«Mecanica haosului» ia Premiul Academiei franceze

Câştigător „la mustaţă” în al treilea tur de scrutin (cu 13 voturi, contra 12 pentru Yannick Haenel şi 1 pentru Louis-Philippe Dalembert), Daniel Rondeau beneficiază, de joi, 26 octombrie, de avantajele celebrului „Grand prix du roman de l’Académie française” pe 2017. Nu numai cele 7 500 de euro, ci şi gloria până la premiul anului viitor, y compris drepturile de autor pentru tirajele suplimentare care vor intra repede în librării. Romanul său „Mécaniques du chaos” („Mecanica haosului” - îmi pare a suna mai sugestiv singularul în româneşte, amintindu-mi, paradoxal, de bergsonianul „le comique c'est du mécanique plaqué sur du vivant”) descrie minuţios pregătirea unui atentat islamist în Franţa. Un arheolog, traficanţi, agenţi şi salafişti se intersectează într-o poveste de spionaj scrisă de un bun cunoscător al lumii mediteraneene. Dar, dincolo de thrillerul geopolitic, e şi o meditaţie asupra fermenţilor terorismului.

Totul începe cu o fată somaleză, Habiba, care a supravieţuit unui naufragiu pe coasta malteză. Acesta este, împreună cu Sébastien Grimaud, arheolog francez specializat în Antichitate, trăind în Tunisia, şi Harry, un tânăr orfan dintr-un cartier parizian, unul dintre cele trei fire conductoare ale frescei care ne poartă prin Somalia, Etiopia, Turcia, Irak, Libia, Algeria, Egipt şi mai ales în Franţa, în suburbiile defavorizate din Capitală sau în închisoarea Fleury-Mérogis, controlată de prizonieri islamici. La Paris, agentul antiterorist Bruno încearcă să se infiltreze în reţelele teroriste. În Libia, Grimaud se preface că se angajează într-un trafic de opere de artă, care îl va duce la Londra. La cinci kilometri de Paris, Harry ascultă, vede, înregistrează şi nu răspunde decât în faţa „Patronului M'Bilal“, caid salafist, omul care domneşte peste tot traficul de narcotice. La Kobané, în deşertul fierbinte, care se învecinează cu Siria, Levent, în misiune pentru serviciul secret turc, întâlneşte un înalt demnitar al statului islamic. Obiectiv: Franţa! De pe străzile Istanbulului la ruinele unui oraş antic jefuit de islamişti, din Tunis la suburbiile franceze abandonate de Republica franceză, Daniel Rondeau leagă şi dezleagă hăţişul haosului contemporan, unde înşelătoria, politica şi religia se întrepătrund.

Este vorba de terorism, dar şi de traficul de opere de artă şi de fiinţe umane. Rondeau descrie o lume în dezintegrare într-o carte în care melancolia se combină şi concurează cu dezamăgirea. Fost ambasador al Franţei la Malta şi candidat de două ori fără succes la Academia Franceză, Daniel Rondeau, 68 de ani, a fost selectat şi pentru premiul Renaudot (câştigat de Olivier Guez, cu «La disparition de Josef Mengele»).

Rodolphe de Saint-Hilaire, în culture-tops, îi acordă patru stele din cinci posibile, socotind că, martor privilegiat al luptelor subterane duse de forţele întunecate ale răului, Daniel Rondeau, inginer ale „haosului“, ne oferă o ficţiune-reportaj la fel de adevărată şi dramatică precum viaţa. Roman polifonic, thriller diabolic, naraţiune labirintică, mărturie despre o lume babeliană, acest „haos“ dă viaţă şi face să supravieţuiască cel puţin trei poveşti paralele, pe fundal al terorii, al traficului de toate tipurile, al rivalităţilor politice şi războaielor între servicii, al dramei migranţilor, al prostituţiei de vârf şi porno şic... Pe scurt: teroarism şi dezolare la uşa Europei: Daesh.

Rondeau operează cu o pleiadă de caractere declasate, periculoase şi fanatice şi ne conduce, împreună cu naratorul jumătate arheolog, jumătate spion, din Tripolitania în Marsa, din Catania în Kobani, în suburbii şi ghetouri sărăcăcioase ale Parisului, direct la Taurbeil-Paradis / La grande Tarte, în inima puterii de la  Elisée, pentru a ne aduce înapoi la centrul de greutate al haosului, portul La Valletta.

Sunt, astfel, după sfatul comentatorului de la culture-tops, de urmărit cu deosebire trei fire narative:

Un fir roşu: personajul Bruno, un poliţist (cam) pierdut, încercând, la ordin, să se infiltreze reţelele islamiste, şi care va scoate castanele din foc de unul singur (vom afla totul despre viaţa lui sexuală).

Un fir verde: cel al culturii şi istoriei, întruchipat de Grimaud, un arheolog distins, care ne face să redescoperim Cartagina, acoperirea ideală pentru a demasca pe aceia care dau ordine pentru un haos programat, cu preţul tuturor pericolelor posibile.

Un fir portocaliu: dragostea, pasiunile care animă frenetic inimile şi trupurile.

Puncte puternice ale romanului sunt ingredientele unui thriller de calitate adunate aici, plus nota exotică şi, ca bonus, excitarea perversă suscitată de o actualitate dramatică. La fel, punerea în plină lumină a politicului, cunoaşterea revelată a terenului acţiunii, precizia de reportaj jurnalistic, obiectivarea şi realismul de genul camerei ascunse. Un fel de lectură foarte vizuală e această docu-dramă, pe cât de uimitoare, pe atât de terifiantă.

Puncte slabe ale romanului ar putea fi premisele prea lungi, drept pentru care uneori firele conducătoare se încurcă. E de preferat să fie citit dintr-o dată (426 de pagini ar fi cam mult!), altfel există riscul să se piardă reperele.

Un amestec fericit şi exploziv de Graham Green, Marc Dugain şi... Gilles Kepel, pe care Marc Lambron (le Point), îl numeşte „rotativ”, şi se pare că are dreptate, pentru că adesea te prinde-n horă. Romanul are precizia unui mecanism de ceasornic. De la pregătirea unui atac al membrilor Daesh, el îşi transformă povestea într-o comedie umană cu multiple feţe contrastante. Cum să uneşti în acelaşi biotop romantic un arheolog şi un şef de narcotrafic? O fostă amantă a lui Gaddafi şi un poliţist francez bântuit de grija divorţului? Un agent turc şi un tânăr as al finanţelor?

Un roman, spunea Flaubert, trebuie să constituie „une savante rotation d'aspects”. „Mecanica haosului” este, din acest punct de vedere, un roman rotativ. Există întâlniri în baruri malteze şi suv-uri care călătoresc prin deşert, emiri dubioşi în redutele din Tripoli şi copii aşteptând atenţie la intrarea în oraşe. Este şi un roman care sintetizează culorile a ceea ce ar putea fi numit un tablou de epocă. Un romancier are posibilitatea de a alege armele: fiu al secolului al XX-lea, Rondeau şi-a aranjat polimorfiile în interiorul diferitelor tonuri. Survolează oraşe mediteraneene în portretele sale urbane, e romancier epic când semnează „În marşul timpului” (Grasset), polemist în pamflete sale despre Mitterrand sau oprimatul Liban. De astă dată, realizează un precipitat de scrieri şi amintiri - în special cele născute din trecerea lui prin Malta, ca ambasador al Franţei – care l-au determinat să construiască un thriller politic à la John le Carré. Marc Lambron afirmă că aceasta presupune stăpânirea unei claviaturi cu mai multe registre: eficienţa intrigii, demultiplicarea caracterelor şi a locurilor, arta contrapunctului, distilarea anxietăţilor graduate. «Rondeau are partiturile sale şi o demonstrează din plin. Acest războinic al cuvintelor este un Proteus.»

Dar e mai mult de atât: revolverul său are gloanţe metafizice, spune Marc Lambron. Ştim cât de mult sunt impregnate de demonism marile romane de spionaj: este vorba despre lupta împotriva formelor seculare ale răului. Rondeau, familiarizat cu soarta bisericilor din răsărit şi cu catedralele martirizate din Orient (fără a uita soarta miilor de lăcaşuri de cult, unele medievale, monumente de arhitectură, care se demolează azi chiar în Hexagon), e parte a unui câmp minat teologic. În cartea sa nu va evita angelismul drept-gânditorilor, atât de mult va pune în lumină maleficiile nihiliste ale terorismului. Şi încheie en fanfare «Când realul are coarne, romancierii trebuie să facă tauromahie. Fiecare epocă are „Posedaţii” săi.»