul François de Rugy, soţ şi prezident, peste măsură de furios, ceruse chiar interzicerea cărţii... Polemica a devenit astfel psihodramă, iar editorii (şi autoarea) au de ce să-şi frece palmele, aşteptând creşterea tirajelor.

Literar vorbind, ce se-ntâmplă în Vivre ensemble? Déborah, eroina romanului, e o fată cu noroc chior: se află în Manhattan la 11 septembrie 2001 şi scapă nevătămată, apoi la vreo douăzeci de metri de terasele mitraliate de teroriştii de la Bataclan pe 13 noiembrie 2015, şi, în cele din urmă, pe punctul de a ajunge pe Promenade des Anglais din Nisa, în seara fatală din 14 iulie 2016, atunci când Mohamed Lahouaiej Bouhlel, cetăţean francez cu origini tunisiene, a spulberat cu un camion frigorific de 19 tone o mulţime de oameni ce sărbătoreau Ziua Naţională a Franţei (a rămas, în ultima clipă, să danseze la Saint-Tropez...) Cu o astfel de soartă, care sfidează legile probabilităţii, chiar şi romantice, înţelegem că tânăra femeie este „lucrată” de faimosul Vivre ensemble. În această naraţiune, socotită autoficţiune (inventatorul genului, Serge Doubrovsky, tocmai a trecut în nefiinţă anul trecut, pe 23 martie), Émilie Frèche nu se fereşte deloc de aglomerarea de simboluri: Déborah, care îşi revendică origini evreieşti, are un fiu cu un musulman şi s-au gândit să-i dea numele Oslo (sic!), în omagiul acordurilor de pace israeliano-palestiniene din 1993; tovarăşul ei, evreu, e un voluntar la Secours Catholique, care distribuie jucăriile copiilor în „jungla” din Calais (taberele migranţilor şi refugiaţilor înfiinţate în zonă la începutul anilor 2000); în timpul războiului mondial, însuşi tatăl său a fost reţinut de nazişti într-un lagăr de muncă forţată din... Calais şi fiul său de 10 ani a fost conceput în centrele de detenţie pentru migranţi Josiah Kaplan (Humanitarian Innovation Project); în ceea ce îi priveşte francezi, ei apar, într-o manieră cam maniheistă, sub trăsăturile odioşilor „Dupont Lajoie”* calaizieni care ameninţă străinii cu armele. Se remarcă şi o scenă kitsch, aceea în care două foci „fac amor” pe o plajă, la câţiva metri de mizeria „junglei” din Calais, prilej cu care  Déborah remarcă: „Măcar ăştia se iubesc”.

Într-un interviu din L’Obs, după ce Séverine Servat de Rugy o acuzase că i-ar fi „braconat” viaţa, Émilie Frèche recurge la argumentul autorităţii, amintind de Proust, Duras şi Romain Gary, referinţe cel puţin ambiţioase pentru cine va citi Vivre ensemble. Critica spune că romanul e fluent, dar plat, diluat, caută să transmită emoţie, dar nu reuşeşte pe măsura dorinţei, atât de bine cum, se spune, a făcut-o, cu succes, Olivier Adam cu A l'abri de rien, un roman cu subiect asemănător. Cât priveşte dimensiunea mai intimă a naraţiunii – armonia dificilă dintr-o familie reunită –, răutatea continuă faţă de ginerele eroinei, de copilul cu dificultăţi comportamentale şi faţă de mama lui, tratată ca „târfă”, sfârşeşte prin a-l face pe cititor să nu se simtă prea comod. Se pare că Émilie Frèche a vrut să meargă pe căile parcurse, în genul romanului cu cheie, de Christine Angot (numită şi „Proust en jupon”), cu „Les petits” (Flammarion, 2011).

Afacerea de faţă pare a face parte din ritualul obişnuit în perioadele de „rentrée littéraire”, mai cu seamă acum, când literatura intimităţii domină. E, totuşi, serioasă, deoarece cartea se apropie de un trist conflict de familie, deoarece e la mijloc fragilitatea unui copil şi pentru că ilustrează într-un anumit mod mizele morale ale scrisului autobiografic.

În interviul din l’Obs, 15 august, Émilie Frèche se destăinuie: „Această carte s-a născut în urma atacurilor din Bataclan. Tocmai trecuserăm printr-o violenţă fără precedent şi, peste tot, în toate discursurile politice, ca singur răspuns, ni s-a vândut ideea „să trăim împreună” [vivre ensemble], această escrocherie lingvistică foarte practică pentru ca să poţi face totul şi nimic, şi mai ales nimic. Cred că literatura permite să se dea sens lucrurilor, deoarece explorează fiinţe şi situaţii în profunzimea şi complexitatea lor. Deci, ambiţia mea cu acest roman a fost de a explora modul în care am putea trăi împreună în societatea franceză după atentate, atât pe plan intim, cât şi colectiv. De asemenea, discut pe larg problema migranţilor. [Se aminteşte că i s-a reproşat că povestind reunirea dureroasă a unei familii, a utilizat elemente extrase din propria viaţă, ceea ce produce prejudicii altor familii. Răspunde:] Ce este un scriitor? Cineva care va căuta în viaţa sa, în carnea sa, în istoria sa, în timpul său, ca să ne facă să vedem lumea aşa cum o simte, într-un limbaj şi într-o manieră singulare. Când citim Proust, Bazin, Duras, Gary, Ernaux, Carrère şi mulţi alţii, suntem conştienţi de această evidenţă. Ştim că toţi scriitorii sunt inspiraţi de realitate sau de propria experienţa trăită, ceea ce este, în sine, însuşi principiul scrisului. [O scenă frapantă deschide cartea: copilul inspirat de ginere ia un cuţit atacă; e o scenă autobiografică sau fictivă?] Nu; copilul atacă personajul, pe Déborah. Scena este complet fictivă. Şi imaginea cuţitului trece prin întregul roman. Ea deschide într-adevăr cartea, apoi apare la locul „junglei”, când un migrant din Eritreea este ucis de un etiopian; este apoi evocată în asasinarea lui Abel de către Cain, apoi în cea a părintelui Hamel, care descoperă pe unul dintre protagonişti pe coperta unei reviste dintr-un chioşc de la aeroport. În cele din urmă, ea închide cartea, obligând cititorul să refelcteze asupra originii violenţei.”

Autoarea explică şi se explică, bunul simţ al creatorului de literatură manifestându-se deplin şi deschis, indiferent dacă opera sa este genială sau modestă. Pe bună dreptate, ştie că este benefic atunci când cititorul descoperă, uneori, că un personaj este asemenea lui, că în lăuntrul său se poate gândi la lucruri teribile, nemaivăzute, că există o fraternitate miraculoasă pe care o oferă romanul, legând cititor şi personaj. „Şi asta nu ar fi posibil dacă noi, scriitorii, am desena numai oameni buni, plaţi şi amabili. Invocând în mod constant invadarea intimităţii pentru a pretinde cenzurarea ficţiunii, vom ajunge la aşa ceva, pentru că scriitorii, ca şi editorii, se vor teme să-şi vadă cartea interzisă sau auto-cenzurată. Astfel, vom avea doar romane cu apă de trandafir. Este ceea ce vrea Franţa? Nu luaţi romanele drept realitate! Acest text este despre violenţă şi fraternitate. Întotdeauna uităm că în textul care întemeiază societatea noastră occidentală, mă refer la Biblie, prima experienţă a fraternităţii este fratricidă. Violenţa, prin urmare, precedă întotdeauna civilizaţia şi Vivre ensemble este, astfel, un risc, dar şi un test. Ceea ce trăiesc Leo și Solomon în acel apartament de pe rue de Belzunce este mitul revizuit al lui Abel şi Cain. Nu suntem într-o autoficțiune. De asemenea, precizez că textul este scris la persoana a treia, ceea mă pune pe mine, autorul, la o distanţă evidentă de toate personajele mele.”

Analfabetismul funcţional se pare că grevează nu numai meleagul carpato-danubiano-pontic, ci şi alte teritorii mai occidentale, cu specificul şi cu specificaţiile sale particulare. Iar visul cenzurii aplicate de puterea politică tentează, fie că se recunoaşte ori nu. Prezidentul Adunării Naţionale a Republicii Franceze are de „reperat” onoarea familie sale? Oare câţi compatrioţi de-ai noştri nu (ar) fac(e) la fel, când (ar) ajung(e) pe scaune înalte? Să lăsăm ficţiunii ce-i al ficţiunii şi realului ce-i al său. Şi să nu fugim de adevăr.

…..

* personaj rasist (interpretat de Jean Carmet) din filmul omonim al lui Yves Boisset (1975)