Charles Baudelaire şi Belgia

Sunt deja 150 de ani de la moartea lui Baudelaire, pe 31 august 1867, la 46 de ani. Un secol şi jumătate au trecut fără acela care mărturisea că „neprihănit ca hârtia, sobru ca apa, înclinat spre cucernicie ca o copilă la prima ei împărtăşanie, inofensiv ca o victimă, nu mi-ar displăcea să trec drept un desfrânat, un beţiv, un nelegiuit şi un asasin.” (v. „Proiect de prefaţă pentru Florile răului”), dar cu opera lui mereu nouă, mereu de redescoperit. Momentul pare propice pentru apropieri din cele mai diverse unghiuri de omul Baudelaire şi de opera lui. Daniel Salvatore Schiffer, autor, printre altele, al Filosofiei dandysmului (PUF, 2008), în care se ocupă de opera unor Kierkegaard, Wilde, Nietzsche şi Baudelaire, publică, în Le Nouvel Observateur, chiar în ziua comemorării, un dialog cu Jean-Baptiste Baronian, membru al Academiei Regale de Limbă şi Literatură Franceză din Belgia, autor al eseului „Baudelaire au pays des Singes” („Baudelaire în ţara Maimuţelor”), apărut la Pierre-Guillaume de Roux Editions, Paris, 2017, în care analizează raporturile adesea dificile pe care Baudelaire le-a avut cu Belgia.

„Pays des Singes”, adică Belgia lui Léopold al doilea, o ţară tânără, creată abia la 1830, îl găzduieşte începând cu 24 aprilie 1864. Nu ştia prea multe despre Bruxelles. Se plictisea de moarte, după cum mărturiseşte în corespondenţă («ennuyait mortellement»). Firesc, pentru că sosise aici, la rândul său, plin de prejudecăţi, de idei luate de-a gata şi, ca atare, adesea false, atât psihologic, cât şi sociologic, intelectual şi cultural. Astfel, de exemplu, după numai o săptămână la Bruxelles, credea că belgienii sunt o „imensă masă de creiere goale", „mai stupidă decât francezii", aşa cum îi scrie într-o scrisoare, în 6 mai 1864, către mama sa, doamna Aupick. Notele pe care le-a lăsat despre şederea de doi ani în Belgia şi în special în Bruxelles, după ce venise pentru doar două săptămâni de conferinţe, continuă să conţină expresiile „capitala maimuţelor” şi „ţara maimuţelor”. Ideea era că belgienii nu fac altceva decât să imite, să-i maimuţărească pe francezi, într-un mod nefericit. E un text care prezintă un Baudelaire inedit, singular şi erudit, care credea că belgienii, prin moravuri, atitudini, stil arhitectural, aveau un gust pronunţat pentru imitaţie.

Poetul, aflat într-o situaţie materială precară, spera să se refacă financiar şi cu sprijinul editorilor belgieni, dar conferinţele avură puţin succes, iar operele propuse spre publicare au fost refuzate. Motive suficiente ca să nu iubească această ţară şi să scrie o serie de poeme sub titlul Amœnitates belgicæ (Farmecele Belgiei), pe care editorii şi profesorii o vor cam trece de obicei sub tăcere. Pamfletul Pauvre belgique! (iunie 1864), cuprins în culegerea respectivă, este de o duritate extremă: « Le visage belge, ou plutôt bruxellois. / Chaos. / Informe, difforme, rêche, lourd, dur, non fini, taillé au couteau. / Dentition angulaire. / Bouche non faite pour le sourire. / Le rire existe, il est vrai, mais inepte, énorme, à propos de bottes. » („Faţa belgiană, sau mai degrabă bruxelleză. / Haos. / Informă, deformată, acră, grea, dură, neterminată, tăiată de cuţit. / Dentiţie unghiulară. / Gură nefăcută pentru zâmbet. Râsul există, este adevărat, dar inept, enorm, prostesc.”) Trebuie spus că reputaţia autorului nu va ieşi nevătămată. Comice, rele şi, adesea, chiar nepoliticoase, aceste versete răzbunătoare şi solitare trimit mai degrabă la Céline sau Rebatet, decât la un autor atât de consensual studiat şi interpretat. Cu toate acestea, este vorba de un amestec de calambururi îndoielnice, glume deochiate, scatologice, chiar cu totul licențioase, tranșante, cu o stăpânire perfectă a poeziei şi a limbii franceze, care face ca această colecţie, Amœnitates belgicæ, să fie cea mai amuzantă a poetului, una dintre cele mai de succes din literatura franceză. Ceea ce pare aberant pe plan intelectual, este perfect comprehensibil pe plan psihologic. Baudelaire, în Belgia, a mers din eşec în eşec, din deziluzie în decepţie, nu puţine vexante pentru amorul propriu, pentru mândria sa de om şi de scriitor. Era teribil de frustrat de absenţa vreunui răspuns pozitiv, de lipsa de succes.

Înainte de a ajunge la Bruxelles, era împovărat de datorii, cu imperioasa şi urgenta nevoie de bani. O parte semnificativă din „Florile răului” (1857), carte care-l va face în ochii posterităţii unul dintre cei mai mari poeţi francezi ai secolului al XIX-lea, alături de Verlaine şi Rimbaud, avea să fie condamnată pentru „ultraj asupra bunelor moravuri”, de către justiţia franceză. Erau destui creditorii săi la Paris, între care şi Edouard Manet, pictorul, care s-a dovedit, totuşi, destul de generos. Deşi acoperit de slavă la nivel poetic, literar, la nivel social era un paria. Dornic de „refacere” a sănătăţii economice, de regăsire a unei anumite abundenţe financiare, a unui confort material, s-a îndreptat spre Bruxelles, pe urmele lui Victor Hugo, dar totul a fost o nereuşită, inclusiv proiectatul şi abandonatul volum despre monumentele artistice, arhitecturale şi religioase ale Belgiei.

Cartea lui cu Jean-Baptiste Baronian, eseu critic atent structurat şi argumentat, a fost concepută, la bază, ca un fel de roman poliţist, gen pe care autorul îl agreează în mod deosebit, el întrând în pielea oamenilor epocii, relevând ce ştiau francezii, deci şi Baudelaire, despre Belgia acelor vremuri. Între aceştia, şi Théophile Gautier, Gérard de Nerval, Octave Mirbeau, care se exprimaseră cu totul altfel decât Baudelaire cu privire la Belgia. Pline de locuri comune, convingerile celor mai mulţi au considerat-o, în mod greşit, reacţionară, conservatoare, catolică şi bigotă, pe când ea era, din contră, o naţiune progresistă (azi am spune liberală de stânga), guvernată de liber-cugetători şi de franc-masoni. Constatând adevărul, Baudelaire, care era un bun catolic, a fost „refulat” la nivel psihanalitic, s-a spus, de acea Belgie care era animată de „preotofobie”, cu cuvintele sale, o ţară „anti-calotină”, dacă nu chiar „anticlericală”.

Unii exegeţi au afirmat că poetul era deja în declin, atât pe plan existenţial, cât şi pe plan spiritual. Nimic mai fals, susţine Baronian. Pentru că, în aceşti ani chiar, din contră, el a scris cele două „jurnale intime”: „Fusée” şi „Mon cœur mis à nu”, şi nu mai puţin extraordinarele poeme în proză „Le Spleen de Paris”. Apoi, în 1863, „Le Peintre de la vie moderne”, formidabila carte de critică de artă, cea mai aprofundată şi cea mai completă teorie a dandysmului. Dandy: acest „preot după inima lui”, precum, creştin fiind funciarmente, dincolo de aparenţa de „poet blestemat”, Baudelaire l-a definit atât de minunat.