Tehnica fericirii

 

Pe la începutul acestui secol, un cunoscut gânditor francez se interoga asupra unei cerințe devenite imperative, un „nou narcotic colectiv” propus cetățeanului occidental, care să îl apere de toate frustrările și angoasele societății de consum globalizate, ale diminuării sau absenței unui crez valabil, ceva numit „cultul fericirii”. De atunci, dincolo de opiniile contrare și comentariile ironice, măsurarea indicelui de fericire (World Happiness Report) a devenit cutumă, suntem informați, astfel, că în 2018 finlandezii au luat locul întâi norvegienilor la coeficientul de fericire, că românii sunt pe locul 52 (în 2016 erau pe locul 71, în 2017 pe 57!!!). Poate și pentru că încălzirea globală pare că înseamnă răcoare în locuri până mai ieri călduroase, dar şi ninsori în Sahara, furtuni de zăpadă în Florida, astfel că aceia din statele nordice se simt mai confortabil. „Cum rămâne cu relația noastră cu durerea într-o lume în care sexul și sănătatea au devenit despoții noștri?” – se întreba, pe-atunci, Pascal Bruckner, în eseul „Euforia perpetuă”. (L'Euphorie perpétuelle : essais sur le devoir de bonheur, Grasset, 2000) Despoții aceștia fac parte din „tratament”, relația cu durerea e tot mai individualizată pentru a se atenua, durerea altora e tot mai îndepărtată. Paradoxal, creșterea capacității de comunicare interindividuală și facilitarea acesteia de către mediile digitale conduc la izolare, la înmulțirea nișelor de refugiu din haosmosul tot mai zgomotos și mai mortifiant. Totul este evaluat după criteriul confort / disconfort ori plăcere/ suferință. O societate dedicată hedonismului, în care suferința, nenorocirea sunt scoase „în afara legii”. Binele se compară cu mai-binele, este tot timpul loc pentru ceva nou, orice se învechește repede, trebuie înlocuit continuu.

Aparent, de vreun secol, trupul tinde să se elibereze de dubla tutelă a Bisericii și a Capitalului, iar sufletul îi urmează cu supușenie, deplina aptitudine către satisfacerea plăcerii urmând a reconcilia pe oameni cu ei înşişi. Ideile acestea vechi, reluate de tinerii anilor ’60, o „revoltă a sufletului", cum nota, în 1961, Denis de Rougemont, au devenit azi convingeri firești, chiar datorii, reguli, obligații de comportament, se constituie ca ideologie. Este, se spune, cale sigură către fericire, proiect universal valabil de fericire prin armonizarea dorinței cu posibilul. Imposibilul nu mai există pentru că dispare însuși conceptul. Creativitatea se supune cererii, oferta evită cu obstinație originalitatea, copia este valoarea supremă. Zice Bruckner în analiza sa: „Prin datoria de a fi fericit înțeleg, așadar, ideologia proprie celei de-a doua jumătăți a secolului XX, care evaluează totul din unghiul plăcerii și al neplăcerii, constrângerea la euforie care îi acoperă de rușine sau îi umple de neliniște pe aceia care nu o acceptă. Dublu postulat: pe de o parte, să iei ce-i mai bun de la viață; pe de altă parte, să te întristezi, să te pregătești dacă nu reușești. Pervertire a celei mai frumoase idei care există: posibilitatea acordată fiecăruia de a-și domina destinul și de a-și ameliora existența“.  Viziunea laică, etatistă, cu privire la fericire devine sinonimă cu interiorizarea platitudinii, a gustului pentru kitsch și a mediocrității, iar refularea suferinței din modelul modern al fericirii determină o pierdere a imunității în fața neprevăzutului catastrofic, o lipsă a apetență de a mai căuta și altceva decât evitarea cu orice preț a durerii de orice fel. Avem de-a face cu un tip de totalitarism, cu slăvirea mediocrității și desfiderea oricărei devieri, oricărei originalități. Parcă reluând sistemul binar al lumii digitale, realitatea materială și spirituală devine un șir de 0 și 1, logica triadică, a terțului inclus, este exclusă din existența psihosocială și din judecata estetică. Omul unidimensional al neomarxistului Herbert Marcuse întruchipează modelul acceptat de mulțime, îmbogățit cu acceptarea diversității doar prin augmentarea importanței minorității, ceea ce cunoaștem sub numele de political correctness. Ridicarea la rang de regulă a diferenței reduce comunicarea reală la substitute, la încolonarea în (t)urma mesajului de tip publicitar, caracteristică de bază a consumismului. Politicul se hrănește din și hrănește cu publicitate, financiarul și economicul se dezvoltă prin publicitate, prin chemarea la continua dorință de nou serializat, de evitare a perenității. Ceea ce durează e periculos. Serializarea domină domeniile sociale, culturale și religioase (ateismul însuși, refuzând existența unui Dumnezeu, ajunge să fie, de fapt, tot o religie, cu poruncile și evangheliile ei).

Mulțumit de acestea toate, de propria mediocritate, de singurătatea protejată de alte singurătăți, omul contemporan realizează o tehnică a fericirii aparent infailibilă. Euforia devine perpetuă, gândirea critică a lui Pascal Bruckner de acum aproape două decenii dovedindu-și valabilitatea.