Progresul şi progresismul

Tocmai când îmi suflecasem mânecile şi mă pregăteam să vituperez cu pasiune împotriva prezenţei tot mai atroce a mişcărilor care pun înaintea intereselor sociale generale interesele minorităţilor de toate felurile, reale sau închipuite, vine vestea unui încă mare succes la Berlinadă, nişte urşi pentru un film semnat de o româncă din preajma crizei de la patruzeci de ani.* Eram deja în faţa imaginii pe care o impun tot mai mult grupurile încântate de alteritatea lor – accentul trebuie pus pe grupuri, nu pe alteritate! –, o deplorabilă separare de societate, de cei diferiţi pentru că sunt normali – mă rog, ar trebui (re)definit conceptul de normalitate –, pentru că sunt majoritari. Altminteri, chiar s-a creat conceptul aiuristic de dictatură a majorităţii!!! De parcă democraţia ar fi ceva ce este favorizant pentru minorităţi, pentru cei puţini care să supună/comande pe cei mulţi. Şi blabla, blabla, blabla pe tema asta, dincolo de orice argumente raţionale, istorice, fireşti, prezentate calm şi comprehensibil. Are dreptate cine ţipă mai tare… Şi cine este mai puţin alfabetizat ori, cu un termen la modă, este eminamente analfabet funcţional. Voi devoala, pe scurt, în paragraful următor, în viziune proprie, misterul originii degringoladei ideologice contemporane, nu pentru că ar fi ceva nou, ci pentru că mai nimeni nu mai citeşte despre, în vreme ce citează copios şi decontextualizat.

Immanuel Kant identifica progresul ca fiind o mişcare de îndepărtare de barbarism şi apropiere de civilizaţie. El nega principiul de bază al Iluminismului, potrivit căruia natura e guvernată de legi aplicabile în viaţa omenească, în schimb, îşi păstra încrederea în raţiune şi progres. Kant presupunea că omenirea este capabilă să lupte împotriva impulsurilor naturale şi să descopere calea spre perfecţiunea socială şi individuală. După el, cunoştinţele şi profunzimea morală existente în toate fiinţele umane fac posibil progresul. Numai că, interesant, cartea lui se numeşte „Critica raţiunii pure”, iar în materie de oameni, numai de puritate nu poate fi vorba! Iată, aşadar, o primă analiză (idealistă) a unei utopii. Filozoful şi politologul Marquis de Condorcet, de l’Academie française, victimă a Revoluţiei Franceze de la 1789, schiţând un tablou istoric al progresului spiritului uman (refugiat fiind în locuinţa Doamnei Vernet), credea că progresul politic ar implica dispariţia sclaviei, creşterea alfabetizării, diminuarea inegalităţilor dintre sexe, reformele închisorilor dure şi declinul sărăciei. Dar tot el se întreba „s’il est utile aux hommes d’être trompés?”… Încă o utopie, în fond, dincolo de unele previziuni împlinite cu mari şi îndelungi sacrificii umane, împliniri asemenea acelora ale conaţionalului său vizionar din secolul următor, Jules Verne. Utopie pentru că, o spune el însuşi, o voinţă generală nu poate fi suma voinţelor individuale (paradoxul lui Condorcet)… „Modernitatea” a fost o formă/formulă cheie a ideii de progres promovată de liberalii clasici din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, care au cerut modernizarea rapidă a economiei şi a societăţii, spre eliminarea obstacolelor tradiţionale de pe pieţele libere şi libera mişcare a persoanelor. Hegel a influenţat promovarea ideii de progres în filosofia europeană, subliniind o concepţie liniar progresivă a istoriei şi respingând concepţia ciclică a istoriei. Marx a aplicat ideilor sale concepţia hegeliană despre istoria liniar progresivă, modernizarea economiei prin industrializare şi criticile structurii sociale a clasei societăţilor capitaliste industriale. Pe măsură ce industrializarea a crescut, preocupările pentru efectele sale au crescut dincolo de marxism şi alte critici radicale şi au devenit mainstream. Semnificaţia progresivismului a variat de-a lungul timpului şi din perspective diferite. Concepţia politică comună contemporană a progresivismului în lumea occidentală, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până azi, merge în special pe desfiinţarea diferenţei între bogaţi şi săraci, cu un capitalism minimal reglementat de laissez-faire-ul corporaţiilor monopoliste, colorat de un conflict mai mult sau mai puţin intens şi adesea violent între muncitori şi capitalişti. Dacă progresivismul timpuriu a fost asociat cu eugenia şi mişcarea de temperanţă, după „American progressives” din anii 1890-1920, care, între altele, respingea social-darwinismul, lucrurile s-au aşezat, pentru state şi pentru mari corporaţii, pe căile liberalismului preconizat de un filosof precum John Stuart Mill ori de un cancelar numit Otto von Bismarck, până la cantonarea în soluţiile macroeconomice ale britanicului John Maynard Keynes şi până la revelaţia rooseveltiană: „întotdeauna am crezut că progresivismul înţelept şi conservatorul înţelept merg mână în mână”.

Adăugând la cele de mai sus şi dezvoltările reprezentanţilor Şcolii de la Frankfurt, adică neomarxismul aparent benign şi relevat pentru dimensiunea socială, avem un puzzle cât de cât coerent al lumii contemporane. Un singur răspuns ar mai fi de căutat: acela la întrebarea „s’il est utile aux hommes d’être trompés?” Pentru că ceea ce numim cu mai multă sau mai puţină îndreptăţire political correctenes nu este un răspuns, este o deviere progresivistă de la valorile fundamentale, naturale ale umanităţii, o cale inevitabilă spre un neant incoerent, de tipul unui extremism libertarian respins de înşişi teoreticienii curentului respectiv de gândire. Ca să uzez de argumentul autorităţii, aş aminti spusa Fericitului Augustin: „iubeşte şi fă ce vrei!” Dar să nu se uite niciodată şi continuarea, esenţială pentru înţelegerea „poruncii”: „dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepţi, îndreaptă din iubire; dacă ierţi, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcină nu poate ieşi decât bine.” Or, ceea ce vedem tot mai des pe străzile metropolelor este din ură, uneori viscerală.

Progresismul contemporan a „uitat” că iubirea este sursa tuturor devenirilor, iar lipsa acesteia sursa tuturor eşecurilor, a tuturor cimelor. Mulţimile mai mult sau mai puţin gregare, care ocupă (#occupy) azi, „spontan”, pieţe sau bulevarde, sub diferite denumiri (Occupy Wall Street, Arab Spring, Spanish Indignados Movement, We are the 99%, Rezist etc.), nu mai sunt acelea de la 1968 sau 1989, evident şi deschis ideologizate; conceptul de „democraţie reală” cerută acum cu insistenţă de mişcări anti-globalizare este de sorginte destul de obscură. Cele mai coerente mişcări se nutresc dintr-un „angajament imperativ” faţă de democraţia participativă. O mare parte din procesul democratic al mişcărilor se desfăşoară în „grupuri de lucru”, unde orice protestatar este capabil să-şi spună cuvântul. Deciziile importante sunt adesea luate în cadrul unor adunări generale, care pot fi ele însele informate prin constatările mai multor grupuri de lucru. Deciziile se iau folosind modelul consensului democraţiei participative. Asta implică adesea manifestarea prin ridicarea mâinii (în ’68 şi în ’89 se ridica pumnul…), semn al creşterii participării, şi funcţionează mai degrabă ca facilitator de discuţie, fără prezenţa vizibilă a unor lideri reali. E un sistem asemănător, parţial, cu mişcarea Quaker, de acum câteva secole, ori cu democraţia participativă din vechea Atena. Absenţa liderilor (cu excepţia acelora care manipulează spre folos propriu cererile mulţimii) conduce şi la claritatea şi calitatea slabă a mesajului, cel mai adesea lipsit de o definire sustenabilă. Este o negare a ceea ce este, în absenţa unei propuneri a unui altceva posibil. Ceea ce se autointitulează #rezist constă într-un #nu exclusivist şi însoţit un refuz al dezbaterii în afara grupului. Pornită din surse ideologice libertariene, utile, de altfel, comportamentului corporaţionist globalizant, treptat mişcarea a adiţionat lesne elemente dinspre extremele dreaptă şi stângă, mai cu seamă de felul aserţiunii „cine nu e cu noi e împotriva noastră”, adică o susţinere tributară logicii bivalente într-o epocă a avântului logici terţului inclus.

Iată cum, dintr-o mişcare pro-modernism/modernizare, în loc de neo-modernism (ori post-modernism, ori trans-modernism), progresismul se îndreaptă cu paşi mari înspre un anti-modernism manifest şi exclusivist, folosind tocmai mijloacele materiale şi virtuale puse la dispoziţie de modernitatea ajunsă, se pare, la un apogeu. Umanismul însuşi este în criză, de vreme ce progresul are aspecte tot mai evidente de regres, de manifestare a unei ciclicităţi de fond respinse acum câteva secole. Dacă la superficii lumea s-a schimbat, ea se schimbă inevitabil şi în profunzime. Michel Serre, de l’Academie française, vorbea undeva de „une nouvelle espèce”, care se impune treptat de la începutul secolului al XXI-lea. Să fie #rezist, #occupy manifestări ale reprezentanţilor acestei noi specii umane? Mă îndoiesc. Cred că „la nouvelle espèce” este încă tăcută; activă, dar tăcută. Ea construieşte, nu demolează. Dar poate că sunt şi eu în mijlocul unei utopii… Dubito.

______

* „Touch Me Not/ Nu mă atinge-mă” regizat de Adina Pintilie a fost desemnat cel mai bun lungmetraj de debut la gala premiilor celei de-a 68-a ediţie a Festivalului de Film de la Berlin. De asemenea, a primit şi marele trofeu al festivalului, „Ursul de aur”.